ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2129/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 ianuarie 2015 pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând:

- anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională;

- constatarea caracterului întemeiat al sesizării care au făcut obiectul dosarului nr. x/2014;

- obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 173 din 17 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A..

A fost obligată pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale. Restul pretențiilor formulate de către reclamantă au fost respinse ca nefondate.

A fost respins capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr. 262 din 30 aprilie 2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca fiind nefondat.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă.

Prin sentința nr. 242 din 9 octombrie 2015, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea privind îndreptarea, lămurirea și completarea sentinței nr. 173/2015, formulată de petenta A..

Prin decizia nr. 3495 din 20 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2015, încheierii din 15 mai 2015, sentinței civile nr. 173 din 17 iunie 2015 și sentinței civile nr. 242 din 9 octombrie 2015.

S-au casat în parte hotărârile recurate, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, și s-a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile la Tribunalul Galați, secția civilă.

S-a menținut soluția dispusă cu referire la Hotărârea nr. 261 din 30 aprilie 2016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Administrația Națională.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați — secția I civilă, în rejudecare după casarea cu trimitere, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 euro sau contravaloarea în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat cerere de completare și îndreptare a sentinței civile nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, susținând că în practicaua hotărârii există o eroare materială, cu referire la obiectul acțiunii, specificat ca fiind "anulare act", în loc de "pretenții civile".

Prin sentința civilă nr. 981 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, cererile de completare dispozitiv și de îndreptare eroare materială a sentinței civile nr. 362 din 26 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, formulate de reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 362 din 26 iunie 2020 și a sentinței civile nr. 981 din 19 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Galați.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 362 din 26 iunie 2020 a Tribunalului Galați.

În cuprinsul cererii de recurs, cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat că limitele de rejudecare impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3495 din 20 iunie 2019 nu au fost respectate în hotărârile pronunțate de instanțele de fond.

Au fost formulate următoarele critici:

Instanțele învestite cu judecarea cauzei după casarea cu trimitere au ignorat prevederile legale prin includerea și utilizarea unor concepte în afara cadrului legal (mobbing), ca argumente pentru reținerea culpei Administrației Naționale a Penitenciarelor, deși există o bază legală care definește această noțiune. Cadrul legal nu permite o eventuală acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 167/2020, având în vedere anul 2015, ca moment de introducere al cererii de chemare în judecată.

Fără să existe un minim probatoriu, instanțele au apreciat că un document anonim (fără date de identificare cerute conform art. 59 C. civ. - nume, prenume și domiciliu), nesemnat și neasumat de vreuna din persoanele nominalizate, conform cadrului legal în vigoare, ar aparține unor angajați ai sistemului penitenciar.

Instanțele au ignorat demersurile efective realizate de Administrația Națională a Penitenciarelor, având în vedere situația de fapt prezentată de reclamantă, considerând, fără argument, că acestea nu există. În fapt, reclamanta a primit răspunsuri scrise, a avut tot timpul posibilitatea, de care a și uzitat, de a se adresa instituției centrale, de a se înscrie în audiență.

De asemenea, au fost ignorate prevederile legale care reglementează raporturile juridice dintre prepus și comitent, în contextul în care s-a reținut culpa instituției în relația cu reclamanta, pornind de la prezumția că înscrisul anonim ar emana de la anumiți angajați ai sistemului penitenciar.

Nu au avut în vedere evidenta inacțiune a reclamantei, considerând în mod nejustificat că Administrația Națională a Penitenciarelor - aparat central, este singura instituție care avea obligația de a acționa.

Dispozițiile Codului Muncii au fost aplicate unei instituții din sistemul de apărare, în contextul în care Legea nr. 293/2004 reglementează statutul special al funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, statut derogator de la dispozițiile Legii nr. 53/2003. Or, obligația de acordare a unor măsuri de protecție era strict reglementată în cuprinsul Legii nr. 293/2004 și nu se putea pune problema unor derogări.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că Administrația Națională a Penitenciarelor nu poate acționa decât în limita cadrului legal existent. Instituția nu se poate substitui unui organ de urmărire penală, cercetare penală, pentru a da satisfacție unui angajat care blamează o instituție publică pentru probleme care sunt rodul unor delațiuni anonime.

A precizat că nu poate fi reținută vinovăția instituției și că reclamanta ar fi avut la dispoziție, pentru a obține reparații, plângerile disciplinare împotriva prezumtivilor autori ai scrisorii anonime, acțiunea civilă pentru demersul calomnios împotriva prezumtivilor autori, precum și plângeri penale pentru săvârșirea unor fapte îndreptate împotriva sa.

Administrația Națională a Penitenciarelor nu se poate substitui în drepturile reclamantei pentru obținerea unei satisfacții. Culpa nu are cum să aparțină Administrației Naționale a Penitenciarelor, neexistând niciun element probator care să indice cu certitudine pe autorul scrisorii reținute de instanță, ca fiind angajat al sistemului penitenciar.

Nu se poate spune că Administrația Națională a Penitenciarelor nu a luat nicio măsură cu privire la situația creată, în limita competențelor legale pe care le-a avut la dispoziție, astfel cum greșit a consemnat instanța de apel, atunci când a reținut că pârâta a stat în pasivitate. Administrația Națională a Penitenciarelor putea acționa doar în limitele cadrului legal în vigoare, respectiv Legea nr. 293/2004, ce conferea competențe legale strict în ce privește amenințările, violențele și fapte de ultraj, iar nu de a investiga aspecte ce țin de viața privată a unei persoane, decizia directorului general al ANP nr. 679 din 25 septembrie 2012, art. 193, art. 206 și art. 257 C. pen., precum și Ordinul ministrului justiției nr. 2792/C/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul administrației penitenciare.

Curtea de Apel a stabilit, în mod eronat, o legătură de cauzalitate între scrisoarea cu autor anonim și calitatea autorului anonim de prepus al pârâtei, deși nu se poate stabili cu maximă certitudine faptul că autorul anonim al scrisorii în cauză ar fi angajatul unității penitenciare. Singurul aspect reținut de instanță ca argument al acordării despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro este o presupusă inacțiune a Administrației Naționale a Penitenciarelor care ar fi trebuit să întreprindă o anchetă, pentru depistarea autorilor necunoscuți ai scrisorii în cauză.

De asemenea, în mod greșit a reținut prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâta, până la acel moment procesual (al apelului), nu a invocat deficiențele argumentului reținut de instanță cu privire la existența unui raport de prepușenie, reținând eronat calitatea de comitent a Administrației Naționale a Penitenciarelor în relația cu angajații Penitenciarului Galați, în calitatea lor de autori ai scrisorii calomniatorii.

Raportul de prepușenie presupune capacitatea comitentului de a exercita direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Or, în cazul de față, indiferent de subordonarea unităților penitenciare față de ANP – aparatul central, angajații Penitenciarului Galați (printre care și reclamanta) au raporturi de serviciu exclusiv cu angajatorul, iar nu cu ANP.

Pentru a opera răspunderea civilă delictuală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în cauză se impune a fi făcută dovada că organele de conducere, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, au săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii. De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte în ce mod ar fi fost afectată profesional reclamanta.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanță, recurenta-pârâtă a apreciat că acestea sunt vădit disproporționate față de presupusul prejudiciul suferit, care de altfel nici măcar nu a fost probat, având în vedere și practica instanțelor de judecată, care este în sensul că un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 12 noiembrie 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a expus numai motive ce țin de fondul cauzei, fără a indica motive de nelegalitate.

La 25 noiembrie 2021 recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă și admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursul a fost declarat în termen, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității - cu referire la același aspect, s-a constatat că motivele invocate sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat ca temei al cererii de recurs.

Prin încheierea din 16 iunie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, pe baza motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Referitor la prima critică, Înalta Curte constată că s-a invocat în mod formal că nu au fost respectate limitele de rejudecare impuse de instanța supremă, având în vedere că în dezvoltare au fost expuse argumente privind încălcarea normelor de drept material, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris criticilor din recurs, Înalta Curte urmează a verifica aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1.373 C. civ. în raport cu fapta ilicită constând în inacțiunea recurentei-pârâte față de scrisoarea anonimă care conține afirmații cu privire la conduita morală și profesională a reclamantei A., întrucât doar în raport cu această faptă s-a antrenat răspunderea civilă delictuală . Cum prin decizia curții de apel s-a stabilit că nu intră în sfera ilicitului celelalte fapte expuse prin cererea de chemare în judecată, iar reclamanta nu a exercitat recurs, aceste chestiuni beneficiază de autoritate de lucru judecat.

A reținut corect instanța de apel că, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, definitorie este existența raportului de prepușenie, fiind totodată necesar a fi întrunite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile pentru fapta proprie (a prepusului): existența faptei ilicite a prepusului, existența prejudiciului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa prepusului în săvârșirea faptei ilicite.

În ceea ce privește fapta ilicită, curtea de apel a notat că pârâta ANP și-a asumat în raporturile cu reclamanta un comportament ilicit, de o gravitate excepțională, în condițiile în care avea obligația de a se asigura că salariații săi lucrează în condiții de muncă ce nu sunt degradante și vexatorii, obligație care i-ar incumba pârâtei în temeiul art. 40 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.

Drept urmare, prin decizia recurată s-a constatat că au fost nerespectate obligațiile trasate angajatorului de art. 40 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, fiind îndeplinită condiția existenței faptei ilicite a pârâtei, respectiv neluarea măsurilor corespunzătoare de către prepușii pârâtei ANP, ca urmare a încunoștințării asupra existenței scrisorii anonime.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte ANP, sintagma "condițiile corespunzătoare de muncă" din cuprinsul acestui text de lege se referă și la mediul de lucru, scopul reglementării fiind ca angajatul să aibă ca unică preocupare îndeplinirea cât mai profesionistă a atribuțiilor sale de serviciu, într-un mediu de lucru propice.

Cât privește incidența Codului muncii, față de împrejurarea că reclamanta este funcționar cu statul special, reglementat prin Legea nr. 293/2004, iar pârâta o instituție din sistemul de apărare, Înalta Curte reține că dispozițiile acestei legi se completează, după caz, cu prevederile cuprinse în legislația muncii, astfel cum prevede art. 89 din această lege. Prin urmare, nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte în sensul că legislația muncii se aplică doar personalului ANP care are contract de muncă.

Printr-o altă critică s-a susținut că instanța de apel a aplicat conceptul mobbing pentru a reține culpa ANP, deși actul normativ care reglementează acest fenomen – Legea nr. 167/2020, nu era în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Este adevărat că, în analiza condiției privind existența prejudiciului, curtea de apel a utilizat termenul mobbing, însă din considerentele deciziei recurate nu rezultă că au fost aplicate dispozițiile Legii nr. 167/2020, ci că au fost avute în vedere drepturi ocrotite de Constituție și C. civ.. În acest sens, curtea de apel a constatat că, urmare a faptelor reținute, s-a adus atingere dreptului la demnitate, onoare, sănătate și vieții de familie, reținând totodată că, potrivit art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane.

Prin urmare, critica este nefondată.

În ceea ce privește demersurile pe care recurenta-pârâtă a susținut că le-a întreprins în legătură cu situația creată de scrisoarea anonimă, care ar fi fost ignorate de instanța, se reține că acestea reprezintă aspecte care țin de situația de fapt și de temeinicia soluției, întrucât pun în discuție existența faptei ilicite raportat la probatoriul administrat, motiv pentru care nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, după cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În același registru se înscriu și aspectele privitoare la probarea prejudiciului și existența vinovăției, prin care recurenta-pârâtă a menționat că din probe nu a rezultat, cu certitudine, prejudiciul suferit și nici că autorul scrisorii anonime este angajat al sistemului penitenciar, arătând totodată că reclamanta avea la dispoziție diferite demersuri pentru a obține reparații.

Din perspectiva dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., are dreptate recurenta-pârâtă când afirmă că avea posibilitatea de a invoca motive noi prin cererea de apel. Cu toate acestea, nu poate atrage nelegalitatea deciziei recurate împrejurarea că instanța de apel a reținut că invocarea argumentului privind inexistența raportului de prepușenie pentru prima dată în apel este contrară acestei norme de procedură, în condițiile în care acest argument a fost totuși analizat în considerentele deciziei recurate, partea nefiind vătămată sub acest aspect.

Nu aceeași concluzie se impune, însă, în privința criticilor relative la aplicarea dispozițiilor art. 1.373 C. civ., care reglementează răspunderea comitenților pentru prepuși.

Înalta Curte constată că norma de drept material aplicată greșit constituie chiar temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1.373 C. civ., care stipulează:

,,(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia."

Din analiza acestui text de lege rezultă că, pentru declanșarea mecanismului răspunderii comitentului, fapta ilicită trebuie să fie comisă de prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, comitentul fiind chemat să răspundă pentru fapta cauzatoare de prejudicii săvârșită de prepus în funcțiile încredințate.

Temeiurile care pot da naștere raportului de prepușenie pot fi diverse, iar cel mai adesea un astfel de temei îl constituie raportul de muncă sau raportul de serviciu. Raportul de serviciu al funcționarului public, deși este distinct de contractul individual de muncă, are elemente comune cu acesta: prestarea unei activități și respectiv, salariul reprezintă obiect/cauză atât în contractul individual de muncă, cât și în raportul de serviciu; atât contractului de muncă, cât și raportului de serviciu îi este caracteristică subordonarea persoanei fizice (fie salariat, fie funcționar public) față de angajator sau autoritatea ori instituția publică; atât în cazul funcționarilor publici, cât și în cel al salariaților există o răspundere solidară a funcționarului public sau a salariatului și a angajatorului (în calitate de comitent) sau a autorității ori instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea.

Având în vedere aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut incidența răspunderii civile delictuale a pârâtei ANP pentru fapta ilicită constând în neluarea măsurilor corespunzătoare de către prepușii săi – angajații penitenciarului, ca urmare a încunoștințării asupra existenței scrisorii în discuție, menționând totodată că aceasta avea obligația de a se asigura că salariații săi lucrează în condiții de muncă ce nu sunt degradante și vexatorii.

Față de aceste constatări, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte prin care s-a susținut că instanța ar fi considerat că documentul anonim aparține unor angajați ai penitenciarului, întrucât răspunderea delictuală nu a fost antrenată pentru o astfel de faptă ilicită.

Continuând verificarea cerințelor răspunderii civile delictuale, curtea de apel a apreciat ca fiind îndeplinită condiția existenței unui raport de prepușenie între ANP și angajații penitenciarului, întrucât penitenciarele sunt instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANP.

Înalta Curte notează că, în aplicarea prevederilor art. 1.373 alin. (2) C. civ., față de circumstanțele factuale stabilite de instanțele de fond, raționamentul juridic al instanței de apel este greșit, fiind întemeiată critica recurentei-pârâte în sensul că, indiferent de subordonarea unităților penitenciare față de ANP, personalul Penitenciarului Galați are raport de serviciu sau de muncă cu această din urmă entitate. Or, dacă are personalitate juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Hotărârea nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile ANP (în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite), penitenciarul este subiect de drept, cu toate consecințele ce decurg din această calitate.

În aceste coordonate, întrucât comitentul este chemat să răspundă pentru fapta cauzatoare de prejudicii, săvârșită de prepușii săi în funcțiile încredințate, iar calitatea de comitent o are autoritatea ori instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul public care a săvârșit fapta ilicită, este fondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.373 C. civ. în ceea ce privește raportul de prepușenie.

În mod corespunzător, cu ocazia rejudecării apelului declarat de pârâtă, instanța de apel este chemată a cerceta dacă, raportat la temeiul acțiunii, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei ANP, în calitate de comitent, în raport cu fapta ilicită reținută în cauză, constând în neluarea măsurilor corespunzătoare de către angajații Penitenciarului Galați, ca urmare a încunoștințării despre existența scrisorii anonime.

Ca atare, prin prima acestor dezlegări, instanța de apel urmează a verifica dacă se poate reține un raport juridic de natura celui prescris de dispozițiile art. 1.373 C. civ., în virtutea căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata unor despăgubiri pentru fapta ilicită constatată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 89/A din 14 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.