Decizia nr. 1244/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 17/2023 a Tribunalului Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 05.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.04.2011 de D. și E. și revenirea la situația anterioară de carte funciară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 17/S din 25.01.2023 a Tribunalului Brașov a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C. ca inadmisibilă, iar în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant reconvențional B. în contradictoriu cu pârâții reconvenționali A. și C.. S-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, că pârâtul C. nu a solicitat cheltuieli de judecată și s-a respins cererea pârâtului- reclamant reconvențional de obligare a pârâților reconvenționali la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1089/Ap din 14 iunie 2023 Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimații pârâți C. și B. împotriva sentinței civile nr. 17/S din 25.01.2023 pronunțate de Tribunalul Brașov. A obligat apelanta reclamantă la plata sumei de 8925 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către intimatul pârât B..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1089/Ap din 14 iunie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă A.. Consideră hotărârea atacată nelegală, pentru următoarele motive: Prin cererea de chemare în judecata a solicitat instanței de judecată constatarea nulității absolute a actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.04.2011 la D. și E. și revenirea la situația anterioară de carte funciara, invocând dispozițiile art. 966 C. civ. din 1864, precizând ca actul de partaj este lipsit de cauză precum și că această cauză este nelicită și falsă. Conform art. 968 al vechiul C. civ., cauza ilicita este aceea prohibită de legi sau contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. A expus că potrivit actului intitulat "partaj voluntar" autentificat sub nr. x/08.04.2011 la D. și E. încheiat între C. în nume propriu și ca mandatar al F. și B. s-a convenit de către persoanele semnatare modificarea cotelor de proprietate asupra unor parcele de teren asupra cărora părțile erau coproprietari. Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Brașov, provenit din conversia de pe hârtie a CF x sub nr. cad. x arabil de 92.269 mp, inițial cota de proprietate a foștilor soți Mureșan era de 144375/182269 (79 %), iar a copartajantului B. era de 18444/182269 (10%); în urma actului de partaj B. are cota de 16,9 %, iar C. cu G. au 72,4 %. Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Brașov, provenită din conversia de pe hârtie a CF x, sub nr. cadastral x arabil, în suprafață de 65.000 mp, inițial cota de proprietate a foștilor soți Mureșan era de 144375/182269 (79%), iar a copartajantului B. era de 18444/182269 (10 %); în urma actului de partaj B. are cota de 16,9 %, iar C. cu G. au 72,4 %. Cu privire la terenul înscris în CF nr. x Brașov, provenită din conversia de pe hârtie a CF x, sub nr. cadastral x, arabil în suprafață de 25.000 mp, inițial cota de proprietate a foștilor soți Mureșan era de 1980/5000 (39,6 %), iar a copartajantului B. era de 253/5000 (5 %); în urma actului de partaj B. are cota de 9%, iar C. cu G. au 35,6%. Recurenta arată că nu a fost înștiințată de existența acestui act de partaj, având reședința în Suedia, luând la cunoștință despre actul de partaj, abia în data de 13.05.2019 ca urmare a solicitării unei copii după cărțile funciare nr. x, necesare apărărilor din dosarul civil nr. x/2018 al Judecătoriei Brașov. Prejudiciul care i s-a produs este cauzat atât de mandatar, cât și de pârâtul B., fără înțelegerea frauduloasă a celor doi, actul nu s-ar fi putut semna. Elementul cauzator al prejudiciului care i s-a cauzat este înțelegerea frauduloasă convenită de cei doi, concretizată prin semnarea actului atacat. Este de remarcat faptul că prin apărările formulate la fondul cauzei, nici unul dintre cei doi pârâți nu a explicat care a fost rațiunea semnării unui asemenea act, prejudiciabil. Mai mult, intimatul pârât B. face susțineri contradictorii începând cu aceea din întâmpinare când invocă o simulatie, pentru ca în concluzii să invoce o "desocotire între părți"; în răspunsul la interogatoriu, intimatul pârât B. afirmă că nu știe de ce s-a semnat un asemenea act prin care devine proprietar, întrucât în această modalitate s-ar fi înțeles "C. cu notarul". Deși semnat la notar și denumit act de partaj voluntar, actul a cărui nulitate o solicită micșorează cota de proprietate a recurentei corelativ cu mărirea cotei de proprietate a intimatului B.. Părțile rămân în indiviziune și coindivizarii nu obțin drepturi exclusive asupra bunurilor supuse partajului. Clauzele actului nu sunt cele ale unui act de partaj. Instanța de fond reține că "voința părților a stat la baza modalității de partajare a terenurilor", situație care înlătura caracterul ilicit. Este total greșita această reținere făcută de instanță, întrucât nu s-a făcut nici o împărțeală. S-a făcut un transfer de proprietate către intimatul pârât B.. Chiar și privit din perspectiva normelor fiscale, un asemenea act este lovit de nulitate, sancțiunea fiind aceea a desființării sale. Instanța de fond a respins cererea formulată, apreciind că "diminuarea cotei de proprietate a recurentei" are la bază înțelegerea coproprietarilor. Or, recurenta nu și-a manifestat vreodată acordul să-și diminueze oneros cota de proprietate, valoarea de 6000 euro indicată în actul de partaj este derizorie față de valoarea terenului de care a fost deposedată (minim 2.500.000 euro). Mai arată că nu a semnat personal actul de partaj, acesta fiind semnat în frauda drepturilor sale, de mandatarul său, fostul soț C., în acord cu pârâtul B.. Fără o înțelegere frauduloasă între cei doi, actul nu s-ar fi putut semna. Este de remarcat recunoașterea făcută de intimatul pârât B. prin cererea reconvențională, că suma de 6000 euro, indicată în actul de partaj este "un preț derizoriu". La dosar există depuse copia unor acte care atestă că prețul de vânzare-cumpărare al unui mp de teren pentru parcela respectivă era de 220 euro/mp în anul 2008. Instanța de apel a respins apelul și a menținut sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, reținând în principal că actul atacat reprezintă voința reală a părților, respectiv de a transmite în proprietate pârâtului B., suprafețele de 15601 mp, 10990 mp și 2265 mp pentru stingerea altui proces. Susține că aceste suprafețe de teren nu sunt corect reținute de instanța de apel, întrucât prejudiciul cauzat recurentei reclamante este pentru suprafața de 11678 mp și nu pentru 15601 mp, 10.999 mp și 2265 mp. Decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel a apreciat actul ca fiind valabil sub forma tranzacției, fără a analiza condițiile de valabilitate ale actului de partaj. Aceste considerente legate de valabilitatea unei tranzacții sunt străine de natura cauzei. De asemenea, tranzacția, ca mod de stingere a unui litigiu, reprezintă un act de dispoziție, astfel încât pentru a încheia un asemenea contract și pentru a-1 putea aduce în fața instanței, mandatarul are nevoie de o procură specială. De asemenea, instanța este obligată să verifice dacă tranzacția nu urmărește un scop ilicit, dacă nu este contrară legii, intereselor părților ori dacă nu este efectul unui viciu de consimțământ, iar atunci când constată că este incidentă această situație, să respingă cererea și să continue judecarea pricinii (Decizia nr. 805 din 11 martie 2009 pronunțată în recurs de secția comercială înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect recursul împotriva unei hotărâri de expedient). Este evident că părțile puteau semna o tranzacție în fața instanței de judecată în dosarul x/2010 al Judecătoriei Brașov sau puteau semna în fata notarului public un act care să poartă denumirea de tranzacție și să consfințească înțelegerea menită să pună capăt litigiului, situație în care instanța de judecată ar fi verificat legalitatea acesteia. În justificarea nulității absolute, recurenta a arătat ca actul este prejudiciabil întrucât i se micșorează cota de proprietate, în condițiile în care nu a știut de acest act, nu i s-a comunicat și nu ar fi fost niciodată de acord. Nu datora nicio suma de bani celor doi intimați pârâți ce, printr-o înțelegere frauduloasă concretizata prin actul de partaj atacat, au reușit să o deposedeze de o suprafață mare de teren. Instanța de apel apreciază ca actul este valabil sub forma tranzacției, însă valabilitatea unei asemenea tranzacții trebuia cercetată în dosarul despre care se susține că s-a dat. De asemenea, considerentele hotărârii exprimate la modul general, legate de scopul imediat și scopul mediat al actului juridic (pag 6 din hotărâre) sunt străine de natura cauzei, fiind considerente pur teoretice, nefiind detaliate. Apreciază că hotărârea de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de apel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de apel aplică greșit prevederile art. 966 și 968 din vechiul C. civ., dând o interpretare proprie actului atacat. În speță, nu se pune problema incidenței art. 977 C. civ., atâta vreme cât actul atacat este întemeiat pe înțelegerea frauduloasă dintre intimații-pârâți în scopul de a-i prejudicia interesele. Cea mai buna dovadă a înțelegerii frauduloase dintre intimații pârâți rezultă din însuși actul atacat, care nu s-ar fi semnat în alte împrejurări. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor respinse de instanța de apel (interogatoriul intimatului pârât C., expertiză pentru evaluare pentru terenul în litigiu în anul 2011, pentru a dovedi caracterul derizoriu al sumei de 6000 euro menționate în act, pentru completarea tabloului înțelegerii frauduloase a celor doi pârâți). În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat în prezenta cauză cu obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte constată că potrivit art. 966 C. civ. 1864, "Obligatia fără cauză sau fondată pe o cauza falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect", în vreme ce potrivit art. 968 C. civ., "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice". Cauza actului juridic civil reprezintă o noțiune extinsă care pe lângă scopul imediat al încheierii unui contract permite și analiza mobilului determinant, anume scopul mediat, respectiv cel concret în vederea realizării căruia părțile au contractat. Așadar, cauza cuprinde în conținutul său două elemente: scopul direct și imediat și scopul indirect și mediat al hotărârii de a încheia actul juridic. Aceste două elemente componente, unul obiectiv, iar celălalt subiectiv, intră în componența noțiunii unice și complexe de cauză a contractului. Scopul direct și imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract obiectiv care decurge din natura actului, fiind invariabil pentru toate contractele de același tip și din aceeași categorie. Scopul indirect și mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv și variabil de la contract la contract în aceeași categorie de contracte. În cuprinsul cererii de recurs, în susținerea aserțiunii sale referitoare la caracterul ilicit și fals al cauzei actului juridic a cărui constatare a nulității absolute se solicită, recurenta reclamantă arată că: - nu ar fi fost înștiințată despre existența acestui act; - nici una dintre părțile semnatare nu i-ar fi adus la cunoștință despre existența acestui act juridic; - intimații nu ar fi explicat care a fost rațiunea semnării unui astfel de act, deși ambii au experiență în semnarea actelor juridice, intimatul pârât B. realizând chiar susțineri contradictorii în acest sens pe parcursul procesului; - între cei doi pârâți ar fi existat o înțelegere frauduloasă pentru a îi fi micșorată recurentei cota sa parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor litigioase, deci pentru fraudarea drepturilor sale, în condițiile în care recurenta nu ar fi datorat nici o sumă de bani celor doi pârâți și în care intimatul pârât B. ar fi știut atât că recurenta este fosta soție a pârâtului intimat C., fără partaj al bunurilor comune, cât și că procurile i-ar fi dat dreptul intimatului la semnarea numai a unor acte cu titlu oneros; - recurenta nu și-ar fi exprimat niciodată consimțământul pentru a îi fi diminuată oneros cota sa parte din dreptul de proprietate; - valoarea sultei de 6000 euro este derizorie față de valoarea terenului de care ar fi fost deposedată, valoare care la nivelul anului 2008 ar fi fost de 220 euro/mp și că acest caracter derizoriu ar fi fost recunoscut de intimatul pârât B. prin cererea reconvențională; - dovada înțelegerii frauduloase ar fi însăși semnarea actului juridic contestat. Tot acest ansamblu de critici nu poate fi însă, primit de Înalta Curte din perspectiva faptului că el determină potrivit considerentelor care vor fi expuse infra, un control de temeinicie al deciziei recurate și nu unul de legalitate. Astfel, Înalta Curte notează preliminar că o instanță de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, potrivit probelor administrate. Or, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurenta pârâtă din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltat prin critici de genul celor expuse anterior, recurenta reclamantă solicită practic, instanței de recurs să procedeze la reevaluarea situației de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge la concluzia existenței unei alte situații de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Astfel, invocând încălcarea prevederilor art. 966 C. civ. 1864 și ale art. 968 C. civ. 1864 referitoare la obligația fără cauză sau cu cauză ilicită sau falsă, recurenta reclamantă solicită de fapt, instanței de recurs ca pe baza elementelor factuale de genul celor pe care le invocă prin cererea de recurs, această instanță să constate că actul juridic contestat s-a bazat pe înțelegerea frauduloasă a intimaților pârâți de a frauda interesele recurentei, prin diminuarea cotei sale părți de proprietate asupra celor trei terenuri. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curți este în mod inechivoc una de temeinicie, de reconfigurare a situației de fapt a cauzei, fapt care excede însă, coordonatelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs, delimitate potrivit celor expuse în precedent. Or, atât timp cât instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv, a statuat în mod expres, pe baza probelor administrate cauzei, că "voința părților a fost aceea de a transmite pârâtului B. suprafețele de 15601 mp, 10.990 mp și 2265 mp pentru stingerea unui alt proces" și că "nu s-a dovedit înțelegerea frauduloasă dintre pârâți la încheierea", Înalta Curte nu poate proceda la modificarea acestei situații de fapt, fără a încălca limitele controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate pe care îl exercită. Așadar, din perspectiva acestor argumente expuse, nu se poate invoca în mod fondat încălcarea în cauză de către curtea de apel a prevederilor art. 966 C. civ. 1864 și ale art. 968 C. civ. 1864. Tot în circumscrierea aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la aceleași norme de drept substanțial evocate, recurenta reclamantă arată, din perspectiva de această dată a scopului direct și imediat al actului juridic, scop ale cărui particularități juridice au fost enunțate în partea de început a prezentelor considerente, că clauzele actului juridic încheiat nu sunt cele ale unui act de partaj, întrucât părțile nu au dobândit drepturi exclusive asupra bunurilor supuse partajului și au rămas pe mai departe în indiviziune, fapt care ar ilustra din prisma scopului imediat, lipsa cauzei actului juridic de partaj. Înalta Curte constată că tot acest grup de critici ale recurentei se grefează pe calificarea juridică a actului bilateral încheiat între părțile procesuale ca reprezentând un act de partaj. Or, potrivit situației de fapt stabilite în mod definitiv de către curtea de apel, situație de fapt pe care se grefează astfel cum s-a expus, controlul de legalitate al instanței de recurs, între părțile procesuale nu s-a încheiat un act de partaj voluntar, ci o tranzacție: "Din aceste circumstanțe coroborate cu clauzele exprese ale actului atacat, Curtea constată că deși actul poartă denumirea de "Act de partaj voluntar", clauzele sale sunt proprii unei tranzacții în vederea stingerii unui litigiu, astfel cum a susținut și pârâtul B.". De altfel, însăși recurenta reclamantă afirmă în mod repetat în cadrul recursului promovat că între părți nu s-a încheiat cu acel prilej o împărțeală. Întrucât scopul imediat al unui act juridic se raportează la categoria de acte civile încheiate și întrucât astfel cum s-a expus, curtea de apel a reținut că între părți nu s-a încheiat un act de partaj, ci o tranzacție, rezultă că lipsa cauzei din unghiul de vedere al scopului imediat nu se poate raporta, astfel cum eronat procedează recurenta, la scopul imediat specific actelor juridice de partaj. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că stabilirea naturii juridice a actului încheiat de părțile procesuale la data de 08.04.2011 reprezintă un element subsumat temeiniciei unei cauze, care scapă astfel, controlului jurisdicțional exclusiv de legalitate al instanței de recurs. Concluzia se impune deoarece potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul C. proc. civ.) concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic, a naturii sale, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Concluzia este firească deoarece calificarea juridică a conținutului concret al unui act civil, nu reprezintă o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv de decelare a voinței concordante a părților contractuale la momentul încheierii actului juridic, pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei. Or, atât timp cât instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv, a statuat pe baza criteriului stipulat de art. 977 C. civ. ("intenția comună a părților contractante") că actul juridic încheiat între părți la data de 08.04.2011 reprezintă o tranzacție, Înalta Curte nu poate proceda la modificarea acestei situații de fapt, fără a încălca limitele controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate pe care îl exercită. Din unghiul de vedere al acestor argumente conjugate expuse, nu se poate invoca așadar, în mod fondat nici încălcarea în cauză de către curtea de apel a prevederilor art. 966, art. 968 C. civ. 1864 din perspectiva lipsei cauzei convenției sau a art. 977 C. civ. invocat de asemenea de recurenta reclamantă. Criticile relative caracterului ilicit, fals al cauzei actului juridic prin prisma invocatei încălcări a normelor fiscale ilustrează o cauză juridică nouă a prezentei cereri de chemare în judecată, astfel cum în mod corect a constatat curtea de apel prin decizia recurată, astfel încât ele nu pot fi primite date fiind dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi", corelate cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ. Așadar, în baza tuturor acestor considerente anterior enunțate, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat de recurentă, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. Critica recurentei relativă reținerii eronate de către instanța de apel, a întinderii concrete a suprafețelor de teren al căror drept de proprietate s-a dorit a fi transmis de părțile contractuale către intimatul B. pentru stingerea unui alt litigiu, reprezintă din nou, o critică de netemeinicie a deciziei recurate, ea punând în discuție un element factual al cauzei și cel puțin, ea reprezintă o critică subsumată procedurii speciale a îndreptării de eroare materială, reglementate distinct de art. 442 C. proc. civ. Înalta Curte nu constată a fi fondat nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă. Astfel, în primul rând se observă că deși invocă existența unor motive contradictorii în cadrul deciziei recurate, criticile formulate în această direcție de recurentă ilustrează de fapt prima teză a motivului de recurs invocat, respectiv aceea "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază". Concluzia se impune întrucât recurenta critică faptul că instanța de judecată nu a analizat condițiile de valabilitate ale actului de partaj și de altfel, chiar și din perspectiv tranzacției, apreciază că instanța de apel trebuia să verifice dacă aceasta nu urmărește un scop ilicit, dacă nu este contrară legii, intereselor părților, dacă mandatarul avea nevoie de o procură specială pentru a încheia tranzacția ori dacă nu este efectul vreunui viciu de consimțământ. Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată însă, că de plano instanța de apel nu avea de ce să se raporteze în decizia recurată la condițiile de valabilitate ale unui act de partaj, atât timp cât determinase natura juridică a convenției civile încheiate de părți ca reprezentând o tranzacție și constatase în temeiul art. 977 C. civ. că denumirea greșită de către părți a actului juridic nu afectează corecta interpretare a acestuia. Din aceeași perspectivă, nu se poate considera nici că argumentele instanței de apel privind valabilitatea tranzacției ar fi străine de natura cauzei pendinte. De asemenea, Înalta Curte constată în temeiul art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului, că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Or, atât timp cât în litigiul pendinte, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic ca urmare a lipsei de cauză, respectiv a falsității și ilicității cauzei, instanțele nu erau îndrituite să verifice valabilitatea convenției decât prin prisma acestui motiv de nulitate și nu prin prisma altor motive precum ar fi de exemplu dar nu numai, vicierea consimțământului. Or, raportat la acest motiv concret de nulitate invocată în litigiul prezent - lipsa cauzei, respectiv caracterul fals și ilicit al cauzei - se observă că instanța de apel și-a expus raționamentul juridic în mod coerent și comprehensibil, întemeiat pe probele administrate cauzei, arătând în acest sens de exemplu, următoarele: "convenția denumită formal "Act de partaj voluntar" a prevăzut, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate asupra unor porțiuni de terenuri către acest pârât, radierea din cartea funciară a dosarului nr. x/2010 intentat de B. reclamantei și pârâtului C., concomitent cu întabularea acestui act . În finalul actului de partaj este cuprins acordul pârâtului B. la radierea notării litigiului prin care valorifica anumite pretenții față de celelalte părți și mențiunea expresă că declară stinse orice pretenții în legătură cu acest dosar. Înțelegerea cuprinsă în actul de partaj a fost executată, sens în care pârâtul B. a renunțat la judecată în dosarul arătat, chiar mandatarul C. depunând și actul atacat în speță ca justificare a stingerii litigiului în acel dosar . Din aceste circumstanțe coroborate cu clauzele exprese ale actului atacat, Curtea constată că deși actul poartă denumirea de "Act de partaj voluntar", clauzele sale sunt proprii unei tranzacții în vederea stingerii unui litigiu, astfel cum a susținut și pârâtul B.. (...) Atât timp cât actul cuprinde voința reală a părților, nu se poate reține că nu există cauza actului, aceasta fiind de altfel prezumată de art. 967 C. civ.. Or, voința părților a fost aceea de a transmite pârâtului B. suprafețele de 15601 mp, 10.990 mp și 2265 mp pentru stingerea unui alt proces. (...) nu s-a dovedit înțelegerea frauduloasă dintre pârâți la încheierea tranzacției ori încălcarea vreunei dispoziții legale la încheierea tranzacției, față de acordarea dreptului de dispoziție mandatarului". Aceste considerente citate ilustrează analiza realizată de curtea de apel a valabilității actului juridic contestat din perspectiva motivului de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel apreciind în temeiul acestei analize că scopul urmărit a fost acela de stingere a celuilalt proces ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate și că nu s-a dovedit existența vreunei înțelegeri frauduloase între pârâți și nici că ar fi fost încălcată vreo dispoziție legală la încheierea tranzacției. Așadar, prin raportare la motivul de nulitate absolută care a fundamentat cererea de chemare în judecată, nu se poate reproșa curții de apel o lipsă de analiză, de motivare a deciziei în această direcție enunțată de recurentă, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind pe deplin respectate. Astfel cum s-a enunțat în paragrafele precedente ale hotărârii judecătorești civile prezente, determinarea naturii juridice a convenției părților reprezintă apanajul instanțelor devolutive ale fondului cauzei, care se stabilește potrivit criteriului enunțat de art. 977 C. civ. ("intenția comună a părților contractante"), astfel încât eventualele calificări juridice diferite indicate de părți de-a lungul procesului nu reprezintă jaloane de referință în această direcție. De altfel, privit din punct de vedere logico - juridic, termenul "desocotire" întrebuințat la un moment dat de intimatul B. nu poate fi apreciat străin unei tranzacții, astfel cum eronat consideră recurentul. De asemenea, contrar aserțiunii recurentei, se observă că instanța de apel nu a rezervat instanței de judecată care soluționa dosarul nr. x/2010, atributul verificării valabilității tranzacției, ci a procedat la propria sa analiză, însă în limitele configurate prin cererea de chemare în judecată din prezentul litigiu, astfel cum s-au decelat anterior. În egală măsură, Înalta Curte notează că nici considerentele curții de apel privitoare la scopul imediat și scopul mediat al actului juridic civil nu sunt străine de natura cauzei, astfel cum invocă recurenta, întrucât ele sunt decelate în continuarea deciziei recurate, prin raportare concretă la actul juridic încheiat între părțile procesuale, considerentele închegate armonios ale instanței de apel în această direcție având așadar, legătură cu cauza. Drept urmare a tuturor celor anterior expuse, nu se poate invoca așadar în mod fondat în cauză nici incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În fine, Înalta Curte constată că paragraful final din cererea de recurs, prin care recurenta solicită în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare "pentru completarea tabloului înțelegerii frauduloase a celor doi pârâți" prin administrarea probelor respinse de către instanța de apel, nu conține nici un fel de critici asupra dispoziției instanței de apel de respingere a respectivelor probe, lipsind așadar, obiectul de analiză al prezentului control jurisdicțional, respectiv critica sau criticile de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate. Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse reprezentând onorariu avocat ales redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, recursul judecându-se la un singur termen de judecată, către intimatul-pârât B., întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac îi aparține recurentei.