ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 690/2021

Comportamentul opoziționist față de integrarea minorei în colectiv, manifestat de reclamanta A. prin refuzul de a colabora cu părinții (omiterea invitării acestora la ședințele cu părinții și omiterea anunțării părinților pentru achiziționarea materialelor necesare la ore), comunicarea diagnosticului minorei în fața celorlalți părinți și demararea acțiunii de convingere în vederea excluderii copilului din clasă constituie discriminare și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

Sancționarea reclamantei A. în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu amendă contravențională în valoare de 1000 RON;

Atitudinea manifestată de reclamantele C. și D. și lipsa de cooperare manifestată de conducerea unității școlare constituie discriminare directă conform art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

Sancționarea reclamantei C. în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu amendă contravențională în valoare de 1000 RON;

Sancționarea reclamantei D. în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu amendă contravențională în valoare de 1000 RON;

Obligă părțile reclamate să publice rezultatul prezentei hotărâri, cu excluderea datelor cu caracter personal într-un ziar de circulație locală, conform art. 26 alin. (2) al O.G. nr. 137/2000. Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, luând act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", promovată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul, hotărârea respectând exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată. Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă A., reține instanța de control judiciar că, deși aceasta invocă ca temei de drept al recursului său doar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei", va avea în vedere și faptul că, în dezvoltarea recursului acesta critică și modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Așadar, în analiza sentinței atacate prin prisma celor două motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va verifica modul în care hotărârea adoptată a fost motivată, respectiv dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin raportare la situația de fapt dedusă judecății. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurenta- reclamantă a invocat în esență nemotivarea hotărârii, susținând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Această critică nu pot fi însă reținută de instanța de control judiciar ce constată, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, arătând în considerentele hotărârii atât motivele pentru care a constatat legalitatea actului administrativ contestat cât și cele pentru care a înlăturat criticile reclamantei. Reține instanța de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile/criticile invocate de reclamantă cu privire la nelegalitatea Hotărârii nr. 183/15.03.2016, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt, în limitele impuse de această procedură și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată. Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic raționamentul în baza căruia a considerat că Hotărârea nr. 183/15.03.2016 este legală și temeinică, iar argumentele reclamantei sunt nefondate, neputându-se reține astfel nemotivarea hotărârii. Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat atât criticile reclamantei cât și apărările pârâtului și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată respectând exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, respectiv că instanța nu și-a însușit criticile acesteia, dimpotrivă, le-a respins, constatând că nu sunt întemeiate, expunând totodată și argumentele pentru care a procedat astfel, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată. Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esențiale, aceste argumente putând fi tratate grupat. Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a înlăturat criticile de nelegalitate expuse de recurenta- reclamantă, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat. O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei. Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta - reclamantă este nefondat. Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecății, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, ce prevăd următoarele: "Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice". Art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile, sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1) față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare". Art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe cale le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale". Efectuând propria evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente. Astfel, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile legale cuprinse în art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, reținând faptul că, respectivul comportamentul opoziționist al reclamantei față de integrarea minorei în colectivul clasei, refuzul de a colabora cu părinții acesteia, comunicarea diagnosticului minorei în fața celorlalți părinți precum și demararea acțiunii de convingere în vederea excluderii minorei B. din clasă reprezintă discriminare conform prev. de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, reprezentând o deosebire pe baza de dizabilitate care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate a dreptului la educație și al dreptului la sănătate. Se constată, așadar, că, pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: să existe un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință față de persoane sau situații aflate în poziții comparabile; să existe un criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; scopul sau efectul tratamentului diferențiat trebuie să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege. Instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului reține că în cauză a existat un raport de cauzalitate între faptele imputate recurentei - reclamante prin hotărârea contestată și criteriul constatat (handicap) dizabilitate, în sensul în care afecțiunea de care suferă minora în cauză, respectiv tulburări din spectrul autist tip Asperger și ADHD, a constituit cauza tratamentului diferențiat aplicat de către aceasta, boala minorei constituind motivul determinant în aplicarea unor anumite diferențieri în ceea ce privește tratamentul aplicat acesteia față de ceilalți copii din clasă. Astfel, tratamentul diferențiat aplicat minorei de către recurenta - reclamantă, respectiv demersurile făcute pentru a nu fi primită la cursuri, au avut drept efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de legalitate, a dreptului la educație, prev. de art. 32 din Constituția României, art. 51 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, art. 1 alin. (2) lit. e), v), din) O.G. nr. 137/2000, a cât și a dreptului la demnitate prevăzut de art. 6 lit. g) din Legea nr. 272/2004 privind promovarea și garantarea drepturilor copilului. Prin urmare, Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și intimatul - pârât au adoptat soluții corecte, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată și, raportat la criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, apreciază că se impune respingere acestei căi de atac, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii pronunțate de prima instanță. Așa fiind, Înalta Curte reține că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.