ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1386/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța în data de 02.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2000 de BNP D., intervenit între pârâta C., în calitate de vânzătoare, și B., în calitate de cumpărător, având ca obiect apartamentul nr. x, mun. Constanța, zona Delfinului, cu suprafața cadastrală utilă de 78,60 mp, număr cadastral x, intabulat în CF nr. x-Cl-U2 Constanța, în sensul că adevăratul dobânditor al imobilului este reclamantul A., și obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.175 C. civ. de la 1864.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Constanta și a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Numiții E. și F., au formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în favoarea pârâtului B., prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 611/26.01.2021, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

Prin sentința nr. 759/08.10.2021, Judecătoria Gura Humorului a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin sentința nr. 17/2021 Tribunalul Suceava a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 31.01.2022, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 07.04.2022, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului B..

Prin sentința nr. 1118/01.07.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 779/A/19.05.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

A arătat recurentul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.175 C. civ. de la 1864 și, contrar considerentelor acesteia, în cauză sunt îndeplinite condițiile simulației.

În acest sens, a menționat că actul public este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.11.2000, prin care, în mod aparent, vânzătoarea C. a transmis proprietatea către cumpărătorul B..

În urma administrării probatoriilor a rezultat că există înțelegerea secretă a părților, respectiv că persoana care urma să devină proprietar al apartamentului nu era initmatul B., ci recurentul A..

Totodată, a fost dovedită și existența acordului simulator, potrivit căruia efectele actului secret urmau să se producă între pârâta C. și recurent.

Instanța de apel nu a ținut seama de depoziția martorei G., a trecut superficial peste interogatoriul pârâtului B. și a ignorat probele din a căror administrare rezultă, cu claritate, intenția părților (interogatoriul pârâtei C. și declarația martorului H.).

De asemenea, nu s-a dat curs declarației autentificate sub nr. x/02.04.2019, a numitei G., din care s-au desprins următoarele aspecte: suma de bani reprezentând prețul apartamentului provenea de la recurentul A., faptul că acest contract a fost semnat de intimatul-pârât B. s-a datorat lipsei recurentului, iar, ulterior semnării, apartamentul a fost folosit exclusiv de recurent, care a fost și cel care a plătit impozite, etc.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părți.

În mod greșit instanța de apel nu a primit interpretările propuse de recurent cu privire la declarațiile de martor, deoarece acestea au dovedit intenția avută de intimatul-pârât B. cu privire la plecarea la Constanța și scopul acestei deplasări, care s-a finalizat cu înțelegerea tripartită cu privire la încheierea actului simulat, din care reiese că adevăratul cumpărător este recurentul.

Părțile au agreat o operațiune juridică complexă, rezultată mai ales din situația de fapt, potrivit căreia recurentul a lipsit din fața notarului public la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, intenția vădită a recurentului a fost să cumpere, în numele său și pentru sine, apartamentul în discuție.

Faptul că vânzarea-cumpărarea s-a produs sub numele intimatului-pârât B., care venise exclusiv pentru a asista la vânzare (nu avea nici buletin valabil la vremea aceea), a fost posibilă dată fiind absența din fața notarului public a cumpărătorului, precum și a propunerii, "aparent" viabile, de a semna pentru cumpărător intimatul-pârât B..

Prin urmare, suntem în prezența unei simulații prin interpunere de persoane, operațiune juridică legală și care, de fapt, a reprezentat adevărata voință a părților.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. a solicitat respingerea recursului și a arătat că apartamentul în litigiu a fost vizionat exclusiv de numita G..

Recurentul nu a vizionat apartamentul cu pârâta, nu a fost prezent, deși în recurs se afirmă contrariul.

Intimata-pârâtă susține că nu l-a cunoscut personal pe recurent până în iunie 2022 și nici nu a discutat telefonic vreodată cu acesta, toate negocierile fiind purtate exclusiv cu G..

Nu a existat niciun acord simulator între pârâtă și recurent sau pârâtul B., nici măcar o întelegere verbală.

Pârâta nu a cunoscut numele cumpărătorului până la prezentarea, de către notar, a ciornei actului de vânzare-cumpărare.

Pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu persoana care era prezentă fizic la notariat și care a fost recunoscută de către cei doi martori prezenți, G. și H., respectiv pârâtul B..

Prețul de vânzare a fost de 80.000 USD (în contract menționat în echivalent RON, conform prevederilor legale) și nu de 30.000 USD, asa cum a fost reținut greșit de grefierul de ședință.

Prin întâmpinare, intimații-intervenienți E. și F. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat că, în mod corect, în cauză s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile simulației.

Reclamantul nu a făcut dovada cu niciun mijloc de probă a existenței vreunui act simulat, sau că vreuna dintre părțile contractului de vânzare-cumpărare, respectiv intimata-pârâtă C., în calitate de vânzătoare, și intimatul-pârât B., ar fi recunoscut, la interogatoriile care au fost administrate, existența vreunui acord simulatoriu între ele și recurentul-reclamant, acord prin care să se fi stabilit că adevăratul dobânditor al apartamentului este recurentul-reclamant, iar nu intimatul-pârât B., indicat drept cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.11.2000 de BNP D..

Mai mult, C., în calitate de vânzătoare, a negat chiar vizionarea apartamentului de către recurentul-reclamant sau negocierea prețului cu acesta, precum și cunoașterea faptului că recurentul-reclamant ar fi urmărit să cumpere apartamentul în nume personal. De asemenea, aceasta a negat faptul că ar fi cunoscut că la data semnării contractului recurentul-reclamant A. s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta și a declarat că a încheiat contractul cu intimatul-pârât B..

De altfel, recurentul-reclamant prezintă, în plângerile formulate și în acțiunea civilă, persoane diferite (respectiv pe G. sau pe H.) care ar fi predat sumele de bani pentru achiziționarea apartamentului.

Sub un alt aspect, este de observat că existența acordului simulatoriu, respectiv concretizarea acestuia printr-un act ocult, nu a fost dovedită cu niciun mijloc de probă de recurent.

Totodată, nu s-a făcut dovada că actul ocult există și că acest contract întrunește toate condițiile de fond și formă pentru a fi valabil.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege.

În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior.

Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederi legale care au în vedere situația în care deși instanța a recurs la textele de lege incidente pricinii, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greșit, recurentul-reclamant nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivului de casare invocat, urmărind, în realitate, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei.

Astfel, deși recurentul își începe argumentația, în cuprinsul memoriului de recurs, prin a invoca o greșită interpretare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1.175 C. civ. de la 1864 și a susține îndeplinirea condițiilor simulației prin interpunere de persoane, în continuare, când analizează cerințele pentru reținerea acestui text de lege, supune dezbaterii doar aspecte referitoare la modalitate de administrare și de interpretare, în cauză, a probatoriului de către instanțele fondului.

În acest sens, când analizează condiția existenței unei înțelegeri secrete, recurentul-reclamant se limitează doar la a arăta că "în urma administrării probei cu martori, dar și din administrarea interogatoriilor intimaților-pârâți a rezultat că persoana care urma să devină proprietar al apartamentului nu era intimatul-pârât B., ci recurentul A.".

În mod similar, și atunci când se referă la cerința existenței acordului simulatoriu, recurentul susține că "probatoriul administrat în fața instanței de fond și de apel dovedește, cu prisosință, existența acordului simulator", pentru ca ulterior să arate că "instanța de apel nu a ținut seama de depoziția martorului G.", respectiv să solicite o reevaluare a valorii probatorii a interogatoriilor administrate pârâtului-intimat B., respectiv pârâtei-intimate C., respectiv să concluzioneze în sensul că "instanța de apel a ignorat probele, din a căror administrare rezultă cu claritate intenția părților".

Însă, în speță, cadrul factual reținut de către instanța de apel, care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, a stabilit, cu ocazia devoluțiunii cauzei, că proba testimonială administrată în fața tribunalului "nu face proba acordului simulatoriu tripartit dintre părțile actului public și apelantul-reclamant", respectiv că "niciuna dintre părțile contractului de vânzare-cumpărare - intimata-pârâtă C., în calitate de vânzătoare, și intimatul-pârât B., în calitate de cumpărător - nu au recunoscut la interogatoriile ce li s-au administrat existența vreunui acord simulatoriu dintre ele și apelantul-reclamant, acord prin care să se fi stabilit că adevăratul dobânditor al apartamentului este apelantul-reclamant".

A afirma, așadar, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte de temeinicie a căror existență și apreciere aparțin exclusiv instanțelor fondului.

Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu (care nu mai pot fi supuse unei noi dezbateri în fața instanței de recurs), în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, pentru ca, ulterior, în raport cu noua situație de fapt, să poată fi incidentă o eventuală încălcare a dispozițiilor de drept material indicate, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susținerile referitoare la existența unei interpretări greșite a normelor legale cu privire la raporturile juridice dintre părți nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată, întrucât recurentul-reclamant omite a indica normele de drept material pretins încălcate și maniera efectivă în care ar fi avut loc aceasta, limitându-se, și de această dată, la a solicita o nouă interpretare a mijloacelor probatorii administrate în cauză, susținând că "în mod greșit instanța de apel nu a primit interpretările propuse de recurent cu privire la declarațiile de martor".

Or, exigențele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.

Drept urmare, și aceste susțineri, care nu indică, punctual, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, ci realizează, mai degrabă, ca și în cazul celei dintâi critici, aprecieri cu privire la greșita interpretare a probelor și a reținerii stării de fapt, nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Nici afirmațiile recurentului-reclamant privitoare la valoarea probatorie a declarației autentificate sub nr. x/02.04.2019, a numitei G., nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce, în dezvoltarea acestora, recurentul face trimitere, în realitate, la aspecte factuale, care au primit o dezlegare din partea instanței de apel și care sunt străine de examinare în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Se observă, așadar, că recurentul-reclamant nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproșa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanța de apel, la a expune considerații generale și la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Or, această manieră de formulare a respectivelor susțineri nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant omițând să contrapună dezlegărilor instanței de apel argumente de nelegalitate, care să poată forma obiectul analizei instanței de recurs.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situației determinate de instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, din moment ce recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care înscrisul a cărui administrare a fost încuviințată în cadrul ședinței de judecată din 22 mai 2024 nu va fi în măsură ut singuli să acopere neregularitățile anterior menționate și să conducă la o altă soluție decât cea prefigurată în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 779 A/2023 din 19 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Cât privește solicitarea intimaților-intervenienți E. și F., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși au formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 779 A/2023 din 19 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, formulată de intimații-intervenienți E. și F..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.