ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2022

HOTĂRÂRE

21.06.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1428/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2021 din data de 08.06.2021 reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturile de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta Casa de Cultură a Municipiului Timișoara a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei: în principal, la plata despăgubirilor restante estimate la suma de 1.722.671,18 RON plus TVA, datorate pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale prin comunicarea lor publică neautorizată, în 62 de spectacolele enumerate în acțiunea introductivă, iar în subsidiar, a) la plata remunerațiilor restante estimate la suma de 561.623,18 RON plus TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de comunicare publică a operelor muzicale in spectacolele mai sus menționate; la plata penalităților de 0,1%/zi de întârziere, datorate până la data de 20.05.2021, estimate la suma de 404.945,73 RON, calculate pentru întârzierea plății remunerațiilor mai sus menționate; la plata penalităților de 0,5%/zi întârziere, datorate UCMR-ADA de la data de 29.04.2021 si pana la plata efectiva a remunerațiilor restante deduse judecații; 2. sa fie obligată parata sa comunice UCMR-ADA cate un raport playlist, pentru fiecare dintre spectacolele mai sus menționate, care sa cuprindă informații complete privind operele muzicale comunicate public in cadrul spectacolului, constând cel puțin in: denumirea, durata de utilizare si autorii fiecărei opere muzicale comunicata public in acel spectacol, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiza).

Prin sentința civilă nr. 87/01.02.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Timiș, având în vedere atât dispozițiile art. 107, art. 113 alin. (1), pct. 9 C. proc. civ., pârâta având sediul în Timișoara, cât și dispozițiile art. 121 din același cod.

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința nr. 653PI din 12 mai 2022, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia, dispunând pentru acesta și suspendarea judecării cauzei.

În motivare, instanța a reținut că prin omisiunea invocării excepției de necompetență teritorială alternativă de către pârât prin întâmpinare, acesta nefiind prezent la primul termen de judecată, s-a realizat consolidarea competenței materiale și teritoriale a instanței întâi sesizate, invocarea excepției relative din oficiu nefiind posibilă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de autor și drepturi conexe și, față de temeiul de drept invocat de reclamant, suntem în prezența unei competențe teritoriale alternative.

Astfel, prin decizia nr. 21 din data de 27 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1114 din data de 23 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 C. proc. civ., s-a statuat că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plății prejudiciului.

Prin această decizie, instanța supremă a confirmat așadar, în mod inechivoc, că în cazul drepturilor de autor nerecuperate intervine o competența teritorială alternativă, reglementată de norme de ordine privată.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin. 3 al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe. O astfel de interpretare se impune și în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepțiilor de necompetență în scopul declarat de asigurare a celerității soluționării cauzelor.

Mai mult, prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată în complet pentru soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

"65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...)

67.

În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție."

În privința verificării propriei sale competențe de către instanța investită în urma declinării de competență, curtea s-a pronunțat în sensul că "68. răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudența instanțelor naționale vizând posibilitatea instanței căreia i se declină competența de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență.

69.

Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudențială în sensul că instanța în fața căreia se ivește conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar, deși declinatorul de competență nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanța trebuie să verifice cui îi aparține competența în cauza concretă dedusă judecății.

70.

De altfel, legalitatea declinării de competență nu este sustrasă controlului, o atare situație fiind inacceptabilă din perspectiva cerințelor statului de drept. Și aceasta, deoarece instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței cu scopul asigurării celerității procesului civil și având în vedere că declinarea de competență nu are caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să își verifice competența și, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanței pe care o consideră competentă.

71.

Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.

72.

Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară".

Prin urmare, în conformitate cu paragrafele sus evocate, instanța de conflict poate verifica dacă competența a fost câștigată, confirmată, în raport de respectarea sau nerespectarea normelor și termenelor procedurale, de "întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței" de către prima instanță sesizată.

Din actele dosarului rezultă că pârâtul nu a înțeles să invoce prin întâmpinare excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București.

Totodată, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, pârâtul nu s-a prezentat, iar instanța a invocat din oficiu excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, constatând că în prezenta cauză operează o competență de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.