ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1228/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal în 14.01.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională a Penitenciarelor, anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisa de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională, constatarea caracterului întemeiat al sesizării care au făcut obiectul dosarului nr. x/2014 și obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor la plata sumei de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile.

Judecata realizată în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 173/17.06.2015, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A.; a obligat-o pe pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale; a respins, ca nefondate, restul pretențiilor reclamantei; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă. Prin sentința nr. 242/09.10.2015, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea privind îndreptarea, lămurirea și completarea sentinței nr. 173/2015, formulată de petenta A.. Prin decizia nr. 3495/20.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de reclamanta A. împotriva încheierii din 20.04.2015, a încheierii din 15.05.2015, a sentinței nr. 173/17.06.2015 și a sentinței nr. 242/09.10.2015; a casat, în parte, hotărârile recurate, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza, spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile, la Tribunalul Galați, secția civilă; a menținut soluția dispusă cu referire la Hotărârea nr. 261 din 30 aprilie 2016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Judecata realizată în cel de-al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 362/26.06.2020, Tribunalul Galați, secția I civilă, în rejudecare după casarea cu trimitere, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 10.000 euro sau contravaloarea în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Reclamanta A. a formulat cerere de completare și îndreptare a sentinței nr. 362/26.06.2020 a Tribunalului Galați, susținând că în practicaua hotărârii există o eroare materială, cu referire la obiectul acțiunii, specificat ca fiind "anulare act", în loc de "pretenții civile". Prin sentința nr. 981/19.11.2020, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, cererile de completare dispozitiv și de îndreptare eroare materială a sentinței nr. 362/26.06.2020 a Tribunalului Galați, formulate de reclamanta A.. Prin decizia nr. 89/A/14.06.2021, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 362/26.06.2020 și a sentinței nr. 981/19.11.2020 ale Tribunalului Galați; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 981/19.11.2020 a Tribunalului Galați. Prin decizia nr. 2129/03.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 89/A/14.06.2021 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Galați, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, în rejudecare, în data de 21.04.2023, sub nr. x/2021*. Prin decizia nr. 106/A/08.06.2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a dispus restituirea taxei de timbru în sumă de 50 RON, depusă la 17.05.2021, ca nefolosită; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. prin procurist B.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 362/26.06.2020, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2015, a schimbat, în tot, sentința nr. 362/26.06.2020 a Tribunalului Galați și, în consecință, a respins, ca nefondată, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A.. Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat casarea deciziei recurate și menținerea sentințelor nr. 362/2020 și nr. 981/2020 ale Tribunalului Galați. În dezvoltarea motivelor de casare, a arătat că nu au fost respectate, de către instanța de apel, limitele rejudecării, întrucât instanța nu a analizat cererea de acordare a despăgubirilor care derivă din două dispoziții de sancționare (nr. 408 și 447/2012), iar acțiunile ilicite ale prepușilor și comitentului au fost stabilite prin sentința nr. 130/06.06.2013 a Curții de Apel Galați și prin decizia nr. 641/12.02.2014 a Înaltei Curți, despăgubiri solicitate conform art. 1, 8 alin. (1), (18) alin. (3) și 19 din Legea nr. 554/2004. În decizia nr. 106/A/08.06.2023 a Curții de Apel Galați se expune o situație nereală, respectiv că au fost solicitate despăgubiri numai în baza O.G. nr. 137/2000 și că acest demers a fost soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3495/2019. Hotărârea Înaltei Curți nu cuprinde nicio mențiune referitoare la analiza faptelor ilicite pentru care s-au solicitat daune morale conform Legii nr. 554/2004. Curtea de Apel Galați a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3495/2019 pentru capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 262 din 30.04.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, încercând să includă și demersul menționat mai sus, care are altă formă și conținut. Nejudecarea unei cauze pentru motiv de autoritate de lucru judecat prin raportare la decizia nr. 3495/2019, care nu a analizat aspectele deduse judecății, constituie o încălcare a regulilor de judecată sau aplicarea greșită a normelor de drept material din partea instanței învestită cu rejudecarea. În mod greșit a apreciat instanța de apel că Administrația Națională a Penitenciarelor nu poate fi comitent pentru Penitenciarul Galați. Penitenciarul Galați este expeditorul scrisorii și nu salariații Penitenciarului Galați. Competența verificării existenței abaterilor disciplinare pentru angajații din penitenciare îi revenea Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar pe baza primelor verificări trebuia să sesizeze comisia de disciplină, potrivit Ordinului MJ nr. 2856/C din 29.10.2004. Dispozițiile H.G. nr. 1849/2004, H.G. nr. 756/2016 și ale Legii nr. 293/2004 reglementau atribuții de organizare, coordonare, evaluare, control și îndrumare în toate activitățile de funcționare a Penitenciarului Galați, inclusiv cele pentru dispunerea măsurilor împotriva salariaților care comiteau abateri disciplinare sau de altă natură cu impact asupra imaginii instituției. Aceste lucruri nu s-au analizat de către instanță în rejudecare și greșit s-a precizat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a exista răspundere civilă delictuală pentru Administrația Națională a Penitenciarelor, nesocotindu-se dispozițiile legale menționate.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A invocat că recurenta nu face dovada unor erori sau a unor raționamente greșite ale instanței de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate. Consideră cererea de recurs ca fiind o expresie a nemulțumirii recurentei cu privire la faptul că instanța de apel nu a preluat argumentele celei în cauză cu privire la cadrul legal, iar hotărârea nu se ridică la nivelul așteptărilor reclamantei în ceea ce privește dezlegarea cauzei. Arată că recurenta menționează, ca pretinsă eroare a instanței de apel, faptul că aceasta nu ar fi ținut cont de decizia nr. 641/12.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv de sentința nr. 130/06.06.2013 a Curții de Apel Galați. Însă, afirmă că aceste hotărâri nu au nicio legătură cu limitele rejudecării, așa cum au fost ele stabilite de instanța supremă în cuprinsul deciziei de casare nr. 2129/03.11.2022. De asemenea, susține că acestea privesc aplicarea de sancțiuni de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor reclamantei (anularea deciziilor de sancționare și returnarea procentului de 10% din drepturile salariale - reținut ca sancțiune disciplinară aplicată pe o perioadă de trei luni). În dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Galați a dispus anularea Deciziei directorului general al ANP nr. 447/04.04.2012 și a Deciziei nr. 408/27.02.2012, obligând Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către A. a procentului de 10% din salariul încasat pe trei luni, menționat anterior. Această dispoziție a fost menținută de către Înalta Curte, prin decizia nr. 641/12.02.2014, pronunțată în același dosar. Or, niciuna dintre aceste două hotărâri nu face analiza raportului de prepușenie (așa cum se solicită expres în decizia instanței supreme nr. 2129/03.11.2022); nu are legătură cu dosarul dedus judecății în prezenta cauză (acuzele, obiectul și soluția instanțelor vizând cu totul alt context - sancțiuni disciplinare, față de actualul dosar în care se invocă pretinsa inacțiune a ANP, în ce privește o scrisoare pe care recurenta o atribuie, în mod eronat, Penitenciarului Galați); nu pot contribui la justa soluționare a prezentei cauze întrucât nu au legătură cu actualele pretenții. Mai susține și o altă pretinsă eroare a instanței este faptul că s-ar fi reținut, de către instanța de apel, o situație nereală în legătură cu solicitarea de despăgubiri (raportarea la O.G. nr. 137/2000). Menționează că această critică este greșită, referirile recurentei la O.G. nr. 137/2000 fiind circumstanțiale și reprezentând mai degrabă un proces de citare selectivă a unor argumente disparate, pentru a forța justificarea unui motiv suplimentar de recurs, sub forma unei pretinse erori a instanței. Arată că decizia atacată efectuează o analiză asupra circumstanțelor deduse judecății, inclusiv situația despăgubirilor și a modului în care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, prin decizia nr. 3495/20.06.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2021, casarea cu trimitere, spre rejudecare, către Tribunalul Galați a cauzei, dar și soluția pronunțată de Tribunalul Galați în rejudecare, cu inventarierea (la pagina 14 a deciziei atacate) a întregului cadru legal avut în vedere în ce privește pretențiile la respectivul moment. Drept urmare, susține că nu există nicio eroare din perspectiva unei referiri eronate sau limitate strict la menționarea O.G. nr. 137/2000. Afirmă, astfel, că se ignoră, de către recurentă, atât faptul că instanța supremă, prin decizia nr. 3495/20.06.2019 a admis atât recursul pârâtei ANP, cât și cel al reclamantei și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Galați, secția civilă, nefiind vorba despre o decizie favorabilă în exclusivitate recurentei, cât și faptul că, prin efectul admiterii recursului pârâtei ANP și retrimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte (a doua trimitere spre rejudecare), nu își mai produc efectele hotărârile favorabile recurentei, inclusiv cele ale Tribunalului Galați, prin care s-au acordat despăgubiri. Astfel, instanța supremă, prin decizia nr. 2129/03.11.2022 a admis recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 89/A/14.06.2021 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a casat decizia recurată, cu trimitere, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel (a doua trimitere spre rejudecare). Menționează că și cea de-a treia critică a recurentei, în sensul că, prin decizia atacată, nu s-ar realiza dezbaterea faptelor considerate ilicite, este eronată, în contextul în care Curtea de Apel Galați a inventariat (începând cu pagina 12 din decizia recurată) toate acuzele aduse intimatei-pârâte ANP, procedând, astfel, la reevaluarea întregii cauze, cu observarea limitelor de rejudecare stabilite de Înalta Curte. Precizează ca fiind greșit și ultimul argument al recurentei, referitor la pretina analiză eronată a raportului de prepușenie. Arată că la niciun moment nu s-a pus problema unei eventuale răspunderi pentru fapta altuia având ca izvor art. 1.519 C. civ. Mai susține și că prepusul nu poate fi prezumat ca existând și funcționând în subordinea ANP-aparat central, plecându-se de la o simplă presupunere, nedovedită, că autorii scrisorii ar fi angajați ai sistemului penitenciar, pentru a se justifica stabilirea culpei aparatului central. Nu poate fi vorba despre un raport de prepusenie în contextul în care prepusul autorul scrisorii este încă nestabilit cu certitudine (încă necunoscut atât pentru intimata-pârâtă ANP, dar și pentru reclamantă). În acest context se poate pune problema față de cine este comitent ANP-aparat central, dacă prepusul - autorul necunoscut/neidentificat încă, al scrisorii - nu este stabilit cu certitudine, iar presupușii autori ai scrisorii nu sunt angajații ANP-aparat central, ci angajații Penitenciarului Galați. Arată că pentru a exista un raport de prepusenie prepusul ar fi trebuit: să fie identificat cu exactitate. Precizează că, deși în scrisoare sunt nominalizate anumite persoane, acestea nu și-au asumat pentru niciun moment calitatea de autor a scrisorii și nici nu s-a putut stabili, de o manieră definitivă, dincolo de orice dubiu, calitatea lor de autori; să existe un consimțământ între comitent și prepus; să existe obligații stabilite în mod concret în sarcina prepusului sau posibilitatea de dispoziție/comandă a comitentului asupra sa respectiv a acțiunilor sale; fapta săvârșită să aibă legătură cu îndeplinirea atribuțiilor/sarcinilor încredințate; relația dintre prepus și comitent să aibă ca izvor un contract sau legea. Rezultă, în mod evident, necesitatea ca prepusul să fie unul cunoscut, atât de comitent, dar și de partea care invocă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Or, identitatea autorilor delațiunii nu a fost stabilită cu certitudine, nu există decât o simplă prezumție, nesusținută de probatoriu, că cei nominalizați în cuprinsul scrisorii ar fi și autorii acesteia. Mai arată și că, în cazul de față, indiferent de subordonarea unităților penitenciare față de ANP-aparatul central, angajații Penitenciarului Galați au raporturi de serviciu exclusiv cu acest angajator, iar nu cu intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, raționament reținut și de instanța supremă. Arată că aceștia sunt subordonați, în primul rând, șefilor superiori ierarhici din unitate și, în ultimul rând, directorului Penitenciarului Galați. Afirmă, totodată, că este eronată susținerea recurentei cu privire la existența unei obligații a intimatei-pârâte ANP de a sesiza comisia de disciplină, ci chiar recurenta-reclamantă, ca persoană pretins vătămată, conform art. 22 din OMJ nr. 2856/C/2004, avea această posibilitate. După prezentarea situației de fapt, intimata-pârâtă a menționat că limitele de acțiune stabilite prin Legea nr. 293/2004 priveau strict anumite fapte, încadrate în categoria infracțiunilor de către C. pen., care nu priveau (excludeau în totalitate) demersurile calomnioase. În situația în care legiuitorul ar fi conferit intimatei-pârâte ANP prerogative legale de investigare sau ar fi stabilit sarcini de protecție împotriva denunțurilor calomnioase, ar fi procedat în consecință, cu nominalizarea exactă a sarcinilor în acest domeniu. Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate și admiterea căii de atac formulate.

Procedura filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în data de 28.08.2023. Prin rezoluția de primire s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul întocmit în 22.02.2024, s-a reținut că decizia curții de apel este susceptibilă a fi atacată pe calea recursului, recursul este legal timbrat și formulat în termen procedural, iar încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. urmează a avea loc de către completul de filtru. În condițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, pentru a-și exprima poziția procesuală, după cum urmează: recurentei în data de 01.03.2024 (conform dovezii de la fila x), intimatei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor în data de 29.02.2024 (conform dovezii de la fila x), iar intimatului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în data de 01.03.2024 (conform dovezii de la fila x). În data de 13.03.2024 (data înregistrării, fila x), în afara termenului legal, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței încadrarea criticilor formulate de recurentă în motivele de casare prevăzute de lege. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 25.04.2024, în complet de filtru, fără citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Având a analiza cu prioritate aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, pentru considerentele expuse în continuare. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii instanțelor de fond, care administrează probele. Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Or, în cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurenta-reclamantă nu deduce, spre analiză, veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate. - Astfel, printr-o primă susținere, recurenta invocă o pretinsă nerespectare, de către instanța de apel, a limitelor rejudecării cauzei, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare, în sensul "omisiunii de a reanaliza cererea sa" (de acordare a despăgubirilor), având în vedere că "acțiunile ilicite ale prepușilor și comitentului au fost stabilite în motivările lor prin sentința nr. 130/06.06.2013 a Curții de Apel Galați și decizia nr. 641/12.02.2014 a Înaltei Curți". Critica are un caracter formal, nefiind aptă a învesti legal prezenta instanță de recurs. Prin decizia nr. 2129/03.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și a dispus casarea deciziei nr. 89/A/14.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în cel de-al doilea ciclu procesual în prezenta cauză, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a constatării aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.373 C. civ. cu ocazia stabilirii, de către instanța devolutivă de control judiciar, a îndeplinirii condiției existenței unui raport de prepușenie între intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și angajații Penitenciarului Galați. În acest sens, instanța supremă a reținut, prin decizia referită, că, "în aplicarea prevederilor art. 1.373 alin. (2) C. civ., față de circumstanțele factuale stabilite de instanțele de fond, raționamentul juridic al instanței de apel este greșit, fiind întemeiată critica recurentei-pârâte în sensul că, indiferent de subordonarea unităților penitenciare față de ANP, personalul Penitenciarului Galați are raport de serviciu sau de muncă cu această din urmă entitate. Or, dacă are personalitate juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile ANP (în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite), penitenciarul este subiect de drept, cu toate consecințele ce decurg din această calitate. În aceste coordonate, întrucât comitentul este chemat să răspundă pentru fapta cauzatoare de prejudicii, săvârșită de prepușii săi în funcțiile încredințate, iar calitatea de comitent o are autoritatea ori instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul public care a săvârșit fapta ilicită, este fondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.373 C. civ. în ceea ce privește raportul de prepușenie." Drept urmare, a stabilit, că "instanța de apel urmează a verifica dacă se poate reține un raport juridic de natura celui prescris de dispozițiile art. 1.373 C. civ., în virtutea căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata unor despăgubiri pentru fapta ilicită constatată." Fără a argumenta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, recurenta s-a limitat, prin cererea de recurs, doar la a se referi la deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus, în mod irevocabil, admiterea acțiunii formulate de reclamanta din prezenta cauză, de anulare a două decizii de sancționare disciplinară care o priveau (deciziile nr. 447/04.04.2012 și nr. 408/27.02.2012, emise de Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor), susținând generic că "acțiunile ilicite ale prepușilor și comitentului au fost stabilite în motivările lor". Nededucând o critică de nelegalitate propriu-zisă, aspect care ar fi presupus arătarea în concret a dezlegărilor date prin actele jurisdicționale anterioare, pronunțate în respectiva cauză, aflate în legătură cu aspectele litigioase din prezentul dosar, care ar fi fost nesocotite prin judecata ulterioară, înfăptuită în litigiul pendinte, recurenta se rezumă la a formula simple susțineri referitoare la existența unor considerente relevante, din această perspectivă, pe care însă omite să le indice în mod expres. Or, cum o astfel de analiză juridică lipsește, instanța de recurs nu se poate substitui recurentei în ceea ce privește dezvoltarea criticilor formulate. Mai mult, critica are și un caracter formal, astfel cum s-a arătat, din moment ce obiectul pretenției deduse judecății în dosarul nr. x/2012 s-a mărginit la verificarea legalității celor două decizii de sancționare emise cu privire la reclamanta-recurentă (fără a antama, astfel, aspecte precum cele avute în vedere de instanța de rejudecare din prezenta pricină), reținându-se strict "încălcarea principiului unicității sancțiunii", respectiv că "nu sunt întrunite condițiile răspunderii disciplinare a reclamantei". Drept urmare, această susținere nu relevă, în realitate, o aplicare greșită a regulilor de drept aplicabile, în sensul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nefiind aptă a învesti legal instanța de recurs. - Nici critica în sensul că decizia atacată ar expune "o situație nereală", respectiv că recurenta-reclamantă ar fi solicitat despăgubiri numai în baza O.G. nr. 137/2000, iar că "acest demers a fost judecat prin decizia nr. 3495/20.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție", nu opune judecății realizate în apel critici subsumabile prevederilor art. 488 C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici, recurenta mai susține și că în decizia atacată "nu există nicio dezbatere referitoare la analizarea faptelor ilicite pentru care a solicitat daune morale, conform art. 1, art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004", astfel cum acestea "au fost stabilite prin sentința nr. 130/06.06.2013 a Curții de Apel Galați și decizia nr. 641/12.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile de contencios administrativ și fiscal", respectiv că "nejudecarea unei cauze pentru motiv de autoritate de lucru judecat, făcând trimitere la decizia nr. 3495/20.06.2019, iar în decizie nu se cuprinde dezbaterea la problema semnalată (...), poate constitui o încălcare a regulilor de judecată". Se constată că și această susținere expune doar nemulțumirea recurentei-reclamante în raport cu soluția pronunțată, fără a fi însă în măsură să învestească legal instanța de recurs. Invocând o pretinsă stabilire eronată a cadrului procesual, ca efect al temeiului de drept ce constituie fundamentul pretențiilor formulate - astfel cum a fost stabilit pe cale judiciară -, respectiv a unei eventuale nemotivări din această perspectivă, recurenta alege să ignore, practic, dezlegările date prin cea dintâi decizie de casare, care a generat însăși stabilirea competenței instanțelor de drept comun, în acord cu prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, de a soluționa capătul de cerere privind despăgubirile, pentru a induce, inadecvat procedural, astfel cum s-a arătat, ideea unei greșite determinări a cadrului procesual, în ceea ce privește limitele judecății în apel. Or, în acest sens, prin decizia nr. 3495/20.06.2019, pronunțată în cea dintâi fază procesuală (dosarul nr. x/2015), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat, cu caracter definitiv, că "dispozițiile O.G. nr. 137/2000 în materia discriminării au caracter special față de normele înscrise în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că prima instanță în mod eronat a aplicat prevederile art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, care are ca obiect acordarea de despăgubiri, solicitate de persoana care se consideră discriminată". De asemenea, în ceea ce privește temeiul juridic al respectivelor pretenții, s-a mai reținut și că "al doilea capăt de cerere a fost întemeiat, în drept, de către reclamantă, pe dispozițiile art. 1.373 C. civ..", respectiv că revenea Tribunalului Galați, secția civilă "competența materială și teritorială de a soluționa al doilea capăt de cerere". În aceste coordonate, date fiind considerentele, intrate sub autoritate de lucru judecat, ale celei dintâi decizii de casare, cum corect a reținut instanța de apel, criticile referitoare la necercetarea cauzei, de către instanța civilă, în raport cu normele Legii nr. 554/2004, enunțate de către recurentă, apar ca fiind formale, fiind lipsite de aptitudinea a învesti legal instanța de recurs. - În egală măsură, și cea din urmă critică a recurentei, privitoare la pretinsa existență a unei "greșite interpretări că Administrația Națională a Penitenciarelor nu poate fi comitent pentru Penitenciarul Galați", nu deduce, spre examinare, în realitate, aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. Astfel, se observă că, în susținerea criticii, recurenta solicită, în mod nepermis, o reevaluare a situației de fapt - stabilită cu titlu definitiv în cauză - prin susținerea conform căreia "nu s-a menționat că instituția Penitenciarul Galați este expeditorul scrisorii, și nu salariații Penitenciarului Galați". Or, această critică pune în discuție aspecte de temeinicie, excluse controlului de legalitate al instanței de recurs, astfel cum s-a arătat. Mai mult, această susținere nesocotește și limitele de rejudecare stabilite prin cea din urmă decizie de casare, prin care s-a statuat ca verificarea condiției existenței unui raport de prepușenie se referă la intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și la angajații penitenciarului, iar nu la Penitenciarul Galați, cum în mod incorect afirmă recurenta. Se observă, așadar, că recurenta, tinde a induce, inadecvat procedural, ideea unei greșite determinări a cadrului factual, iar, în acest mod, să obțină o nouă dezlegare asupra elementelor de temeinicie, cu ignorarea, însă, a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nici simplele susținerile în sensul că toate petițiile sale au fost adresate intimatei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, "care răspunde pentru omisiunea de a da curs tuturor solicitărilor legale adresate ei, în calitate de organ ierarhic superior", respectiv că aceasta "nu i-a asigurat condiții optime de muncă", nu sunt sunt de natură a învesti legal prezenta instanță de recurs, din moment ce, prin cea din urmă decizie de casare, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că fapta ilicită reținută în cauză este reprezentată de "neluarea măsurilor corespunzătoare de către angajații Penitenciarului Galați, ca urmare a încunoștințării despre existența scrisorii anonime", faptă ilicită în raport cu care s-a statuat, conform celor arătate în precedent, obligația instanței de rejudecare de a stabili, cu prioritate, existența unui raport de prepușenie între intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și angajații penitenciarului, în virtutea căruia aceasta să fie obligată la plata unor despăgubiri pentru respectiva faptă ilicită. Drept urmare, câtă vreme, în urma analizei prioritare înfăptuite de instanța de rejudecare, în acord cu dezlegările date prin ultima decizie de casare, s-a reținut că, "pentru angajații Penitenciarului Galați, acesta din urmă este cel care le-a încredințat sarcinile de serviciu și cel care are posibilitatea de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea angajaților săi în mod efectiv", respectiv că "în privința angajaților Penitenciarului Galați cărora li se reproșează fapta ilicită menționată, în calitate de prepuși, Penitenciarul Galați este cel care are calitatea de comitent, fiind instituția publică, cu personalitate juridică, în cadrul căreia pretinșii autori ai faptei ilicite își desfășoară activitatea", simplele afirmații generice ale recurentei, în sensul că intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor ar fi avut, în temeiul "H.G. nr. 1849/2004 (actuala H.G. nr. 756/2016) și a Legii nr. 293/2004, atribuții de organizare, coordonare, evaluare, control și îndrumare, în toate activitățile de funcționare, a Penitenciarului Galați", apar ca fiind formale, fiind lipsite de aptitudinea concretă de a face obiectul controlului judiciar specific prezentei faze procesuale. Aceasta întrucât prin cea din urmă decizie de casare s-a reținut ca fiind întemeiată susținerea pârâtei, în sensul că "indiferent de subordonarea unităților penitenciare față de ANP, personalul Penitenciarului Galați are raport de serviciu sau de muncă cu această din urmă entitate. Or, dacă are personalitate juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile ANP (în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite), penitenciarul este subiect de drept, cu toate consecințele ce decurg din această calitate." În aceste coordonate, se constată, astfel, că, prin aceste susțineri, recurenta tinde, în mod nepermis, la infirmarea reținerilor instanței de recurs, stabilite cu caracter definitiv, pentru a contura un nou cadru factual decât cel reținut în cauză. În consecință, din moment ce recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă examinarea legalității deciziei recurate. Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., împotriva deciziei civile nr. 106/A din 8 iunie 2023 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.