Decizia nr. 4303/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 249/2017 a Curții de Apel Galați

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 16.12.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat anularea Hotărârii nr. 617/05.10.2016, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 249 din 28 noiembrie 2017, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a anulat Hotărârea nr. 617/05.10.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a exonerat reclamanta de sancțiunea avertismentului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 249 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: Intimatul-pârât B. a invocat vătămarea drepturilor sale, prin modalitatea în care partea reclamată A. i s-a adresat în cabinetul medical, dezvăluind diagnosticul său cu voce tare, și fiind auzită de pe hol de către alți pacienți. Afirmațiile intimatei au la bază unul din criteriile interzise, mai exact "handicap/categorie defavorizată" și au ca efect încălcarea dreptului la demnitate, prin crearea unei atmosfere degradante, umilitoare sau ofensatoare. Exercitarea libertății de exprimare comportă obligații și responsabilități, astfel încât în mod obligatoriu trebuie evitate afirmațiile care, gratuit, ofensează persoane/comunități, fără a contribui la o dezbatere publică capabilă de a conduce la un progres al relațiilor umane. Fapta care aduce atingere dreptului la demnitate personală a fost introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L180 din 19 iulie 2000. În materia legislației nediscriminare, pentru a se constata existența unei fapte de hărțuire, respectiv a faptei care aduce atingere dreptului la demnitate personală, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale acesteia. Intenția legiuitorului este aceea de a cuprinde o arie largă de comportamente, și nu una restrictivă, care să permită reținerea unor calificări diferite în practică, ce pot varia de la caz la caz. Manifestarea comportamentului pe baza oricăruia dintre criteriile prevăzute de lege "are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare" (teza a II-a a art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată).

Apărările formulate în cauză 4.1 Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-reclamantă a susținut, în esență, că în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit tratamentul discriminatoriu la care a fost supus intimatul-pârât B., față de alte persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu s-au dovedit cele afirmate de pârât referitor la comportamentul medicului, iar faptul că atât pârâtul, cât și martorii acestuia, nu s-au prezentat în instanță, echivalează cu refuzul de asumare a acuzațiilor adresate reclamantei. 4.2. Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, din data de 28 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 10 septembrie 2020, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este întemeiat, sentința recurată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Prin Hotărârea nr. 617/05.10.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, atacată în prezentul litigiu, s-a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, și în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001, actualizată, s-a dispus sancționarea intimatei-reclamante C. cu avertisment, pentru faptele prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată. Examinând conținutul petiției și normele legale în vigoare, emitentul hotărârii contestate a reținut că petentul B. a considerat discriminatoriu faptul că partea reclamată C. a dezvăluit diagnosticul său, cu voce tare, și a fost auzită de pe hol de către alți pacienți. Înalta Curte constată că dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată, asigură transpunerea în dreptul național a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică. În considerarea efectului vertical al directivei, ce conferă particularilor dreptul de a se prevala de dispozițiile directivei în fața instanțelor naționale împotriva statului, manifestat în speță, între persoana care a reclamat faptele de discriminare și autoritatea publică chemată să analizeze situația discriminatorie, se reține că armonizarea legislației naționale cu dispozițiile directivei implică analiza pe fond a aspectelor reclamate prin petiția adresată Consiliului Național al Discriminării. Potrivit definiției date discriminării de prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de acest text de lege (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute de prevederile legale enunțate. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia." În speță, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, se reține că potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, intimatul-pârât B. a probat faptele care permit a se presupune existența unei discriminări directe, partea reclamată C. nedovedind că faptele prezentate de pârât nu constituie discriminare. La formularea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere situația de fapt rezultată din materialul probator administrat în cauză, care evidențiază un tratament diferențiat în ceea ce privește dezvăluirea diagnosticului confidențial al intimatului-pârât B. de către partea reclamată C., prin modalitatea în care aceasta din urmă i s-a adresat la data de 03.12.2015, faptă ce aduce atingere dreptului la demnitate personală a petentului. Astfel, potrivit relatărilor scrise ale martorilor D. și E., declarații înaintate la dosarul instanței de fond de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, din cabinetul medical s-au auzit următoarele afirmații rostite de intimata-reclamantă C.: "Ce vrea el? Permanent? La SIDA eu nu pot da permanent, doar la gradul 1, să-ți dea handicapații permanent, eu nu pot da". Neconcordanțele reținute de către prima instanță în legătură cu declarațiile acestor martori, generate în opinia instanței, de identitatea persoanelor care au scris și au semnat declarațiile, de împrejurările în care martorii au luat cunoștință de presupusa afirmație a intimatei-reclamante C., precum și de contextul în care respectivii martori au luat legătura cu pârâtul B., nu constituie elemente de natură a răsturna prezumția de existență a faptei de discriminare, în condițiile în care cele două declarații scrise sunt asumate sub semnătură de către autorii acestora și nu au fost relevate aspecte care să conducă la invalidarea declarațiilor. De asemenea, împrejurarea că pârâtul B. și martorii propuși de către acesta, nu s-au prezentat în instanță, nu denotă refuzul de asumare a faptelor relatate, având în vedere că hotărârea contestată a fost emisă în urma unei proceduri administrativ-jurisdicționale derulate cu respectarea prevederilor legale, materialul probator depus de părți în cadrul acestei proceduri permițând analizarea faptelor reclamate în cuprinsul petiției. Instanța de control judiciar achiesează la punctul de vedere exprimat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, apreciind că afirmațiile părții reclamate, redate anterior, reprezintă o diferențiere clară, care are la bază unul dintre criteriile interzise prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, și anume, handicap/categorie defavorizată, având ca efect încălcarea dreptului la demnitate, prin crearea unei atmosfere degradante, umilitoare sau ofensatoare. Textul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, include sintagma "orice comportament", care cuprinde o arie largă de comportamente, circumscrise sub forma unor afirmații exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte, manifestarea comportamentului pe baza oricărora dintre criteriile prevăzute de lege având ca scop sau vizând atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare. Fapta care aduce atingere dreptului la demnitate personală, reprezintă o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE, care la art. 2 alin. (3) definește hărțuirea drept "un comportament nedorit pe bază de etnie sau rasă care are ca scop sau ca efect violarea demnității unei persoane și crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv." Este de subliniat că discriminarea nu se manifestă doar sub forma unor practici, ci și sub forma comportamentelor care creează un impact asupra mediului în general, variind de la violență fizică la remarci sau afirmații cu caracter rasist, sexist, xenofob etc., până la ostracizare generală. În conformitate cu directivele Uniunii Europene privind nediscriminarea, hărțuirea reprezintă o formă specifică de discriminare, caracterizată prin manifestarea unei conduite indezirabile cu privire la un criteriu protejat, scopul urmărit constând în lezarea demnității unei persoane, prin crearea unui mediu ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Rezultă astfel că nu este necesar un termen de comparație pentru a se dovedi hărțuirea, ceea ce caracterizează acest tip de comportament fiind faptul că se poate manifesta sub diferite forme (abuz verbal, fizic), și are drept efect potențial afectarea demnității umane. În contextul evidențiat anterior, apreciind că în speță, dezvăluirea cu voce tare, a diagnosticului confidențial al intimatului-pârât B. intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, se reține caracterul legal și temeinic al Hotărârii nr. 617/05.10.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.