ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 24.04.2024, sub nr. x/2024, A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 58D/19.04.2024 a Biroului Electoral Central constituit pentru alegerile din 09.06.2024.

Prin sentința nr. 12/AEPF/26.04.2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins contestația, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatorul A..

Prin cererea de apel, contestatorul a formulat inclusiv o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea existenței și acțiunilor fundației "antiromânești, ilegale" UDMR, care încalcă art. 1-3, art. 62 alin. (2) din Constituție.

În dezvoltarea cererii, contestatorul a mai arătat și că fundația UDMR încalcă prevederile art. 1-8, art. 62 alin. (2) din Constituție, dispozițiile Legii nr. 14/2003, respectiv prevederile art. 1-5, art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2000.

Prin decizia nr. 499/A/27.04.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului având ca obiect sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a existenței și acțiunilor fundației UDMR; a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinței.

Împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs contestatorul A..

Recurentul a arătat că a solicitat instanțelor anterioare să ia în considerare motivele acțiunii sale în justiție pentru respingerea participării fundației UDMR la alegerile pentru Parlamentul European din 09.06.2024.

A menționat că a înțeles să formuleze recurs, dată fiind situația în care cererea sa a fost respinsă, iar decizia instanței a fost să ignore toate argumentele și motivele invocate de către contestator și nu a dorit să oprească această situație absolut anormală și sfidătoare la adresa poporului român și la adresa tuturor instituțiilor statului.

A mai arătat recurentul și că insistă în sesizarea Curții Constituționale cu privire la situația ilegală în care există și acționează fundația UDMR, sens în care a apreciat că revine Curții Constituționale competența de a constata neconstituționalitatea fundației UDMR, despre care a precizat că încalcă următoarele prevederi legale: art. 1 alin. (1)-(5), art. 2 alin. (1) și (2), art. 13, art. 16 alin. (1)-(3), art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (1) și (2), art. 54, art. 62 alin. (2), art. 103 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituția României; art. 1-3, art. 56 alin. (1) din Legea nr. 14/2003, art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2000; art. 1, art. 3, art. 4 și art. 439 C. proc. civ.

În data de 21 mai 2024, recurentul a depus o cerere de completare a memoriului de recurs, prin care a susținut îndeplinirea, de către cererea sa, a tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992, precum și aspecte referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății și la modalitatea de soluționare, de către curtea de apel, a contestației formulate.

De asemenea, recurentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri referitoare la modalitatea de organizare și funcționare a intimatei-pârâte UDMR, precum și participarea sa, la ședința de judecată, prin videoconferință.

Prin întâmpinare, intimata B. a invocat excepția nulității recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, a menționat că prin recurs au fost enumerate texte de lege, respectiv articole fără conținut și fără a se arăta motive de nelegalitate, astfel cum impune art. 488 C. proc. civ.

Astfel, motivele invocate nu reprezintă aspecte de nelegalitate și nici motive de recurs dintre cele enumerate de art. 488 C. proc. civ.

A mai precizat, de asemenea, că nu a fost indicat motivul de casare care stă la baza declarării recursului.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, întrucât cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de sesizare impuse de prevederile art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992.

Cererea de sesizare nu conține motive de constituționalitate, nu este motivată, drept pentru care, în mod legal, a fost respinsă de către curte.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând soluția dispusă asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate excepția invocată de către intimata-pârâtă UDMR, prin întâmpinare, se constată că, în cauză, nu poate fi reținută nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, date fiind dezlegările cu caracter obligatoriu ale Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, potrivit cărora recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz.

În ceea ce privește calificarea căii de atac, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau C. proc. pen.

De asemenea, Curtea a constatat că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau C. proc. pen. și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen. (par. 21).

Drept urmare, având în vedere regimul juridic special al recursului întemeiat pe dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în cauză nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

În evaluarea recursului de față, se constată că recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale, în cuprinsul cererii de apel formulate împotriva sentinței nr. 12/AEPF/26.04.2024 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care a invocat "neconstituționalitatea existenței și acțiunilor fundației UDMR", respectiv că aceasta încalcă prevederile art. 1-8, art. 62 alin. (2) din Constituție.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținându-se, în considerente, că nu sunt întrunite cerințele de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, atât timp cât, în cauză, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate care dispune ca obiectul excepției de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță, respectiv o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, din moment ce contestatorul s-a limitat la a contesta legalitatea constituirii B..

De asemenea, a mai reținut curtea de apel și că aspectele invocate prin cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional nu antamează constituționalitatea vreunei dispoziții legale, în condițiile în care contestatorul se referă la un cadru legal pe care îl consideră ca fiind încălcat ca efect al existenței juridice a intimatei-pârâte UDMR.

Împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii sale a declarat recurs contestatorul, invocând, în esență, îndeplinirea, de către aceasta, a condițiilor prevăzute de lege pentru sesizarea Curții Constituționale.

În acord cu reținerile curții de apel, se constată că posibilitatea legală recunoscută unei instanțe judecătorești de a respinge o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional cu o excepție de neconstituționalitate este dată de prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, referitoare la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, respectiv: i. excepția să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; ii. calitatea titularului cererii, de parte sau de procuror care participă în proces; iii. excepția să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; iv. prevederile a căror neconstituționalitate se invocă să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; v. legea sau ordonanța ori dispoziția din lege sau din ordonanță să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Așadar, prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate o competență specială, având ca obiect verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor de admisibilitate prevăzute de alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În acest sens, în jurisprudența sa (par. 22 din Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023), instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională, instanța de judecată având rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți (par. 22).

Or, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel București a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate formulate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea.

Astfel, din moment ce recurentul se rezumă la a solicita sesizarea Curții Constituționale "cu privire la situația ilegală în care există și acționează fundația UDMR", fără, însă, a indica, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare" (care are legătură cu soluționarea cauzei), rezultă că, în realitate, recurentul nu urmărește a supune controlului de constituționalitate verificarea conformității unei norme juridice cu legea fundamentală, ci doar transpunerea pretențiilor formulate în litigiul pendinte în favoarea unei alte jurisdicții, pentru ca instanța de contencios constituțional "să constate neconstituționalitatea existenței fundației UDMR", astfel cum însuși recurentul afirmă prin memoriul de recurs.

Ceea ce omite, însă, recurentul este că verificarea jurisdicțional-constituțională este incompatibilă cu examinarea legalității unei entități juridice, care poate constitui obiect de analiză doar al organelor judiciare, în condițiile prevăzute de lege.

Prin urmare, simpla nemulțumire generică a recurentului legată de "existența și acțiunile UDMR", menționată prin cererea de sesizare formulată și reiterată, ca atare, prin memoriul de recurs, nu reprezintă o chestiune care să atragă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite de Legea nr. 47/1992.

Faptul că, într-o altă ipoteză decât cea regăsită în litigiul pendinte, instanța de contencios constituțional poate decide inclusiv asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, formulate de către președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern, în condițiile art. 39 din Legea nr. 47/1992, nu îi permite recurentului să transforme prezentul incident procedural, prin analogie, într-o altă cale recunoscută de lege, pentru a se erija, astfel, în unul dintre titularii respectivului mijloc procedural.

Astfel, cum situația relevată anterior este distinctă de cea prescrisă de lege în cazul unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești (precum în speță), aceasta nu poate constitui un veritabil temei care să permită admiterea prezentei căi de atac.

Așadar, în condițiile contestării legalității constituirii respectivei organizații, fără a indica un act normativ ori o normă de drept din cele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care să permită realizarea un examen de constituționalitate, cererea de sesizare a jurisdicției constituționale capătă mai degrabă un caracter formal, fiind lipsită de relevanță, în acest context, indicarea, de către recurent, a prevederilor de referință, din legea fundamentală, considerate de către parte ca fiind încălcate.

Nici susținerile deduse judecății prin cererea completatoare a motivelor de recurs, depusă în data de 21 mai 2024, nu sunt în măsură să contureze o altă concluzie, din moment ce acestea sunt limitate la a evoca, într-o manieră succintă, considerații lipsite de substanță ale recurentului cu privire la pretinsa îndeplinire a condițiilor prevăzute de lege pentru sesizarea instanței de contencios constituțional, respectiv aspecte privitoare la contextul factual (ce țin de modalitatea de organizare și funcționare a intimatei-pârâte UDMR) și la maniera de soluționare, de către curtea de apel, a contestației formulate, chestiuni străine, ca atare, de analiză în prezenta cauză, care vizează doar verificarea aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Cu alte cuvinte, în prezentul demers judiciar, se verifică strict legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții, iar nu și chestiuni ce țin de fondul raportului juridic litigios, soluționat definitiv prin aceeași decizie a curții de apel.

Cum, în speță, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial, care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 499 A din 27 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 499 A din 27 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.