ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2025

Ședința publică din data de 09 aprilie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată 28 septembrie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 23 ianuarie 2020 și constatarea faptului că reclamanții sunt în drept să păstreze avansul achitat în cuantum de 30000 euro, să dispună radierea din CF nr. x a localității Bod a notărilor de sub B 9, respectiv notarea promisiunii de vânzare și să dispună evacuarea pârâților din imobil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166, art. 1270, art. 1272, art. 1279, art. 1350, art. 1719 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 190 din 09 iunie 2023,Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/23.01.2020 de Biroul Individual Notarial E. încheiată între părți, cu păstrarea de către reclamanți a arvunei în cuantum de 30.000 euro, a respins cererea de evacuare a pârâților din imobil, ca rămasă fără obiect, și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 12.275 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 308/S din 20 noiembrie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 190/09.06.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă formulată de reclamanții A. și B., și a dispus completarea acesteia în sensul că a dispus rectificarea înscrierilor CF x a localității Bod, a notărilor de sub B9, în sensul radierii din cartea funciară a mențiunilor referitoare la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/23.01.2020 de Biroul Individual Notarial "E." încheiata între părți.

Prin decizia civilă nr. 594/Ap/2024 din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanții - pârâți C. și D. în contradictoriu cu intimații - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 190 din 09 iunie 2023 și a sentinței civile nr. 308/S din 20 noiembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă pe care le-a păstrat, și a anulat, ca netimbrat, apelul exercitat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 190 din 09 iunie 2023 a Tribunalului Brașov, secția I Civilă. A obligat apelanții - pârâți la plata către intimații-reclamanți la plata sumei de 2250 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâți D. și C., întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și rejudecând, schimbarea, în tot, a hotărârii atacate cu apel, în sensul respingerii acțiunii introduse de reclamanți, ca nefondată, și repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea intimaților la restituirea avansului de 30.000 euro, conform promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 23 ianuarie 2020 de notarul public E..

Printr-o primă critică, recurenții au susținut că instanța de apel nu a interpretat corect probele administrate și nici legislația incidentă în cauză, ambele instanțe reținând, în mod incorect, rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din culpa promitenților- cumpărători și existența unei neexecutări a obligației contractuale asumate de promitenții- cumpărători.

În dezvoltarea acestei critici, recurenții au susținut că, în mod nelegal, curtea de apel a validat soluția primei instanțe care a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare în condițiile în care, în cauză, în opinia acestora, nu sunt întrunite condițiile legale privitoare la rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 23 ianuarie 2020 de notarul public E., și anume contractul sinalagmatic să cuprindă obligații reciproce și interdependente, una dintre părți să nu-și fi îndeplinit în mod culpabil obligațiile contractuale, partea culpabilă să fi fost pusă în prealabil în întârziere, neexecutarea să fie însemnată.

În acest sens, au arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut culpa pârâților în neexecutarea culpabilă a obligațiilor ce le reveneau potrivit convenției bilaterale de vânzare cumpărare, fără a ține cont de împrejurarea că ulterior încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, au fost încheiate două acte adiționale de prelungire a termenului pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare dar și de faptul că ulterior stabilirii ultimului termen pentru încheierea vânzării, promitenții-vânzători au refuzat să se prezinte la notar pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, când urma să fie efectuată și plata restului de preț, invocând motive personale (necesitatea unei deplasări în Elveția pentru desfășurarea activității profesionale).

În continuare, recurenții au criticat soluția instanței de apel cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 1544 alin. (1) din C. civ. care reglementează arvuna, susținând că, în mod greșit, s-a constatat că, în cauză, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea acesteia, în condițiile în care suma de 30000 de euro a fost achitată de pârâți ca reprezentând avans din preț, iar nu cu titlu de arvună, ceea ce presupune că aceasta nu poate fi reținută de reclamanți și se impune a fi restituită pârâților, cu atât mai mult cu cât, în contract, s-a stipulat, în mod expres, că în ipoteza în care una dintre părți nu își execută obligațiile contractuale, se poate apela la instanța de judecată. Un alt argument, în susținerea aceleiași critici, a vizat faptul că, în practică, la perfectarea promisiunilor de vânzare-cumpărare, avansul reprezintă de cele mai multe ori, un procent important din prețul vânzării, în timp ce arvuna reprezintă un procent infim din preț, cuprinsă între4% și 5%, suma de 30000 de euro achitată în cauză de pârâți reclamanților, neputând fi reținută ca reprezentând arvună, cuantumul acesteia fiind suficient de mare ca să demonstreze că aceasta este parte din preț.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenții au criticat faptul că instanțele devolutive nu au analizat clauza referitoare la obligația restituirii dublului sumei plătite cu titlu de avans, în situația în care promitenții-vânzători nu-și vor respecta promisiunea privind încheierea contractului, raportat la situația de fapt, aceea că intimații-reclamanți nu și-au respectat obligația corelativă de a perfecta vânzarea.

În opinia recurenților, reținerea de către reclamanți a avansului achitat de pârâți reprezintă de fapt, o confiscare la care au fost suspuși, ce a condus la o îmbogățire fără justă cauză a acestora.

Recurenții au mai susținut că nu s-au interpretat și nici nu s-a permis a se administra în mod imparțial probele în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice, că, deși în apel s-a admis proba cu interogatoriu personal al intimaților, răspunsurile au fost oferite de apărătorul acestora, motivat de lipsa din țară a clienților săi.

Recurenții au criticat și cuantumul onorariilor de avocat acordat, respectiv, 7.275 RON și 2.250 RON intimaților-reclamanți, concluzionând că decizia apelată "este nelegală, netemeinică și nedreaptă."

În cauză, intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, și păstrarea, ca legală și temeinică, a deciziei civile nr. 594/AP din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-pârâți au învederat că motivele invocate prin cererea de recurs justifică admiterea căii de atac, neputând fi combătut prin întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., această cale de atac este lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerea recurenților-pârâți din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat.

Așa fiind, prezentul recurs urmează a fi analizat în coordonatele stabilite de normele anterior enunțate, de la care nu se poate deroga dat fiind caracterul lor imperativ.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin doar formal greșita aplicare a dispozițiilor art. 1544 din C. civ., respectiv a dispozițiilor legale care reglementează ineficacitatea contractelor din perspectiva existenței unei neexecutări, chiar și parțiale, dar suficient de importante, a obligației asumate, din moment ce aduc în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, ca efect al cercetării conținutului actului dedus judecății și al evaluării situației de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză.

În acest sens, sub un prim aspect, recurenții-pârâți formulează simple afirmații generale în legătură cu condițiile ce se impun a fi întrunite pentru a fi pronunțată rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare, în reglementarea normelor anterior evocate, pe care le redau, ca atare, invocând, totodată, și situația de fapt, în privința căreia susține că a fost nesocotită de către instanța de prim control judiciar.

Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurenții-pârâți se rezumă la a afirma, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 1549 din C. civ., că "nu s-a luat în considerare faptul că ulterior promisiunilor bilaterale de vânzare- cumpărare, părțile au mai încheiat două acte adiționale de prelungire a termenului prevăzut în promisiunea respectivă și că refuzul reclamanților de a se prezenta la solicitarea pârâților pentru a încheia forma autentică a vânzării a avut loc la câteva luni după stabilirea ultimului termen de încheiere a formei autentice (...) necesita o cu totul altă interpretare a situației, și în niciun caz ca o culpă a pârâților".

Înalta Curte constată că prin susținerile formulate, recurenții-pârâți tind, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanțele de fond, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, pentru a pretinde inexistența unei culpe în neperfectarea contractului de vânzare cumpărare, aspecte improprii pentru a fi supuse judecății din recurs.

Limitându-se, în consecință, strict la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului (și care scapă cenzurii instanței de recurs), pârâții urmăresc doar repunerea în discuție a situației de fapt și atunci când afirmă că "este neîntemeiată reținerea curții de apel privind neplata de către pârâți a diferenței de preț către reclamanți având în vedere că pârâții au notificat pe promitenții vânzători pentru a se întâlni la notariat pentru încheierea în formă autentică a vânzării și astfel, în mod firesc, (...) să fie efectuat și transferul bancar pentru restul de preț, pârâții neavând nicio culpă în întârzierea formei autentice a vânzării, banii existând în contul destinat virării către promitenții vânzători, însă aceștia s-au eschivat și nu au mai dorit să efectueze vânzarea imobilului, așa cum s-a evidențiat din probele depuse la dosarul cauzei".

Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurenții-pârâți, respectiv că "susținerile pârâților cu privire la faptul că aveau posibilitatea achitării diferenței de preț nu s-a confirmat, la data stabilită pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare solicitând un nou termen în vederea efectuării plății" în legătură cu verificările efectuate, nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, susținerile vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Aceasta întrucât, pentru a statua astfel, instanța de apel, analizând probatoriul administrat, a constatat că "prin convenția încheiată astfel cum aceasta a fost modificată prin actele adiționale ulterioare, promitenții -cumpărători s-au obligat expres să achite diferența de preț prin virament bancar, cel mai târziu la data de 31 iulie 2020. Or, principiul forței obligatorii a efectelor contractului, stabilit la art. 1270 alin. (1) C. civ., obligă fiecare parte la îndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate"

Tot în determinarea situației de fapt, instanța devolutivă de control judiciar a constatat că susținerea pârâților potrivit cărora neexecutarea obligațiilor se datorează culpei părții adverse, care deși și-a asumat sarcina intabulării construcției în cartea funciară ca locuință, s-a realizat înregistrarea cu destinația de sediu de firmă, este neîntemeiată, având în vedere că probele administrate atestă că obligația asumată de reclamanți a fost îndeplinită întocmai, (...) menționarea destinației ca sediu de firmă și locuință de serviciu neputând fi reținută ca o executare neconformă a obligației, din moment ce prin contract reclamanții promitenți-vânzători și-au asumat exclusiv sarcina realizării procedurii de intabulare, neexistând alte clauze speciale privitoare la destinația imobilului, prezentând toate documentele necesare încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

Verificând ansamblul afirmațiilor pârâților, reiterate ca atare prin memoriul de recurs, curtea de apel a stabilit că, modalitatea de achitare a prețului a fost stabilită atât prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x la 23 octombrie 2020 cât și prin actele adiționale ulterioare, prevăzându-se expres achitarea sumei prin virament bancar, (...) cel mai târziu la data de 31 iulie 2020, or, în cauză, nu s-a făcut dovada că anterior acestei date, prețul ar fi fost achitat sau că la această dată promitenții-cumpărători ar fi oferit diferența de preț promitenților vânzători, din contră, din încheierea de certificare nr. 4 din 31 iulie 2020, promitenții cumpărători au solicitat încă un termen în vederea achitării sumei restante.

Se constată, așadar, că susținerile recurenților-pârâți vizează doar modalitatea de valorificare a probelor și tind, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității cu normele legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept.

Drept urmare, cum afirmațiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanțelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanței de recurs.

În mod similar, nici susținerile referitoare la încălcarea art. 1544 C. civ. privitoare la arvună nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat, în condițiile în care supun verificării, la rândul lor, doar o greșită determinare a cadrului factual, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate.

Astfel, cu toate că pretind că "nu a fost analizată de către instanța de fond și nici de către instanța de apel clauza care prevede că în cazul în care promitenții vânzători nu-și vor respecta promisiunea făcută prin act și acceptată de promitenții-cumpărători, vor fi obligați la restituirea dublului sumei plătite cu titlu de avans, raportat la împrejurarea că reclamanții sunt cei care nu și-au respectat obligațiile asumate în promisiune, recurenții-pârâți omit faptul că aceste susțineri au făcut deja obiectul verificării jurisdicționale în calea de atac anterioară, ocazie cu care, s-a statuat că modalitatea de plată a prețului și încheiere a contractului de vânzare cumpărare au fost clar stabilite, nefiind condiționate de alte circumstanțe personale ale părților, refuzul promitenților vânzători exprimată la 31 iulie 2020 pentru prelungirea termenului din nou a termenului pentru plata diferenței de preț nefiind calificată ca fiind abuzivă și de rea credință.

Or, separat de împrejurarea că aceste elemente factuale au fost analizate și verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv, afirmând că "instanța de apel ar fi trebuit să analizeze împrejurarea că reclamanții nu și-au respectat obligațiile asumate în promisiune, deși pârâții au insistat în perfectarea formei autentice a vânzării, aceștia refuzând", recurenții-pârți supun examinării aspecte ce țin strict de temeinicia judecății înfăptuite, din moment ce acestea decurg, de asemenea, din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

Aceasta întrucât, instanța de apel, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de pârâte, astfel cum s-a arătat anterior, cu verificarea legalității soluției tribunalului, de rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x la 23 ianuarie 2020 de Biroul Individual Notarial E., în ansamblul său, a constatat că prima instanță a stabilit corect că neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de pârâți s-a datorat culpei acestora.

Raționamentul logico-judiciar care a fundamentat această reținere a curții de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării cadrului factual, că "din probele administrate, rezultă existența unei neexecutări, parțiale și suficient de importante, a obligației asumate de pârâți prin semnarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x la 23 ianuarie 2020 de Biroul Individual Notarial E., neexecutare imputabilă promitenților cumpărători, aceștia fiind puși și în întârziere ."

Ca atare, întrucât statuările instanței de apel, relative la situația de fapt, nu mai pot fi contrazise în prezenta cale extraordinară de atac, simpla susținere referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a existenței unei culpe a reclamanților în nesemnarea contractului de vânzare cumpărare nu este de natură a imprima, în sine, criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Formală este și susținerea recurenților-pârâți în sensul că "dacă se analiza corect, atât ceea ce reprezintă un avans de preț, cât și ceea ce poate reprezenta o arvună penalizatoare într-un contract, respectiv, când poate interveni o clauză penală într-un contract sinalagmatic, încheiat în formă autentică, nu se ajungea la pronunțarea soluției de confiscare de la pârâți a sumei de 30000 de euro și de îmbogățire fără just temei a reclamanților", având în vedere că aceasta nu este aptă a exhiba un element propriu-zis de nelegalitate a deciziei atacate, în absența expunerii unor critici concrete de nelegalitate prin raportare la considerentele reținute de curtea de apel, ca răspuns la criticile pârâților cu privire la natura sumei achitate.

Astfel, în privința petitului privitor la păstrarea de către reclamanți a avansului în cuantum de 30000 de euro, curtea de apel a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 1544 alin. (1) din C. civ., constatând că prin voința părților, rezultată din cuprinsul actelor juridice deduse judecății, această sumă se constituie atât în avans cât și în arvună, înlocuind considerentele primei instanțe care au reținut că avansul achitat de către pârâți reclamanților reprezintă o clauză penală .

În continuare, se observă că instanța de apel a reținut ca întemeiate și argumentele pârâților privitoare la valoarea exagerată a arvunei, prin raportare la împrejurarea că nu există prevedere legală care să limiteze cuantumul arvunei la un anumit nivel procentual din preț, părțile având posibilitatea, în caz de opțiune pentru această evaluare prealabilă a eventualele despăgubiri, să determine liber valoarea arvunei.

În privința criticilor aduse acestor rețineri ale curții de apel, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți nu au combătut considerentele instanței de prim control prin argumente juridice apte a fi circumscrise în motivul de casare invocat, ci doar și-au exprimat dezacordul în raport cu soluția pronunțată, limitându-se în a afirma că " în mod regulat (...), avansul de preț constituie întotdeauna o parte importantă din prețul total, iar arvuna reprezintă un procent derizoriu din totalul prețului unui imobil, între 4% și 5 %.

Or, exigențele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege, iar nu trimiteri la elemente de practică, fără relevanță în soluționarea pricinii.

O altă critică formulată de recurenții-pârâți a adus în discuție modalitatea de administrare, de către instanța de apel, a probei cu interogatoriul reclamanților, propus de către pârâți, invocând în susținerea acestei critici faptul că deși a fost admisă proba cu interogatoriul personal al intimaților, proba s-a derulat prin intermediul avocatului acestora care a răspuns numai anumitor întrebări din interogatoriul propus.

Înalta Curte observă că aspectele la care face referire părțile recurente au făcut obiectul soluționării prin încheierea din 06 martie 2024 a instanței de apel, ocazie cu care curtea a încuviințat întrebările nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nt. 8, nr. 9 și nr. 12 din cuprinsul interogatoriului și a respins ca fiind fără legătură cu cauza, întrebările nr. 2, nr. 10 și nr. 11.

Or, analiza legăturii cu cauza a întrebărilor în cadrul probei cu interogatoriu reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care soluția de respingere a solicitării pârâților, de încuviințare a tuturor întrebărilor din cuprinsul interogatoriului, "ca neavând legătură directă cu cauza", nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Suplimentar caracterului incompatibil cu controlul judiciar în casație al susținerilor formulate (din perspectiva verificării temeiniciei soluției pronunțate), se observă și că acestea supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nesocotire de către instanța de apel a prevederilor din C. proc. civ. (cu privire la răspunsul la interogatoriul reclamanților dat prin intermediul reprezentantului convențional ala acestora), dat fiind că, și prin această afirmație, recurentul tinde, în realitate, tot la reevaluarea pertinenței respectivului element probatoriu în raport cu circumstanțele aferente cauze.

Sub un ultim aspect, recurenții și-au mai exprimat nemulțumirea și în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată fără a detalia acest motiv de recurs, menționând la modul general, că, decizia recurată este nelegală, netemeinică și nedreaptă.

Înalta Curte reamintește faptul că nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, întrucât proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât, onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărători pe parcursul soluționării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, unde pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

Prin urmare, din moment ce recurenții-pârâți nu au indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul pârâților va fi constatat nul.

Față de soluția ce se va pronunța, Înalta Curte constată că recurenții C. și Domokos Tünde reprezintă "parte căzută în pretenții" conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și, întrucât intimata-pârâtă B., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, pe care le-a și dovedit cu factura nr. x, seria x din 22 octombrie 2024 aflată la fila x verso din dosar, precum și cu factura nr. x, seria x din data de 31 ianuarie 2025, aflată la dosar, urmează să admită această cerere și să oblige recurenții la achitarea sumei de 4500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâții C. și Domokos Tünde împotriva deciziei civile nr. 594/Ap/2024 din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă recurenții la plata sumei de 4.500 RON către intimata-pârâtă B., cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.