Decizia nr. 1421/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1748/2019 a Tribunalului București

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., persoană fizică având cetățenie/naționalitate libiană, identificat cu document de identitate nr. x emis de autoritățile libiene, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 euro reprezentând debit datorat în temeiul contractului de împrumut încheiat la data de 12.12.2012. La data de 27.05.2019, pârâtul, prin curator special, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes și excepția prescripție dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2144 și urm. C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 1748 din 19 iulie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: Prin decizia nr. 449A din 16 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1748 din 19 iulie 2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. S-a luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată; s-a stabilit onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON, avansarea remunerației urmând a se face din bugetul statului; a fost obligat apelantul-reclamant la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 1567 RON.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând soluția pentru nelegalitate.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 17 iunie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9 care, prin rezoluția din data de 23 iunie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat în esență, următoarele critici: - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 1.327 C. civ. și art. 1.186 alin. (2) C. civ. - instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 1327 C. civ., atunci cand a reținut că, în interpretarea acestei norme de drept material, pentru ca angajamentul unilateral al debitorului să devină obligatoriu pentru acesta, este necesară și acceptarea manifestă din partea destinatarului angajamentului; - urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1327 C. civ., instanța de apel a reținut că angajamentul asumat de pârât verbal și confirmat și în scris de către acesta prin e-mail-ul transmis la data de 04.05.2014, deși produce efecte în ceea ce privește întreruperea termenului prescripției extinctive, nu produce efecte cu privire la asumarea noilor date scadente pentru restituirea împrumutului - pe motiv că nu s-ar fi făcut dovada acceptării acestuia de către reclamant, soluția fiind nelegală; - recurentul susține că în primul rând soluția este nelegală întrucât unul și același act nu poate fi considerat valabil din perspectiva aptitudinii sale de a întrerupe termenul de prescripție și în același timp nevalabil din perspectiva calității sale de izvor de obligații; în al doilea rând, soluția este nelegală, întucât în realitate, potrivit art. 1327 C. civ., angajamentul unilateral îl leagă pe autor independent de acceptare, acesta fiind și motivul pentru care este reglementat ca act unilateral ce reprezintă izvor de obligații; - în mod greșit instanța de apel a reținut că pe durata promisiunii unilaterale trebuie să intervină o acceptare din partea destinatarului, în caz contrar dreptul său neputându-se naște; - chiar și în ipoteza în care s-ar admite interpretarea instanței de apel în sensul că pe durata promisiunii unilaterale ar trebui să intervină și o acceptare din partea destinatarului, instanța de apel a realizat o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1186 C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deși reclamantul și-a fundamentat recursul pe motivul înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că mai multe critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt. Or, criticile prin care reclamantul solicită instanței supreme să reevalueze probele și să stabilească că de fapt, a acceptat noile clauze propuse de pârât prin e-mailul transmis de către acesta, nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. și ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs, deoarece în actuala reglementare, acest text de lege permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate doar acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Astfel, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1.327 C. civ. și art. 1.186 alin. (2) C. civ., critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Conform art. 1186 alin. (2) C. civ., contractul se consideră încheiat și atunci când destinatarul ofertei "săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod". Dispozițiile art. 1327 C. civ. prevăd că: "(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost asumată". În speță, potrivit situației de fapt reținute definitiv de instanțele de fond, în lipsa administrării de noi probe în recurs, la data de 12.12.2012 reclamantul A., în calitate de împrumutător, și pârâtul B., în calitate de împrumutat, au semnat un "contract de împrumut", prin care părțile au convenit asupra unui împrumut de 100.000 euro, cu termen de restituire stabilit la data de 12.12.2013. Tradițiunea sumei de bani pretinse de reclamant, aceea de 75.000 euro, s-a realizat conform dispoziției de plată externă semnate la data de 03.01.2013 de către fosta soție a reclamantului, D.. Obligația a fost recunoscută de către pârât, care prin e-mailul transmis la data de 04.05.2014, către domnul E. (despre care reclamantul a precizat că este un colaborator al său), a arătat că nu va achita vreo sumă din datoria sa către domnul A., care este în cuantum de 75.000 euro, în anul curent 2014; soldul restant va fi achitat anul viitor în trei tranșe a câte 25.000 euro fiecare; prima plată va avea loc la 01.03.2015, a doua la data de 01.06.2015, iar a treia și ultima va avea loc la 01.09.2015. Instanța de apel a reținut că e-mailul din data de 04.05.2014 reprezintă o manifestare de voință a pârâtului cu dublă natură juridică: de recunoaștere a obligației preexistente de restituire a sumei împrumutate și de promisiune unilaterală de restituire a sumei împrumutate la un alt termen decât cel convenit de părți. Contractul de împrumut reglementat prin dispozițiile art. 2158 și urm. C. civ. este un contract, prin care o persoană (împrumutătorul) acordă cu titlu de împrumut unei alte persoane (împrumutatul) o sumă de bani până la un anumit termen, stabilit de comun acord de părți, împrumutul urmând a fi restituit fie integral, fie în rate, după învoiala părților. Prin urmare, scadența restituirii sumei împrumutate în speța pendinte (75.000 euro) a fost stabilită prin acordul părților, modul de restituire a acesteia (integral sau în rate) și data restituirii putând fi modificate tot prin învoiala părților litigante. De altfel, fiind prevăzut un termen scadent pentru îndeplinirea obligației de restituire a împrumutului, după împlinirea acestuia se poate solicita executarea silită, față de caracterul executoriu al contractului de împrumut, prevăzut de art. 2157 alin. (1) C. civ. În raport cu dispozițiile art. 1327 C. civ., destinatarul promisiunii unilaterale poate accepta sau refuza beneficiile actului, însă în cazul de față, Înalta Curte apreciază că acceptarea destinatarului (concret, a reclamantului împrumutător) trebuie să existe pentru că sub un prim aspect, atunci când se dorește, se solicită modificarea contractului inițial încheiat de către părți, atunci - potrivit principiului juridic al simetriei actelor juridice - și actul juridic modificator trebuie să aibă de asemenea, valența juridică a unui contract, deci a unui acord de voință al părților, în sensul modificării termenilor acordului de voință inițial, respectiv ca returnarea împrumutului să se efectueze în trei tranșe, ulterior împlinirii scadenței stipulate inițial. Astfel, manifestarea de voință a pârâtului-împrumutat de a modifica modalitatea de returnare a împrumutului (din plată integral în plată în rate), precum și data scadenței acestuia, impunea existența unei acceptări a acestor propuneri de către împrumutător, dat fiind că acestea reprezentau o schimbare a clauzelor contractuale convenite initial, de comun accord, de părțile procesuale. Promisiunea unilaterală lansată de către pârât nu a fost de obligare a sa la restituirea împrumutului, întrucât această obligație exista încă de la momentul încheierii contractului de împrumut, ci s-a reținut de instanțele devolutive, că prin e-mailul transmis după mai bine de un an de la depășirea scadenței, acesta se obliga să restituie împrumutul în 3 tranșe a câte 25.000 euro fiecare, la 1.03.2015, 1.06.2015 și 1.09.2015, acest lucru necesitând, astfel cum s-a expus, pentru concretizarea valabilă a acestei propuneri, existența unui acord de voință din partea împrumutătorului în acest sens, de acceptare a acestor modificări, în caz contrar promisiunea neputând fi executată. Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că în mod judicios a statuat curtea de apel faptul că din perspectiva regimului juridic generat de art. 1327 C. civ., se recunoaște promisiunii unilaterale efect obligatoriu pentru cel care a făcut-o, independent de acceptarea destinatarului actului. Acesta din urmă are doar un drept potestativ, putând să accepte sau să refuze beneficiile actului, în termenul stabilit de promitent sau, în lipsa acestuia, într-un termen considerat rezonabil, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost asumată. Dacă terțul acceptă beneficiul actului unilateral, atunci el poate pretinde executarea de la autorul actului sau poate cere despăgubiri pentru încălcarea obligației asumate prin respectivul angajament unilateral (fără ca totuși prin acceptare să se fi format un contract în mod necesar). Întrucât în prezenta cauză, recurentul reclamant se prevalează de actul juridic unilateral menționat, îi invocă spre aplicare, efectele sale juridice, rezultă că cerința existenței acceptării de către această parte procesuală a promisiunii unilaterale realizate de intimat trebuie îndeplinită, acceptarea dreptului fiind o condiție a executării actului juridic unilateral și nu una de formare a acestuia. Așadar, se decelează caracterul nefondat al ansamblului criticilor recurentului sub acest aspect, prevederile art. 1327 C. civ. găsindu-și din această perspectivă, pe deplin rațiunea în această interpretare expusă de curtea de apel și însușită de instanța de recurs, interpretare orientată către aplicarea sa și nu către lipsirea sa de aplicabilitate, cum eronat apreciază recurentul. De altfel, instanțele devolutive au reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, faptul că însuși intimatul a pretins în cuprinsul e-mailului transmis reclamantului, semnarea și ștampilarea acestuia de către împrumutător, ceea ce echivalează cu solicitarea de către însuși intimat a unei acceptări chiar exprese a noilor termeni contractuali de către recurentul împrumutător. Continuând, Înalta Curte remarcă faptul că acceptarea este a doua latură a consimțământului prin care se realizează acordul de voință al părților. Este, așadar, o manifestare de voință a persoanei destinatare prin care se dă răspuns, cu sau fără rezerve, la oferta primită. Acceptarea poate fi făcută în scris, verbal, iar în cazuri excepționale și în mod tacit. Raportat la aceste atribute menționate, rezultă în mod incontestabil natura juridică a acceptării de element de fapt. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu poate în prezenta fază procesuală de recurs ca, reanalizând probele administrate în fața instațelor de fond și dezbătute de recurent în motivele sale de recurs, să ajungă la o altă concluzie (a existenței acceptării de către recurent a promisiunii unilaterale a intimatului) decât cea la care în cadrul situației de fapt a cauzei au ajuns în mod definitiv instanțele devolutive ale fondului: inexistența acceptării. Această concluzie se impune întrucât dacă ar proceda astfel, atunci instanța de recurs și-ar depăși limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdictional, astfel cum au fost ele reglementate de art. 488 C. proc. civ. De aceea, ansamblul criticilor recurentului vizând constatarea existenței acceptării dumnealui a ofertei unilaterale emise de intimat, nu pot fi primite de prezenta instanță de recurs. Înalta Curte constată de asemenea, că din punct de vedere juridic, acceptarea tacită nu trebuie confundată cu simpla tăcere, care înseamnă practic neacceptare. Potrivit reglementărilor actuale ale C. civ., tăcerea echivalează doar în cazuri excepționale, cu acceptarea: legea admite tacita reconducțiune (tacita reîncheiere). Tăcerea locatorului care-l lasă pe chiriaș să locuiască în continuare în casă echivalează cu acceptarea ofertei de prelungire a contractului de închiriere; părțile pot să convină, mai înainte, ca simpla tăcere după primirea ofertei să însemne acceptare; când potrivit locului, tăcerea înseamnă acceptare; când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului, ea poate fi considerată acceptată chiar dacă cel căruia i-a fost adresată tace. Or, curtea de apel a reținut în cadrul situației de fapt configurate definitiv a cauzei, că nu s-a realizat dovada incidenței în cauză a nici unuia dintre cazurile de excepție când tăcerea valorează acceptare. Contrar aserțiunii recurentului, Înalta Curte mai constată că în temeiul principiului juridic al conversiunii, un act juridic civil nul poate produce efectele unui alt act juridic pentru care sunt îndeplinite cerințele legale de fond și de formă, Înalta Curte exemplificând în acest sens, cu prevederile art. 1260 C. civ.: "Conversiunea contractului nul - (1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege. (2) Cu toate acestea, dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului". Așadar, este posibilă situația coexistenței nevalabilității unui act juridic cu valabilitatea sa, privită însă, dintr-o altă perspectivă de calificare juridică. Înalta Curte constată de asemenea, că atât timp cât curtea de apel a reținut la data de 16.03.2021 (când a pronunțat decizia recurată în prezent), în cadrul situației de fapt a cauzei, inexistența acceptării din partea recurentului a promisiunii, este irelevantă perioada de timp la care se raportează în acest sens recurentul din perspectiva art. 1327 alin. (3) C. civ., întrucât această perioadă care s-ar fi împlinit (în raționamentul recurentului) la data de 01.09.2018, rămâne una anterioară celei a analizei instanței de apel. De altfel, sub același aspect, instanța de recurs constată faptul că în cadrul criticilor sale sub acest element, recurentul realizează o echivalență juridică între potențialul termen de executare a obligației asumate de promitent (în cauză, a obligației de restituire în forma propusă de intimat prin e-mail) și termenul de acceptare de către beneficiar a promisiunii unilaterale realizate. Or, a pune semnul egalității între cele două termene învederate - astfel cum solicită recurentul - înseamnă a lipsi de efect chiar prevederile art. 1327 alin. (3) C. civ., care circumstanțiază stabilirea termenului de acceptare a ofertei de anumite criterii acolo ilustrate, întrucât în toate cazurile el s-a stabili exclusiv prin însumarea termenului de prescripție a executării obligației asumate cu termenul stabilit de realizare a obligației asumate. Prin urmare, față de cele anterior arătate, nu se poate susține în mod întemeiat încălcarea sau aplicarea greșită de către instanțele de judecată, a prevederilor art. 1327 C. civ. sau art. 1186 alin. (2) C. civ., motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fiind așadar nefondat. În consecință, față de cele anterior arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză. De asemenea, în temeiul art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va încuviința avansarea remunerației cuvenite curatorului special din bugetul statului, în cuantumul de 1.567 RON, prevăzut de art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Protocolul actual privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență judiciară în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență judiciară și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență judiciară privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România. În temeiul aceluiași text de lege, art. 49 din O.U.G. nr. 80/2013 și art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga reclamantul A. la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 1.567 RON, reprezentând onorariul curatorului special.