Decizia nr. 155/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 194/2018 a Tribunalului București

Circumstanțele cauzei: 1. Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 august 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata, în echivalent, a sumei în cuantum de 277.000 euro, drept de creanță izvorât ca urmare a încheierii contractului de împrumut nr. x/04.06.2007 între C. (împrumutat) și D. (împrumutător).

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 194 din 1 februarie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 1468 A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 194 din 1 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1468 A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanții A. și B. au formulat recurs. Criticile de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează în esență, următoarele aspecte din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Recurenții reclamanți au susținut că decizia este nelegală prin raportare la dispozițiile ce reglementează principiul aflării adevărului, sens în care au invocat incidența în speță a deciziilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând referire în acest sens la cauzele Howald Moor și alții contra Elveției și Stango contra Belgiei, prin care s-a statuat că atunci când se analizează cursul termenului de prescripție nu se poate face o aplicare rigidă a normelor aplicabile, întrucât relevante sunt circumstanțele. Față de soluția dată de tribunal, de respingere a acțiunii ca prescrisă, reclamanții au cerut casarea deciziei și a sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, față de art. 497 teza a II-a C. proc. civ. Recurenții reclamanți susțin greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cu următoarele argumente:- lipsa capacității de a contracta se poate reține privitor la o persoană numai în situația în care este minoră, în care a fost pusă sub interdicție sau când este exclusă prin lege dintr-o categorie de persoane ce pot încheia anumite contracte;-împrejurarea pretinsă de apelanți a lipsei discernământului împrumutătoarei, chiar dacă ar fi rezultat din probatoriul administrat și solicitat a fi completat în etapa apelului, nu era suficientă pentru a atrage concluzia că aceasta era o persoană lipsită de capacitate de exercițiu (pentru lipsa discernământului), dat fiind că lipsa capacității de exercițiu este prevăzută de lege pentru persoana pusă sub interdicție;- încălcarea principiului contra valentem agere non currit praescriptio (prescripția nu curge împotriva celui care nu poate să acționeze). Prin raportare la motivele reținute de instanța de apel, recurenții reclamanți au susținut că, prin pronunțarea soluției, instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripției extinctive și a celorlalte dispoziții corelate acestora, art. 6 din Decretul 31/1054. art. 950 C. civ. de la 1864. Contrar celor reținute de instanța de control judiciar, au mai arătat că o hotărâre judecătorească prin care bunica reclamanților ar fi fost pusă sub interdicție nu ar fi suspendat cursul prescripției, ci ar fi determinat reluarea acestui curs. Or, susțin reclamanții, din înscrisurile existente la dosarul cauzei reiese lipsa totală a discernământului împrumutătorului, astfel că este îndeplinită condiția necesară reținerii lipsei capacității de exercițiu ce ar fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească, respectiv aceea ca împrumutătorului i-a fost afectat în mod grav și iremediabil discernământul. Ca urmare, pronunțarea unei hotărâri de punere sub interdicție coincide cu momentul în care încetează suspendarea, respectiv prescripția își reia cursul, deoarece de la momentul respectivei hotărâri interzisul dobândește un reprezentant legal. Prin art. 14 din Decretul nr. 167/1958, a fost instituit un caz de suspendare a cursului termenului de prescripție; astfel, prescripția este suspendată pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal și, ca regulă, prescripția curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu doar când are reprezentant legal. Recurenții reclamanți au mai invocat și dispozițiile art. 146 din Codul familiei, potrivit căruia există situații în care reprezentantul legal poate fi numit și în lipsa unei hotărâri definitive de punere sub interdicție. Au susținut că discernământul și capacitatea de exercițiu sunt inseparabile și modalitatea în care lipsa discernământului determină în mod direct și necesar lipsa capacității de exercițiu este indiscutabilă, cu referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 226/2003. Or, susțin reclamanții, interpretarea dată de cele două instanțe de judecată art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 are ca finalitate încălcarea spiritului aceleiași legi deoarece, în timp ce legea prevede suspendarea prescripției ca o excepție de la sancțiunea prescripției, hotărârile din acest litigiu au instituit o sancțiune pentru bunica reclamanților, lipsită total de discernământ și, totodată, un favor nepermis debitoarei care nu și-a achitat obligațiile financiare la timp. Reclamanții au invocat, ca jurisprudență relevantă în ce privește interpretarea noțiunilor de "discernământ" și "capacitate de exercițiu" și modalitatea de aplicare a suspendării prescripției dreptului material la acțiune, decizia Curții Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Howaid Moor și alții contra Elveției și Stango contra Belgiei, precum deciziile nr. 686/08.02.2018 și 128R/19.02.2019 ale Curții de Apel București în ce privește interpretarea principiului,contra non valentem agere non currit praescriptio și respectiv decizia 1444/6.04.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -SCAF. Astfel, se învederează că împrumutătorul, bunica reclamanților, din data de 16.12.2009 și până la data decesului 17.09.2016 a fost lipsită total de discernământ, astfel că toate condițiile unei puneri sub interdicție judecătorească erau îndeplinite. Pentru ca prescripția să fie întreruptă, nu lipsa capacității de exercițiu constatată print-o hotărâre judecătorească este decisivă, ci condițiile necesare pentru o astfel de procedură trebuie să fie îndeplinite. O hotărâre judecătorească prin care împrumutătorul ar fi fost pus sub interdicție nu ar fi suspendat cursul prescripției, ci ar fi determinat reluarea acestuia. Se învederează că teza potrivit căreia în lipsa unei hotărâri de punere sub interdicție cursul prescripției nu este suspendat este contrară principiului ocrotirii intereselor persoanelor alienate mintal, dar și principiului contra non valentem agere non currit praescriptio. Instituția repunerii în termenul de prescripție nu este aplicabilă în speța dedusă judecății, având în vedere faptul că prescripția nu s-a împlinit. Din această perspectivă, se susține ca instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material ce reglementează suspendarea cursului prescripției extinctive și a celorlalte dispoziții corelate acestora (art. 6 din Decretul 31/1954, art. 950 C. civ. de la 1864). Recurenții-reclamanți susțin că o hotărâre judecătorească prin care autoarea acestora ar fi fost pusă sub interdicție nu ar fi suspendat cursul prescripției, ci ar fi determinat reluarea acestui curs, învederând că, începând cu anul 2007, starea de sănătate a bunicii lor (împrumutător) a degenerat, astfel că la data de 16.12.2009 aceasta a fost internată în Clinica de îngrijire și Asistență E. cu următoarele diagnostice:demență mixtă formă severă; sindrom Parkinsonian și lacunarism cerebral, că până la data decesului 17.09.2016, împrumutătorul bunica reclamanților a avut nevoie de îngrijire specifică bolii, fiind internată permanent în clinica E., fără ca aceasta să fie pusă sub interdicție judecătorească și să aibă numit un reprezentant legal. De altfel, din adeverința eliberată de clinica E. nr. 125/05.10.2017, adeverință semnată de medic primar psihiatrie - dr. F. reiese că îngrijirea acordată autoarei reclamanților în perioada 2009-2016 este exclusiv specifică unei persoane lipsite de discernământ, cu afecțiuni cerebrale și cognitive severe. Totodată, atașat notei de probatorii depuse la fondul cauzei a fost prezentată o scrisoare medicală ce datează din 14.12.2009 și emisă de către departamentul Neurologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgență Elias prin care se menționează faptul că împrumutătorul (D.) era "cunoscută de doi ani cu demență". Reclamanții au mai învederat ca așa cum reiese din studiile de specialitate cu privire la această boală psihică, tulburările cognitive sunt caracterizate prin modificări ale structurii și funcției cerebrale care produc afectarea învățării, orientării, judecății, memoriei și capacitățile intelectuale, ca bunica lor fost lipsită de discernământ începând cu anul 2007 constatat din punct de vedere medical la 16.12.2009 (fără nicio întrerupere), până în data 17.09.2016, când împrumutătorul a decedat, și că în această perioadă de timp autoarea lor nu a menționat nimic despre existența împrumutului dezbătut. Or, susțin reclamanții, dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă prevăd că prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele, motiv pentru care se învederează ca împrumutătorul (bunica reclamanților) nu a avut numit un reprezentant legal pentru perioada în care a fost lipsită de discernământ, diagnosticată cu demență și internată în Centrul Medical E., fapt ce conduce la încadrarea acestei situații în condiția prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 167/1958 pentru suspendarea cursului prescripției extinctive. Din această perspectivă, se arată că, având în vedere că împrumutătorul bunica reclamanților a fost diagnosticată cu multiple boli psihice și internată într-un centru medical de specialitate, aceasta cel târziu la data internării (deci cu mult înainte ca dreptul material la acțiune să fie prescris), nu a mai avut capacitatea de a-și exercita dreptul ce îi revenea în virtutea contractului de împrumut, că lipsa de discernământ a condus, cel târziu din data la care a fost internată, la imposibilitatea împrumutătorului de a se îngriji de drepturile și interesele sale. Reclamanții susțin că, având în vedere faptul că din documentele existente la dosarul cauzei reiese lipsa totală a discernământului împrumutătorului, condiția necesară reținerii lipsei capacității de exercițiu ce ar fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească este îndeplinită, respectiv aceea că împrumutătorului i-a fost afectat în mod grav și iremediabil discernământul. Boala psihică este o împrejurare (de fapt) care face incompatibilă exercitarea unui drept subiectiv civil. Prezumția capacității de exercițiu poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă, iar reclamanților trebuia să li se permită să probeze împrejurările de fapt. Din textul legal anterior citat reiese faptul că nu starea de incapabil determină suspendarea cursului prescripției, ci doar pe perioada în care incapabilul nu are reprezentant legal, acest curs al prescripției este suspendat. Cunoscând faptul că, dacă nu toate, atunci majoritatea covârșitoare a hotărârilor de punere sub interdicție instituie, prin aceeași hotărâre, reprezentantul legal al interzisului, concluzia nu poate fi decât aceea că pronunțarea unei hotărâri de punere sub interdicție coincide cu momentul în care încetează suspendarea, respectiv prescripția își reia cursul, deoarece de la momentul respectivei hotărâri interzisul dobândește un reprezentant legal. Astfel, având în vedere cele expuse, recurenții reclamanți apreciază că o persoană lipsită de discernământ nu are capacitate de exercițiu. De altfel, conform dispozițiilor art. 145 din Codul familiei ("Hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată de instanța judecătorească autorității tutelare, care va desemna un tutore"), aplicabil în perioada relevantă, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicție și desemnarea unui tutore de către autoritatea tutelară, în mod obiectiv, există un termen, egal cu perioada cursă între momentul în care hotărârea definitivă este comunicată și momentul în care autoritatea desemnează un tutore. Se susține că din această rațiune și altele (determinate de aspecte care țin și de tutore), legiuitorul, prin art. 14 din Decretul nr. 167/1958, a instituit un caz de suspendare a cursului termenului de prescripție aceasta fiind suspendată pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal și, ca regulă, justificată de interpretarea per a contrario a textului de lege, prescripția curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu și care are reprezentant legal. Având în vedere dispozițiile art. 146 din Codul familiei ("în caz de nevoie și până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor") rezultă că există situații în care reprezentantul legal poate fi numit și în lipsa unei hotărâri definitive de punere sub interdicție. În acest caz, recurenții reclamanți susțin că este suspendată prescripția în temeiul art. 14 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în aplicarea sau nu a dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 are importanță existența sau nu a unui reprezentant legal și nu dacă persoana care este reprezentată este lipsită de capacitate de exercițiu în temeiul unei hotărâri judecătorești. Prescripția împotriva autoarei reclamanților a fost, pe cale de consecință, suspendată, întrucât aceasta nu avea un reprezentant legal, nu neapărat doar pentru că aceasta era lipsită de discernământ și nu fusese, prin hotărâre judecătorească, declarată ca fiind interzisă. În completarea acestui argument, recurenții reclamanți susțin că cele două noțiuni (discernământul și capacitatea de exercițiu) sunt inseparabile și modalitatea în care lipsa discernământului determină în mod direct și necesar lipsa capacității de exercițiu este indiscutabilă. În sprijinul acestui raționament sunt redate pasaje din considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 226/2003. Reclamanții mai precizează că nu au avut interes în a utiliza de posibilitatea legală (nu obligația) de a solicita punerea sub interdicție a bunicii, deoarece aceasta a fost ocrotită, îngrijită, internată, în mod continuu supravegheată și nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea a efectua acte sau fapte juridice care să-i profite sau nu acesteia. Interpretarea dată art. 14 din Decretul nr. 167/1958 de instanțele inferioare nu poate fi îmbrățișată, deoarece ea reprezintă o interpretare a literei legii, extrem de rigidă și de formalistă, fiind însă uitat și, în cazul de față, chiar încălcat, spiritul acesteia. Astfel, noțiunea de "capacitate de exercițiu" la care face referire art. 14 este definită în Decretul nr. 31/1954 în art. 5 alin. (3): capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice. Recurenții-reclamanți mai susțin că art. 14 nu se aplică doar persoanelor care "nu-și pot exercita drepturile și de a-și asuma obligații" care au obținut un document statal cu care să dovedească acest lucru (punerea sub interdicție), ci tuturor celor care, din cauze obiective, le lipsește premisa esențială (fără de care este exclus) a capacității de exercițiu, și anume discernământul. Interpretarea dată de cele două instanțe de judecată, prin aplicarea literei legii, are ca finalitate încălcarea spiritului aceleiași legi deoarece, în timp ce legea prevede suspendarea prescripției ca o excepție de la sancțiunea prescripției, hotărârile din acest litigiu au instituit o sancțiune pentru bunica reclamanților, lipsită total de discernământ și, totodată, un favor nepermis debitoarei care nu și-a achitat obligațiile financiare la timp. Cu privire la principiul contra valentem agere non currit praescriptio, se arată că acest principiu este unul cu caracter general și constituie temeiul instituirii în materia prescripției extinctive a unor situații în care cursul acesteia este suspendat (...). Principiul are în vedere ideea că cel împotriva căruia curge prescripția trebuie să aibă posibilitatea reală (din punct de vedere material, moral și juridic) de a acționa. Prescripția extinctivă nu a curs în toată perioada în care împrumutătorul a fost lipsit de discernământ (înainte de data scadentă a împrumutului, dar cel târziu când bunica reclamanților a fost internată), dispozițiile legale protejând persoanele aflate în imposibilitate juridică de a acționa, fiind astfel incidență și regula potrivit căreia contra non valentem agere non currit praescriptio (prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze). Pe de o parte, se arată că termenul de prescripție nu a curs împotriva autoarei reclamanților întrucât aceasta era (dovedit) lipsită de discernământ, era într-o stare în care nu avea capacitatea psihică de a își da seama de caracterul și urmările unei fapte și de a își manifesta conștient voința în raport cu fapta respectivă. Pe de altă parte, prescripția, conform definiției sale reprezintă sancțiunea aplicată creditorului nediligent. Recurenții reclamanți susțin că, astfel cum au dovedit prin înscrisurile depuse la dosar și cum intenționează să dovedească pe deplin prin expertiza medico - legală psihiatrică, bunica lor nu a avut posibilitatea (reală) de a efectua un act cu efect întreruptiv de prescripție, întrucât nu a avut discernământ și a fost internată într-o instituție specializată. Într-un asemenea caz, atitudinea culpabilă a inactivității celui împotriva căruia curge prescripția nu există. Pe de o parte, culpa unei persoane lipsite de discernământ nu poate fi reținută (cel mai simplu exemplu fiind cazul minorului lipsit de discernământ) și, pe de altă parte, inactivitatea persoanei este justificată chiar de lipsa discernământului, de lipsa competenței psihice a persoanei de a acționa. Se mai învederează că, pentru ca prescripția extinctivă să își producă efectul său sancționator este necesar, în ceea ce îl privește pe titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa, și posibilitatea reală, efectivă de a se adresa organului de jurisdicție, solicitând protecția juridică a dreptului său subiectiv. Dacă în acele cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părților (art. 2515 alin. (3) noul C. civ.), în care titularul dreptului la acțiune este în imposibilitate dea acționa, cursul prescripției extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijența sa în a acționa, ceea ce ar echivala cu deturnarea prescripției extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripției extinctive. (Boroi, CA. Anghelescu, op. cit., p. 175-176). Regula contra non valentem agere non currit praescriptio continuă să rămână, deci, unul dintre acele instrumente uimitoare și salvatoare ale dreptului cu ajutorul căruia se pot rezolva unele situații dificile, care "scoate" dreptul pozitiv din impas, restabilind armonia dintre interesul individual și cel general (Prof. Marian Nicolae, Editura Rosetti 2004, p. 529-530). Cu referire la jurisprudența relevantă în cauză, recurenții reclamanții arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Howaid Moor și alții contra Elveției și Stango contra Belgiei, a statuat că atunci când se analizează cursul termenului de prescripție nu se poate face o aplicare rigidă a normelor aplicabile întrucât relevante sunt circumstanțele. Curtea, în anul 2014, a considerat ca prin aplicarea prescripției contra unei persoane care nu avea posibilitatea de a ști că suferă de o anumită boală și de acționa persoanele responsabile în judecată, a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 6 din Convenție. Prin această decizie s-au reiterat argumentele unei alte Decizii, din 2009, atunci când Curtea a considerat că împotriva unor minori care au avut un reprezentant legal (cu interese contrare și înlăturând raportul juridic dintre minori și reprezentantul legal, mama lor), nu a curs termenul de prescripție și că orice interpretare contrară încalcă dreptul prevăzut de art. 6 din Convenție. Cu privire la principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, se susține că instanța de apel, Curtea de Apel București, în numeroase cauze a amintit și, uneori, a aplicat principiul latin menționat sens în care se învederează considerentele deciziei nr. 686/08.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, instanța reținând că: "prescripția (instituție menită să sancționeze pasivitatea titularului dreptului) nu curge împotriva celui ce nu a putut acționa - contra non valentem agere non currit praescriptio și ale deciziei nr. 128R/19.02.2019. De asemenea, se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauzele pronunțate, a reținut aplicabilitatea principiului menționat în spețe în care circumstanțele erau diferite față de cele imaginate de legiuitor în momentul edictării normelor; în acest sens s-au indicat considerentele deciziei nr. 1444/6.04.2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal: Actul normativ care guvernează regulile prescripției extinctive este, în speță, Decretul nr. 167/1958 și nu Noul C. civ., căci prescripțiile rămân guvernate de legea în vigoare la momentul la care au început să curgă, respectiv la data de 30 septembrie 2009, iar cauzele de suspendare a prescripției extinctive sunt expres și limitativ prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958. În jurisprudență, s-a considerat că regula contra non valentem agere non currit praescriptio (prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze) poate fi invocată pentru a susține fie amânarea începutului prescripției extinctive, fie repunerea în termen. În plus, având în vedere evoluția legislativă, prin adoptarea Noului C. civ. care a abrogat Decretul nr. 167/1958, legiuitorul dând efect doctrinei și jurisprudenței de până la acel moment, a înțeles să dea o mai mare importanță momentului subiectiv (circumstanțelor) în defavoarea momentului obiectiv, atunci când a stabilit când începe să curgă cursul termenul de prescripție. Comparativ, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită" și dispozițiile art. 2.523 din C. civ.: "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului ia acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui". Față de cele expuse, concluzionând, recurenții reclamanți arată că prescripția curge exclusiv din momentul în care persoana împotriva căreia aceasta urmează a fi opusă, a cunoscut sau trebuia să cunoască, or, autoarea acestora nu a cunoscut, și nu putea să cunoască și nici nu putea formula o cerere (pretenție).

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 octombrie 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul dedus judecații vizează obligarea pârâtei la plata, în echivalent, a sumei în cuantum de 277.000 euro, drept de creanță izvorât din contractul de împrumut nr. x/04.06.2007 încheiat intre antecesoarea reclamanților D. (împrumutător) și pârâta C., în calitate de împrumutat. În motivare, reclamanții au arătat că la data de 04.06.2007 a fost încheiat contractul de împrumut nr. x/04.06.2007 atestat în raport de dispozițiile Legii nr. 51/1995 de către avocatul G., între bunica reclamanților, D., în calitate de împrumutător și pârâtă, în calitate de împrumutat. În susținerea acțiunii, s-a arătat că, din conținutul contractului de împrumut, reiese faptul că autoarea reclamanților a acordat pârâtei un împrumut de 277.000 euro, aceasta din urmă având obligația de a returna suma împrumutată la data de 04.06.2008. Așa cum rezultă din ordinul de plată emis la data de 06.06.2007, defuncta D. a dat dispoziție Băncii H. să pună la dispoziția pârâtei suma de 903.000 RON reprezentând "împrumut conform contractului din 04.06.2007". Totodată, din ordinul de plată emis la data de 06.06.2007 reiese că banca destinatară H. a acceptat la data de 06.06.2007, în numele pârâtei în calitate de beneficiară, dispoziția primită de la D.. Rezultă, așadar, că autoarea lor și-a îndeplinit obligația contractuală de a pune la dispoziția împrumutatului suma ce a făcut obiectul contractului încheiat. S-a arătat că pe parcursul anului 2009, starea de sănătate a bunicii lor a degenerat, astfel că în perioada 16.12.2009 - 17.09.2016 (data decesului) aceasta a fost internată în Clinica de îngrijire și Asistență E. cu următoarele diagnostice: demență mixtă formă severă; sindrom Parkinsonian; lacunarism cerebral; insuficiență circulatorie vertebro-bazilară; sindrom hipoanabolic; infecții de tract urinar recurente, aspecte ce rezultă din adeverința nr. x/21.04.2017 emisă de Clinica de îngrijire și Asistență E., prin Director General, în care sunt certificate toate aspectele enunțate. Din această perspectivă, reclamanții au susținut că, în condițiile în care antecesoarea lor a fost lipsită de capacitate de exercițiu în perioada 16.12.2009 - 17.09.2016, aceasta nu a menționat nimic despre existența vreunui împrumut acordat, că ulterior decesului bunicii lor, în luna aprilie 2017, au luat cunoștință de existența și conținutul contractului de împrumut nr. x/04.06.2007 și că la data de 12.06.2017 au transmis pârâtei notificarea de punere în întârziere nr. 1pl12.06.2017 prin intermediul BEJ "I.". În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 969 alin. (1), (97)0 alin. (1) și (2) C. civ. vechi de la 1865 și art. 1073, art. 1091, art. 969, art. 970 C. civ., și respectiv art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care au susținut că termenul de prescripție nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu cât timp nu are reprezentant legal. Din perspectiva dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decretul 167/1958, reclamanții au susținut că a operat suspendarea prescripției pe durata lipsei reprezentantului ori ocrotitorului legal, după caz, până la apariția sau numirea acestora, că această cauză de suspendare este determinată de imposibilitatea juridică de a acționa a celui care nu are capacitate deplină de exercițiu. Acțiunea a fost respinsă, ca prescrisă, în temeiul art. 7 alin. (3) raportat la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și la art. 969 C. civ., reținându-se că în raport de data înregistrării acțiunii, de data prevăzută în contract pentru restituirea sumei, precum și în raport de faptul că, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (2) din Decretul 167/1958 pentru a se reține lipsa capacitații de exercițiu a antecesoarei lor, care a acordat împrumutul, reclamanții trebuiau să facă dovada faptului că antecesoarea lor a fost pusă sub interdicție. Cum reclamanții recurenți au criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte retine următoarele: Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Înalta Curte reține că, într-adevăr, dispozițiile art. 14 alin. (2) din Decretul nr.; 167/1958 prevăd că "prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal"și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele. Numai că, din dispozițiile art. 5 din Decret nr. 31/1954, rezultă că, în privința persoanei fizice, regula este existența capacitații de exercițiu, iar excepția vizează lipsa capacitații de exercițiu numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Or, aceste cazuri care vizează lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice au fost reglementate expres, limitativ și imperativ atât prin dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora "sunt lipsiți de această capacitate minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească"", precum prin dispozițiile art. 950 C. civ. vechi de la 1865 (incident în raportul juridic dedus judecății sub aspectul analizei vizând capacitatea de exercițiu a împrumutătoarei), potrivit cărora "necapabili de a contracta sunt minorii, interzișii și în general toți cei cărora legea le-a prohibit anumite contracte". Prin urmare, lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice se poate reține numai în situația în care persoana este minoră, sau în ipoteza în care persoana fizică a fost pusă sub interdicție. Or, raportând cele expuse la situația antecesoarei reclamanților în ceea ce privește susținerea reclamanților legată de lipsa capacității de exercițiu a acesteia și pe cale de consecință a fi incidente dispozițiile 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care prevăd că "prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal" Înalta Curte reține că antecesoarea reclamanților nu s-a încadrat în nici una din ipotezele și categoriile de persoane cu privire la care dispozițiile legale enunțate stabilesc expres și limitativ lipsa capacității de exercițiu. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților legate de încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,