ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2024

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția civilă la data de 21 februarie 2024, sub nr. x/2024, formulată de petenta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești A., creditoarea B., în contradictoriu cu debitorii Curtea de Apel București și Tribunalul București, a solicitat încuviințarea executării silite în dosarul nr. x/2024, a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1301/11.05.2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 4775 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în același dosar.

2.1. Prin sentința civilă nr. 3346 din 28 februarie 2024, Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2

1

) C. proc. civ. prin raportare la calitatea debitorilor, de instanțe superioare Judecătoriei Sectorului 4 București, ținând cont de scopul urmărit de legiuitor, acela de a nu fi afectată imparțialitatea instanței.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Constanța, secția civilă, prin încheierea nr. 4577 din 29 martie 2024, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 4 București și Judecătoria Constanța; a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență; a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că petenta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești A., prin executorul judecătoresc A., nu a înțeles să se prevaleze de posibilitatea oferită de art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ. atunci când a introdus cererea împotriva instanțelor de judecată, de a sesiza o instanță din circumscripția unei curți de apel învecinate celei competente potrivit dreptului comun, ci a înregistrat cererea de încuviințare a executării silite pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, instanță în a cărei circumscripție se află sediul debitoarei Curtea de Apel București.

Normele art. 127 alin. (2), alin. (2

1

) și alin. (3) C. proc. civ. nu puteau fi valorificate de Judecătoria Sectorului 4 București din oficiu prin substituirea părții, în vederea justificării necompetenței teritoriale și declinării acesteia în favoarea altei instanțe. În ipoteza prevăzută de acest text legal, excepția de necompetență teritorială este de ordine privată. Caracterul facultativ al normei rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul alege dacă dorește să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

În aceste condiții, întrucât norma de competență teritorială incidentă în cauză este una relativă, de ordine privată, nesocotirea ei nu putea fi invocată pe calea excepției de necompetență de către Judecătoria Sectorului 4 București.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, secția civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul cererii deduse judecății constă în solicitarea creditoarei B., prin Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești A., întemeiată pe dispozițiile art. 666 alin. (1) C. proc. civ., privind încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1301/11.05.2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 4775 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în același dosar, prin toate modalitățile prevăzute de lege, în dosarul de executare silită nr. x/2024, asupra căreia, instanțele aflate în conflict, în examinarea competenței teritoriale, au apreciat în mod diferit cu privire la incidența dispozițiilor legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă teritorial a soluționa cererea de încuviințare a executării silite.

Astfel, Judecătoria Sectorului 4 București, reținând incidența prevederilor art. 127 C. proc. civ. în raport de calitatea creditoarei în numele căreia executorul judecătoresc a formulat cererea de încuviințare a executării silite - personal auxiliar de specialitate (grefier) în cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București, a apreciat că instanța competentă, de același grad, este cea din circumscripția Curții de Apel Constanța, învecinată Curții de Apel București, pe când Judecătoria Constanța a considerat că instanța competentă învestită de executorul judecătoresc este cea în a cărui circumscripție teritorială se află sediul debitoarei Curtea de Apel București.

Este de remarcat faptul că, în materia executării silite, dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc competența teritorială a instanței de executare prin raportare la trei categorii de situații (1. domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, la data sesizării organului de executare, 2. dacă domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului nu se află în țară, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, 3. dacă acesta din urmă nu se află în țară, sediul biroului executorului judecatoresc învestit de creditor), cu mențiunea că regulile edictate de acest text de lege sunt aplicabile în măsura în care legea nu dispune altfel.

Această posibilitate de derogare, prevăzută expres, nu trebuie, însă, interpretată în sensul în care, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., ar putea fi stabilită o altă instanță de executare decât cea prevăzută de art. 651 alin. (1) C. proc. civ., ci se referă la acele situații speciale în care instanța de executare se determină potrivit unor reguli diferite decât cele prevăzute de C. proc. civ.

În realitate, incidența art. 127 C. proc. civ. vizează întinderea competenței instanței de executare, reglementată de art. 651 alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce stabilește o plenitudine de competență a acesteia cu privire la soluționarea cererilor de încuviințare a executării silite, a contestațiilor la executare, precum și a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

Cu alte cuvinte, determinarea competenței instanței de executare se face, în toate cazurile, prin raportare la regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca procedurile jurisdicționale date de lege în competența acesteia să fie soluționate de o altă instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate, în măsura în care la momentul formulării cererii respective ar fi incidentă una dintre situațiile prevăzute de art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Această interpretare corespunde modului în care "funcționează" mecanismul competenței facultative, deoarece aceasta presupune ca, mai întâi, să fie stabilită instanța competentă potrivit legii, care ar urma să fie sesizată cu o cerere; în măsura în care la momentul declanșării procedurii jurisdicționale, reclamantul sau pârâtul s-ar afla într-una dintre situațiile prevăzute de art. 127 C. proc. civ., se produce efectul de prorogare de competență prevăzut de textul de lege.

Așadar, o interpretare și aplicare riguroasă a art. 127 C. proc. civ. în materia executării silite presupune ca prin intermediul său să nu fie schimbată, prin voința creditorului, instanța de executare prevăzută de lege, ci aplicarea sa să fie făcută ori de câte ori se pune problema sesizării instanței de executare, în funcție de poziția procesuală a părților în cadrul acelei proceduri.

De altfel, norma prevăzută de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are caracter de ordine publică, fiind instituită în vederea ocrotirii unui interes general, și anume apărarea prestigiului și imparțialității justiției, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părții adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul sau a instanței inferioare acesteia, iar alin. (3) al aceluiași articol indică expres și limitativ subiecții pe care înțelege să îi plaseze în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., nominalizând, fără a face nicio distincție, pe grefieri, categorie circumscrisă noțiunii generale de personal auxiliar de specialitate, astfel cum aceasta este definită de art. 3 din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Or, în speța dedusă judecății, având în vedere că, potrivit titlurilor executorii invocate de creditoare, calitatea de debitori o au Tribunalul București, cu sediul în București, respectiv Curtea de Apel București, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 5, prin raportare la dispozițiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că atât Judecătoria Sectorului 3 București, cât și Judecătoria Sectorului 4 București ar îndeplini cerințele legale pentru a fi considerate instanțe de executare.

Cu toate acestea, are în vedere faptul că la data sesizării organului de executare (22 februarie 2024), creditoarea B. își desfășura activitatea în calitate de grefier în cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București, fiind astfel îndeplinită condiția premisă a art. 127 alin. (1) C. proc. civ., normă legală ce interzice, în ipoteza în care judecătorul, după caz, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, are calitatea de reclamant, sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care își desfășoară activitatea sau o instanță inferioară, situație în care reclamantul are obligația să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Este adevărat că formal cererea de încuviințare a executării silite a fost depusă de A., executor judecătoresc în cadrul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești A. și nu de către creditoare, însă instanța apreciază că indiferent de această situație, ceea ce instanța are de soluționat este încuviințarea executării silite cerută de creditoarea B., ce a fost atașată cererii depuse de executorul judecătoresc, astfel că cererea cu care instanța a fost învestită o vizează pe creditore ca parte în raportul juridic execuțional, iar nu pe executorul judecătoresc, norma de competență de la art. 127 C. proc. civ. subzistând și într-o cerere precum cea de față.

De asemenea, instanța reține că, în procedura executării silite, executorul judecătoresc acționează ca un simplu reprezentant al creditoarei, aspect ce întărește ideea că art. 127 C. proc. civ. se aplică în prezenta cauză.

Totodată, este lipsită de relevanță și împrejurarea că Judecătoria Sectorului 4 București și Judecătoria Sectorului 3 București, unde debitorii își au sediul, sunt instanțe de executare, deoarece, în această cauză, trebuie avută în vedere calitatea creditoarei, de grefier la una dintre instanțele de executare, împrejurare ce impune aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., pentru a garanta părților dreptul la un proces echitabil, executarea silită fiind considerată parte din "proces" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, așa cum, în mod constant, a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S.C. Ruxandra Trading contra României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997, Șandor împotriva României, 2005.

În aceeași măsură se are în vedere împrejurarea că executorul judecătoresc, în numele și pentru creditoarea B., neconformându-se obligației instituite de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., cu ignorarea principiului imparțialității instanței și, implicit, a dreptului la un proces echitabil, a sesizat cu cererea de încuviințare a executării silite una dintre instanțele de același grad aflată în circumscripția Curții de Apel București, și anume Judecătoria Sectorului 4 București, în a cărei rază teritorială se află instanța unde creditoarea își desfășoară efectiv activitatea - Judecătoria Sectorului 3 București.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Constanța, secția civilă este instanța competentă teritorial a soluționa cererea dedusă judecății, aflată în circumscripția Curții de Apel Constanța, învecinată Curții de Apel București, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2024.