ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1538/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 21 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2008, încheiat la BNP D. din Craiova, ce are ca obiect imobilul situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, precum și obligarea pârâtei la restituirea și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului sus menționat. Prin sentința civilă nr. 5028 din 6 aprilie 2016, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., în favoarea Tribunalului Dolj. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2016. Primul ciclu procesual

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 597 din 14 octombrie 2016, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea reclamanților și a dispus obligarea acestora la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1846A din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. și i-a obligat la plata sumei de 2.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 2729 din 9 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1846 din 9 iulie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea instanței de apel - în rejudecare Prin decizia civilă nr. 142 din 10 aprilie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 597 din 14 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâta-intimată C., a schimbat, în tot, sentința civilă apelată în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâta C., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29 ianuarie 2008 încheiat de BNP D., a dispus repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâtei la restituirea către reclamanți a imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2008 încheiat de BNP D.. În temeiul dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat pârâta la plata către Stat a sumei de 5.742,6 RON, reprezentând ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru aferente cererii de chemare în judecată, de care au beneficiat reclamanții, conform încheierii de ședință din camera de consiliu din data de 06 iunie 2016 a Tribunalului Dolj. A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fondului cauzei, ca neîntemeiată. În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat intimata pârâtă la plata către Stat a sumei de 2871,3 RON, reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru aferente apelului dedus judecății de care au beneficiat reclamanții apelanți conform încheierii de ședință din camera de consiliu din data de 16 mai 2017 a Curții de Apel Craiova. În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat intimata pârâtă la plata către Stat a sumei de 2871,3 RON, reprezentând ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru aferente recursului dedus judecății, de care au beneficiat reclamanții - recurenți conform încheierii de ședință din camera de consiliu din 19 noiembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A obligat intimata - pârâtă la plata către reclamanții - apelanți a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului (contravaloare onorariu avocațial).

Calea de atac promovată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 142 din 10 aprilie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, pârâta C. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului, ca nefondat. În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de rejudecare a încălcat grav principiul securității și stabilității raportu­rilor juridice civile, principii de drept, a nesocotit chestiunile tranșate definitiv de instanța de casare, a încălcat puterea lucrului judecat, a interpretat extensiv susținerile reclamanților din acțiune, apel și recurs, a încălcat prevederi legale privind forța probantă a dovezilor administrate-extensivă pentru apelanți și restrictivă pentru intimată, a încălcat principiile consecvenței în administrarea probelor dispuse deja de instanța de casare și de instanța de rejudecare și a focalizat cercetarea judecătorească, în mare parte doar pe susținerile apelanților și a omis să evidențieze, să examineze și să se pronunțe asupra susținerilor intimatei, dar și principiul restitutio integrum, nedispunând restituirea prețului recunoscut și probat. În primul rând, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunțate. În dezvoltarea criticilor, a arătat că, deși instanța de casare a dispus că hotărârea dată în apel este nelegală și pentru că nu au fost aplicate dispozițiile art. 292 din C. proc. civ. și a dispus ca, în rejudecare, să aprecieze asu­pra necesității administrării de noi probe, totuși s-a apreciat că Înalta Curte ar fi dispus decăderea din proba cu originalul înscrisului-chitanță din 4 aprilie 2003. Recurenta-pârâtă a precizat că a prezentat, în rejudecare, originalul înscrisului, apelanții au cerut ca acesta să fie expertizat, dar instanța a respins păstrarea înscrisului la dosar și proba cu expertiză, moti­vând că Înalta Curte ar fi dispus deja decăderea. În aprecierea sa, instanța de rejudecare avea obligația să observe că nicio instanță nu a dispus decăderea din dreptul de a depune înscrisul original (probă care ar fi ajutat la stabilirea adevărului), trebuia îi pună în vedere să îl depună și, în situația în care nu l-ar fi prezentat, avea obligația să dispună decăderea și apoi să înlăture înscri­sul depus în copie, având obligația să îl primească la dosar și să aprecieze asupra expertizării. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a menționat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, există mai multe inadvertențe, mai ales cu privire la preț. În opinia sa, s-a invocat doar un preț fictiv și doar în sensul că nu s-a plătit prețul din contract și cel de 10.000 € a fost derizoriu. Noțiunea "preț fictiv" are cel puțin două accepțiuni: nu s-a discutat și nu s-a convenit un preț-inexistența prețului, dar și pe aceea că prețul conve­nit și înscris în contract este fictiv, este fals, nu redă adevărul, este derizoriu, neserios și care nu a fost plătit. Instanța de rejudecare a reținut prima accepțiune, deși este evident că în cerere a fost invocată a doua accepțiune. Față de aceste aspecte, în virtutea principiului rolului activ, trebuia stabilit corect cadrul procesual. De asemenea, față de adresa notarului, care a trimis copii ale actelor solicitate dar nu a răspuns la întrebarea care i s-a adresat, dacă s-a plătit prețul, instanța era obligată să pună în discuția părților revenirea cu o altă adresă la notar sau revenirea asupra acelei probe care fusese considerată utilă cauzei. Prin al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea recurată cuprinde doar în parte motivele pe care se bazează, și anume pe cele favorabile apelanților, fiind omise în cea mai mare parte motivele invocate de în apărare de pârâtă, nefiind pusă în discuție, nici analizată puterea lucrului judecat, așa cum este statuată în decizia de casare și hotărârile penale pe care le-a invocat. În acest context a reluat criticile referitoare la inadvertențele cu privire la preț, precizând că instanța de casare a reținut că decizia inițială a instanței de apel este nelegală, deoarece nu s-a lămurit o chestiune importantă, respectiv care a fost prețul, dezlegarea acestei situații fiind obligatorie în rejudecare. În ceea ce privește omisiunea examinării apărării referitoare la puterea de lucru judecat, recurenta-pârâtă a arătat că prin hotărârile penale (sentința penală nr. 3277 din 14 octombrie 2013, încheierea nr. 65 din 30 martie 2021 și sentința penală nr. 186 din 28 martie 2011) s-a reținut, cu puterea lucrului judecat, că B. a declarat că a fost de acord să vândă casa prin contract notarial, că nu a fost amenințat și că a primit prețul, precum și că nu a înregistrat sumele încasate în cont pentru că avea de plătit 51.000€ lui E. (tatăl recurentei) ca împrumut, ceea ce reprezintă, în opinia sa, o recunoaștere indirectă a părții din preț care, coroborată cu chitanța, face proba plății sumei. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 969 și 977 din C. civ. de la 1864, în dezvoltarea căreia a susținut că apărările sale, prin care a probat că au existat convenții de împrumut între tatăl său și B., precum și că aceștia au convenit să îi fie vândută casa, nu au fost analizate, nici soluționate, astfel că cercetarea judecătorească este deficitară și incompletă. A apreciat că, în rejudecare, au fost încălcate și prevederile art. 1204 din C. civ., care reglementează efectele mărturisirii, deoarece, în opinia sa, este probată plata celor două sume, că a fost convenit un preț care nu este disproporționat sau fictiv. De asemenea, a considerat că au fost încălcate și dispozițiile art. 1294, 1295 și 1303 din C. civ. referitoare la vânzare, deoarece instanța trebuia să rețină, să constate că suma de 10.000 € a fost plătită cu titlul de preț al casei, să aprecieze că prețul este derizoriu, disproporționat, așa cum au susținut apelanții; dacă părțile contractante au stabilit, au convenit un preț disproporționat, instanța nu trebuia să rețină că prețul nu a existat și nici nu s-a plătit, trebuia să rețină că s-a convenit un preț, chiar disproporționat, ci nu este afectat contractul de nulitate pentru preț fictiv-inexistent, neconvenit de părți și avea obligația să examineze al doilea motiv de nulitate invocat - lipsa cauzei, cauză nelicită și fraudă la lege. Or, s-a apreciat că este de prisos să examineze și acest al doilea motiv de nulitate, ceea ce constituie motiv de casare cu trimitere pentru rejudecare, existența primului excluzând pe al doilea. În acest context a mai susținut că au fost încălcate și dispozițiile legale care reglementează declarația martorilor, sub aspectul forței probante, întrucât instanța nu a avut în vedere declarațiile martorilor săi, care au participat efectiv, au perceput personal situația, în timp ce martorii apelanților știu faptele de la apelanți și fiica mandatară. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat că au fost aplicate greșit și dispozițiile legale care reglementează principiul repunerii în situația anterioară, întrucât instanța avea obligația să dispună aceeași măsură și pentru pârâtă, cel puțin la suma reținută de instanță ca plătită, cea de 10.000 €, trebuiau obligați apelații s- îi restituie acest preț. În opinia sa, o altă greșeală a instanței se referă la faptul că instanța a reținut că notarul nu a menționat, în contract, că prețul s-a plătit în fața sa, deși nu există o astfel de obligație legală, iar pe de altă parte, și în contract și în declarația autentică a mandatarei, se menționează expres că prețul s-a plătit. De asemenea, a menționat că soluția recurată încălcă principiul securității și stabilității raporturilor juridice, desființând un contract după 15 ani, doar pe baza declarațiilor date de persoane care cunosc situația de la reclamanți. A învederat și împrejurarea că, deși s-a dispus repunerea în situația anterioară, casa ce a făcut obiect al contractului nu mai există, în prezent fiind ridicată o construcție nouă cu parter și etaj. În drept, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. De asemenea, a invocat ca fundament juridic al demersului său și dispozițiile art. 22 alin. (4), art. 324, art. 430, art. 431 alin. (2), art. 501 C. proc. civ., art. 969, art. 977, art. 1204, art. 1294, art. 1295 alin. (1) și art. 1303 din C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În dovedirea criticilor formulate, recurenta-pârâtă înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri, și anume originalul chitanței pentru suma de 57.000 euro.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la 27 iulie 2023, intimații-reclamanți B. și A. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând următoarele apărări: În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., au susținut că instanța de apel nu a făcut aplicarea acestui text legal, Înalta Curte stabilind cu caracter obligatoriu că înscrisul ce vizează împrumutul de 57.000 € trebuia înlăturat. Recurenta-pârâtă și-a exercitat cu rea-credință drepturile procesuale, refuzând să prezinte originalul înscrisului în primul ciclu procesual, încercând să obstrucționeze aflarea adevărului, motiv pentru care a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Intimații-reclamanți au învederat că instanța a stabilit în mod corect cadrul procesual, astfel cum rezultă din decizia nr. 2729 din 9 decembrie 2021, criticile neconstituind motiv de recurs. De asemenea, în opinia intimaților-reclamanți, nici criticile de la punctul 3 din cererea de recurs nu constituie motiv de nelegalitate, întrucât reprezintă chestiuni care țin de netemeinicia hotărârii. În ceea ce privește critica referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârilor penale, intimații-reclamanți au susținut că recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt efectele acestora asupra cauzei de nulitate. Hotărârile penale invocate sunt nerelevante în cauză, întrucât niciuna nu a analizat chestiunea fictivității prețului, așa că nu operează autoritatea de lucru judecat. Cu privire la dispozițiile art. 969 și art. 977 din C. civ. de la 1864, au precizat că instanța de apel nu a motivat soluția pe aceste texte de lege, ci pe dispozițiile art. 1303 din același cod, fiind analizate toate apărările pârâtei. Au arătat că susținerile referitoare la aplicarea art. 1204 din C. civ. de la 1864 nu se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, în aprecierea acestora, contractul este nul pentru lipsa prețului - element de validitate, astfel că nu au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1294, art. 1295 și art. 1304 din C. civ. de la 1864. Cât privește critica dezvoltată de recurenta-pârâtă la punctul 10 din cererea de recurs, au apreciat că nu reprezintă motiv de nelegalitate, ci este o analiză a probatoriului administrat, ca atare nu poate fi analizată în recurs. În ceea ce privește aplicarea principiului restitutio in integrum, au arătat că în cauză nu se regăsește această ipoteză, întrucât instanța de apel a constatat nulitatea absolută a contractului motivat de inexistența unei înțelegeri a părților asupra unui preț, ca element de validitate a acelui act juridic civil. În plus, instanța nu a fost învestită cu o cerere reconvențională. Intimații-reclamanți au mai precizat că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale referitoare la categoriile de mențiuni înscrise în actul autentic, iar susținerile de la punctul 13 din cererea de recurs sunt denigratoare și neadevărate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 6 februarie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 142 din 10 aprilie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, fixând termen la 9 aprilie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. În raport de criticile formulate, prin care se invocă o greșită înțelegere de către instanța de rejudecare a apelului a dezlegărilor date de instanța de recurs anterioară, se constată că precedenta decizie de casare a imputat primei instanțe de apel, în principal, incompleta motivare a hotărârii sale, anume faptul că nu a fost supusă analizei critica apelanților reclamanți referitoare la cauza de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce viza fictivitatea prețului, iar în al doilea rând caracterul contradictoriu al considerentelor, inapte să susțină soluția adoptată. S-a reținut, astfel, că instanța de apel a realizat doar o analiză in abstracto a litigiului prin prisma unuia din cele două motive de nulitate absolută invocate, lipsa cauzei, dar fără a analiza cel de-al doilea motiv, cel referitor la fictivitatea prețului, care fundamenta el însuși, în concret, în viziunea apelanților, o eventuală lipsă a cauzei vânzării. Instanța de casare a reținut că "instanța de apel face o confuzie între motivele de nulitate invocate, analizând cauza de nulitate invocată de apelanți din perspectiva prețului derizoriu, în sensul că între valoarea bunului sau a dreptului transmis de către vânzător și prețul plătit de cumpărător trebuie să existe un echilibru, atunci când reține că suma menționată în cele două înscrisuri sub semnătură privată invocate de către intimata-pârâtă ar reprezenta un preț rezonabil la nivelul anilor respectivi, iar nu prin prisma fictivității acestuia, care poate constitui un motiv de nulitate de sine stătător." S-a reținut, în acest sens, că "în lipsa unui preț, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligația cumpărătorului nu are obiect, iar obligația vânzătorului este lipsită de cauză" și că "în acest context, fictivitatea prețului, în sensul că acesta nu a fost plătit în realitate, reprezintă un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voință al părților, constituind un motiv de sine stătător de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare." Totuși, decizia de casare a reținut și faptul că "este real că fictivitatea prețului, în sensul că acesta nu a fost plătit în realitate, poate reprezenta un element al deghizării totale a contractului, prin care se urmărește ascunderea naturii reale a actului încheiat, dar fictivitatea prețului nu se circumscrie neapărat unui caz de simulație, ci poate constitui și un motiv de nulitate de sine stătător. De aceea, întrucât fictivitatea prețului, conform celor arătate anterior, este un motiv de nulitate de sine stătător, această cauză de nulitate, invocată de apelanți prin cererea de chemare în judecată și criticată prin motivele de apel, trebuia să fie cercetată din perspectiva argumentelor aduse de apelanți, iar nu să fie lăsată în afara analizei sau cercetată prin ignorarea obiectului criticii." Din dezlegările anterior citate, ceea ce trebuia reținut era că motivul casării și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului îl reprezenta, într-un prim rând, neanalizarea de către prima instanță de apel a unei susțineri și critici esențiale formulate de către reclamanți, respectiv caracterul fictiv al prețului trecut în contractul de vânzare. Deopotrivă de important de precizat este că instanța de casare nu a dat vreo dezlegare cu privire la fictivitatea prețului, ci doar a cerut instanței de apel o analiză a chestiunii, și nici nu a impus o analiză numai a problemei fictivității prețului sau izolarea chestiunii fictivității prețului ca motiv de nulitate absolută de alte semnificații juridice posibile ale eventualei naturi fictive a prețului, cum e cea a unei eventuale simulații. Astfel, caracterul fictiv al prețului declarat poate avea atât semnificația inexistenței acestuia, cu consecința absenței cauzei vânzării și a nulității, cât și pe cea a unei simulații - fie ca deghizare unei liberalități, a unei dări în plată (pe care s-ar putea grefa și o stipulație pentru altul, cum pare a susține, fără a o exprima ca atare, pârâta) ori a unei alte operațiuni juridice nenumite, fie ca deghizare parțială a unui preț mai mic sau mai mare, revenind instanțelor de fond - în speță, celei de rejudecare a apelului - în funcție situația de fapt concretă stabilită pe baza probelor administrate, să lămurească în care ipoteză se află părțile. De altminteri, de principiu, inclusiv în ipoteza inexistenței prețului și, deci, a lipsei cauzei unei vânzări, nulitatea ar lovi actul doar ca vânzare-cumpărare, dar nu ar exclude valabilitatea lui, prin conversie sau calificare, ca alt act juridic, în funcție de voința părților sau de îndeplinirea altor condiții, cum ar fi cele legate de forma acestuia. Îndrumarea nu a fost dată de instanța de casare în sensul ca instanța de trimitere să analizeze exclusiv și în mod separat fictivitatea prețului ca motiv de nulitate a actului, ci să nu omită din analiză și această variantă de abordare, ce fusese invocată de reclamanții apelanți - ceea ce nu înseamnă că nu mai trebuia luată în considerare și ipoteza caracterului fictiv al prețului ca element al unei simulații. În condițiile în care a doua instanță de apel a tratat analiza caracterului fictiv sau nu al prețului ca reprezentând exclusiv o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare, a greșit atât pentru că a făcut o greșită interpretare a dreptului substanțial, ceea ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cât și pentru că a respectat doar în mod trunchiat decizia de casare, cu încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce se înscrie în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Că lucrurile stau așa cum s-a detaliat mai sus rezultă și din al doilea temei al casării dispuse în ciclul anterior, respectiv caracterul contradictoriu al hotărârii recurate cu privire la prețul convenit de părți; instanța de casare a reproșat primei instanțe de apel că a reținut că prețul imobilului vândut este de 60.000 RON, în condițiile în care, pe de altă parte, apreciase că acesta ar fi de 67.000 euro (cuantumul celor două împrumuturi nerestituite de vânzători părinților cumpărătoarei), pe care îl consideră valoric rezonabil pentru un imobil de natura celui din litigiu, deși totodată notase "... împrejurarea că nu s-a invocat de fapt simulația..." Statuând cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor primei judecăți din apel, instanța de casare a notat că "trebuie analizat și stabilit care este prețul din contractul de vânzare-cumpărare pentru a se putea aprecia asupra fictivității sau nu al acestuia" și că inclusiv această "indecizie a instanței de apel în determinarea prețului vânzării, în condițiile în care unul din motivele de nulitate invocate este fictivitatea prețului, așadar în ceea ce privește unul din aspectele principale și determinante în pronunțarea deciziei, este, deopotrivă, de natură a justifica caracterul fondat al criticilor recurenților întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nefiind clare rațiunile avute în vedere de către instanța de apel", ceea ce înseamnă că problema fictivității prețului trebuia reanalizată sub toate valențele posibile, iar nu doar ca temei de nulitate dezlegat ca atare de instanța de recurs. Întemeiată este și critica referitoare la greșita înlăturare de către instanța de rejudecare a apelului a înscrisului sub semnătură privată, încheiat în anul 2003, ce vizează împrumutul de 57.000 Euro, a cărui veridicitate a fost contestată de reclamant. Instanța de apel a înlăturat înscrisul în virtutea statuărilor instanței de recurs anterioare, ce se impun cu caracter obligatoriu instanței de rejudecare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., statuări potrivit cu care în mod nelegal, față de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță de apel nu făcuse aplicarea acestui text legal și ținuse cont de respectivul înscris contestat, deși nu fusese prezentat de parte, la cerere, originalul înscrisului - original depus inițial, în anii 2003, la secția 3 Poliție în cadrul unui dosar penal. Este adevărat că, observând neprezentarea de către pârâtă, în primul ciclu procesual, a originalului înscrisului sub semnătură invocat referitor la împrumutul de 57000 euro, instanța de recurs a statuat că în conformitate cu "art. 292 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea neprezentării originalului la cerere constă în înlăturarea înscrisului din probațiune pe acest temei, ceea ce semnifică excluderea înscrisului din analiza probelor încuviințate. Prin urmare, în mod nelegal, față de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a făcut aplicarea acestui text legal, ținând cont de înscrisul contestat la care a făcut referire în motivare". Totuși, statuarea instanței de recurs anterioare punctează doar procedeul greșit al instanței de apel din primul ciclu procesual, care a dat eficiență, cu încălcarea legii, unui înscris pe care trebuia să-l înlăture ca urmare a neprezentării originalului la cererea părții care-l contesta. Odată cu reluarea judecății apelului în al doilea ciclu, însă, în condițiile în care pot fi propuse din nou probe, prezentarea originalului înscrisului sub semnătură privată de către partea care s-a prevalat de el schimbă situația juridică a probei, care nu poate fi împiedicată a fi administrată în virtutea unei statuări care se referea la o altă situație juridică și factuală. Statuarea în drept a primei instanțe de recurs se referă la sancțiunea ce trebuia aplicată de instanța de apel în cazul neprezentării de către parte a originalului solicitat de adversari, dar nu poate fi interpretată în sensul că ar bloca prezentarea acestui original cu prilejul reluării analizei pe fond a cauzei în apel, atât mai mult cu cât judecătorul are, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., îndatorirea să stăruie pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, inclusiv dispunând din oficiu administrarea de dovezi. Este evident că prin prezentarea de către parte a originalului înscrisului sub semnătură privată invocat se schimbă ipoteza de aplicare a legii de procedură, iar sancțiunea prevăzută de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., referită de instanța de casare anterioară, nu mai este actuală, astfel încât restituirea, la termenul din 25.01.2023, a originalului de către instanța de apel și respingerea expertizei grafoscopice în virtutea considerentelor deciziei de casare ce tranșase modul de aplicare a legii pentru o ipoteză diferită reprezintă erori de procedură ce au vătămat pe pârâta recurentă. Așadar, va fi primită și această critică, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Celelalte critici vor fi înlăturate. Astfel, prin reținerea caracterului fictiv al prețului de 60.000 RON ca motiv de nulitate a contractului, instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 186/2011 a Tribunalului Dolj și nici a sentinței penale nr. 402/2007, prin care reclamantul B. a fost condamnat pentru înșelăciune, întrucât aspectele factuale acolo relatate, de interes pentru pârâtă, ce se referă în mod tangențial la existența unor împrumuturi între reclamantul condamnat și tatăl pârâtei, nu reprezenta obiectul judecății penale și nici nu sunt contrazise de motivul de nulitate reținut de instanța de apel cu privire la act, astfel că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. Elementele de fapt și declarațiile menționate în amintitele hotărâri penale constituie simple împrejurări probatorii, ce pot fi valorificate prin coroborare cu celelalte dovezi din dosar. De asemenea, modul în care instanța e apel a dat eficiență declarațiilor de martori și a interpretat și evaluat probatoriul nu este cenzurabil în recurs, care este limitat la motivele de nelegalitate enumerate de art. 488 C. proc. civ., astfel încât criticile pe aceste aspecte vor fi înlăturate. Prin urmare, față e cele expuse mai sus, în baza art. 497 C. proc. civ. va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Instanța de apel urmează a verifica în fapt și a stabili în drept în ce măsură eventuala fictivitate a prețului exprimă inexistența oricărui preț și, deci, inexistența unei voințe reale de a vinde - în absența prefigurării de către vânzători a contraprestației cumpărătorilor, adică a plății prețului - sau fictivitatea prețului are legătură doar cu cuantumul și modalitatea de plată a prețului real sau cu mascarea unei alte operațiuni juridice, prin valorificarea cu titlu de preț a creanțelor bănești pe care pârâta pretinde că părinții săi le aveau în contra vânzătorilor. În cazul în care se ajunge la concluzia că fictivitatea prețului menționat în contract acoperă nu o inexistență a oricărui preț, ci un alt preț, rezultat din unul sau ambele împrumuturi, în măsura în care există un acord de voință asupra transferului de proprietate, instanța de apel va evalua și în ce măsură prețul este derizoriu sau nu, în raport de valorile din epocă, urmând a lua în considerare, alături de restul probatoriului administrat, inclusiv verificarea originalului înscrisului sub semnătură privată, pentru a stabili în ce măsură se poate sau nu da eficiență acestuia.