ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1058/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 17 iulie 2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Universitatea din Pitești și Universitatea Constantin Brâncoveanu, să se constate inexistența rampelor de acces, a locurilor de parcare adaptate și marcate cu panou de informare, a grupurilor sanitare adaptate, a ascensoarelor pentru persoanele cu dizabilități, la nivelul celor două pârâte care aveau îndatorirea de a proiecta și amplasa căi de acces conform Legii nr. 448/2006, republicate în 2008; să fie obligate pârâtele să efectueze lucrările necesare privind construirea pe cheltuiala lor, conform Legii nr. 448/2006, a căilor de acces stabilite prin lege privind instituțiile de învățământ superior, precum și obligarea pârâtelor în solidar, la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta acestora, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința nr. 448 din 29 noiembrie 2019, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Universitatea din Pitești și Universitatea Constantin Brâncoveanu. Prin decizia nr. 2083 din 12 mai 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A anulat în parte, sentința în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Pitești și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. A menținut sentința în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu Universitatea Constantin Brâncoveanu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.. Prin decizia civilă nr. 1159 din 25 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2083 din 12 mai 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a casat în parte, decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel cu privire la soluția dată față de pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în rejudecare Prin decizia nr. 1900 din 28 martie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 448 din 29 noiembrie 2019 a Tribunalului Argeș. A fost anulată în parte, sentința, în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea din Pitești și cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond. A fost menținută sentința în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, în rejudecare, a declarat recurs reclamantul A., formulând critici de nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-au formulat în esență, următoarele critici: Menținerea sentinței civile nr. 448/29.11.2019 a Tribunalului Argeș, cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești este greșită, decizia instanței de apel fiind pronunțată fără a se intra în cercetarea fondului. Înalta Curte, prin decizia de casare a recomandat ca în rejudecare, în măsura în care se va stabili întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale în privința fiecărei intimate, atunci, în raport cu situația de fapt concretă care va fi configurată de instanțele devolutive ale fondului, să se aprecieze inclusiv asupra incidenței sau nu în cauză a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate. Prin decizia instanței de apel, deși nu a fost judecat fondul cauzei cu privire la intimata Universitatea din Pitești, instanța se pronunță sub acest aspect în sensul că nu poate fi reținut un raport de solidaritate pasivă între cele două pârâte, fără o motivare în drept, deși prin decizia instanței supreme se specifică că, doar în măsura în care se va stabili întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale în privința fiecărei intimate atunci, în raport cu situația de fapt concretă care va fi configurată de instanțele devolutive ale fondului, se va aprecia inclusiv asupra incidenței sau nu în cauză a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate. Aceeași instanță de apel, în rejudecare, nu a luat în considerare recomandările din decizia instanței supreme, cu referire la aspectele pe care instanța de apel ar fi trebuit să le aibă în vedere, privind modalitatea de aplicare a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii delictuale, felul în care se identifică, potrivit ansamblului probator administrat în cauză, faptele ilicite reclamate, prejudiciul de ordin moral, vinovăția și raportul de cauzalitate, că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acțiuni și inacțiuni, normele de drept comun în materie (art. 1357 C. civ.), cât și dispozițiile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care instituie o prezumție de vătămare a drepturilor persoanelor cu cerințe speciale pentru ipoteza în care nu sunt respectate cerințele minimale de deplasare și acces, prin neadaptarea spațiilor, în vederea asigurării accesului neîngrădit (adică fără limitare sau restricții la mediul fizic). În cuprinsul considerentelor deciziei civile recurate, nu se regăsește niciun argument de ordin juridic care să fundamenteze soluția pronunțată în cauză, aspecte necesare și obligatorii expunerii concluziei finale negative, motiv pentru care devin incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În mod contradictoriu, analizând adresele ANPIS nr. x/23.06.2016 și ANPIS nr. x/22.11.2017, instanța de apel reține deficiențele semnalate de inspectorii sociali ANPIS cu atribuții în domeniu, însă constată că nu au privit Universitatea Constantin Brâncoveanu - deși această intimată, alături de Universitatea din Pitești, este menționată în cele două adrese ANPIS - motiv pentru care reține că respectivele adrese nu fac dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată. Tot în mod contradictoriu, instanța de apel reține că s-ar putea vorbi de anumite deficiențe, ca urmare a faptului că prin Ordinul nr. 189 din 12 februarie 2013 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, s-au aprobat noi reglementări tehnice "Normativ privind adaptarea clădirilor spațiului urban la nevoile individuale a persoanelor cu handicap, indicativ NP 051/2012 Revizuire NP 051/2000", însă o asemenea situație - a nerespectării Normativului menționat, în vigoare anterior datei reclamării faptelor - nu ar fi fost de natură a nega drepturile reclamantului la educație, prin imposibilitatea de a accede în incinta universității. Instanța a încălcat nu doar dispozițiile C. proc. civ., ci și dreptul reclamantului la un proces echitabil, precum și principiile dreptului procesual civil, de unde rezultă că argumentele și înscrisurile depuse de reclamant nu au fost examinate, ceea ce echivalează cu necercetarea cauzei. Din motivarea instanței de apel rezultă că aceasta nu a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, pronunțând o hotărâre care cuprinde susțineri contradictorii, eronate și nelegale, nestatuând în fapt și în drept pe normele răspunderii civile delictuale, fără nicio referire la temeiurile de drept pe care s-a întemeiat cererea (art. 1357 C. civ. și urm.). Mai arată că, deși a solicitat instanțelor de fond în mod repetat ca intimatele să precizeze data la care presupusele accesibilizări au fost construite or amplasate prin acte legale, precum și parametrii tehnici, dacă au fost construite conform Legii nr. 448/2006 și a Normativului NP 051/2012, aceste cereri au fost ignorate inclusiv de către instanța de apel. Mai susține că instanța de apel nu a analizat celelalte critici de recurs - mare parte din ele arondate fondului raportului juridic dintre părțile procesuale -formulate de reclamant în recurs, fără a fi evaluate, în rejudecare, astfel cum au fost reținute în decizia de casare. Depune la dosarul cauzei o adresă ANPIS nr. x/IS/15.05.2023 din care rezultă că intimatele au fost sancționate contravențional cu amendă pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 448/2006 și învederează că aceste universități nu doresc să realizeze adaptări pentru persoanele cu handicap. Concluzionează solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Intimata Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București - Centrul Universitar Pitești (Universitatea din Pitești) a depus întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa împuternicirii avocațiale ce ar fi trebuit atașată cererii de recurs, iar pe fond a arătat că recursul promovat nu privește această parte.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 decembrie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1900 din 28 martie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București - Centrul Universitar Pitești și Universitatea Constantin Brâncoveanu și a fixat termen de judecată la data de 16 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Procedând la evaluarea criticilor din recurs în ordinea expunerii lor prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că prima critică formulată, respectiv cea relativă aprecierii premature a curții de apel în rejudecare asupra neincidenței art. 1382 C. civ. relativ răspunderii solidare a celor două intimate, în condițiile în care nu a fost încă judecat fondul cauzei în privința intimatei pârâte Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnică București-Centrul Universitar Pitești, nu este fondată. Astfel, circumscriind această critică motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 501 C. proc. civ. și nu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, operațiune juridică permisă instanței de recurs prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin decizia de casare nr. 1159/2022 a instanței supreme, s-a dispus ca în rejudecare, "în măsura în care se va stabili întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale în privința fiecărei intimate, atunci, în raport cu situația de fapt concretă care va fi configurată de instanțele devolutive ale fondului, se va aprecia inclusiv asupra incidenței sau nu în cauză, a art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate". Or, atât timp cât în rejudecare, instanța de apel a constatat că în privința intimatei Universitatea Constantin Brâncoveanu nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, atunci tranșarea problemei de drept enunțate de instanța de casare, respectiv incidența în cauză a dispozițiilor art. 1382 C. civ. referitor la răspunderea solidară a celor două intimate pârâte, nu putea avea decât un singur rezultat, respectiv cel indicat de curtea de apel. Concluzia se impune întrucât solidaritatea presupune prin concept existența unei pluralități de debitori, premisă care nu mai era îndeplinită în cauză, întrucât instanța de apel constatase că intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești nu era responsabilă delictual. Pe cale de consecință, nu se poate reproșa instanței de apel, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ignorarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate nici criticile următoare din cererea de recurs, respectiv cele relative ignorării de către instanța de rejudecare a recomandărilor din decizia de casare, referitoare la: aspectele pe care instanța de apel ar fi trebuit să le aibă în vedere cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale; la felul în care se identifică potrivit ansamblului probator administrat în cauză elementele răspunderii civile delictuale; la împrejurarea că faptele ilicite pot consta deopotrivă în acțiuni și inacțiuni; precum și la normele de drept comun în materie (art. 1357 C. civ.) și dispozițiile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu efectul invocat de recurent, al nemotivării astfel, a deciziei civile pronunțate în rejudecare, fapt sancționabil potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Motivele de casare - (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină această cerere. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)". Verificând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al curții de apel grefat, raționament grefat pe situația de fapt stabilită de aceasta, instanța de apel referindu-se la probele administrate în cauză (adresele nr. x/2016 și nr. y/2017 ale Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice indicate de recurentul reclamant; procesul-verbal de control nr. x/25.05.2012, întocmit de AJPIS Argeș; Hotărârea nr. 647/15.11.2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării definitivă prin sentința civilă nr. 2669/20.12.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și decizia civilă nr. 2156/07.04.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, ilustrând de asemenea, din perspectiva dispoziției invocate de recurent, art. 1357 C. civ., faptul că nu s-a realizat dovada îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale pentru această intimată pârâtă și cercetând fapta ilicită reclamată de reclamantul recurent din perspectiva obligațiilor pozitive impuse de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În temeiul dezbaterii probelor administrate în cauză, instanța de apel a concluzionat în sensul inexistenței faptei ilicite reclamate, fapt care a determinat inutilitatea analizei în continuare a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, întrucât acestea sunt prevăzute cumulativ din punct de vedere legal în angajarea acestui tip de răspundere juridică. Așadar, algoritmul juridic al instanței de apel nu lipsește și nici nu este unul incomplet sau inconsistent, el fiind fundamentat - contrar aserțiunii repetate în sens contrar a recurentului reclamant - pe baza probelor administrate și arondat silogismului juridic presupus de instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1357 C. civ., analizată din perspectiva obligațiilor legale impuse prin Legea nr. 448/2006. Tot sub acest aspect, se observă că în partea finală a cererii prezente de recurs, reclamantul recurent a arătat că în rejudecare, instanța de apel nu a analizat și celelalte critici din recursul inițial formulat de aceeași parte procesuală, critici arondate predominant fondului raportului juridic dintre părți. În referire la acest element, Înalta Curte observă că recurentul nu a individualizat o anumită critică sau anumite critici din recursul inițial care să fi fost omise de la evaluare de către instanța de apel de rejudecare. De asemenea, instanța de recurs prezentă constată, verificând cererea de recurs inițial, că restul criticilor din recursul inițial, rest a cărui analiză a fost rezervată de instanța de casare instanței de rejudecare a apelului, a avut în vedere verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimatei pârâte. Or, astfel cum s-a enunțat deja supra, instanța de rejudecare s-a preocupat de cercetarea acestor elemente, decizia recurată nesuferind de vreo deficiență nici din acest unghi de vedere. Pentru toate aceste considerente expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul reclamant. În privința grupului de critici din recursul prezent relative invocatei eronate analize de către curtea de apel a adreselor nr. x/2016 și nr. y/2017 ale Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Înalta Curte notează faptul că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt dezlegată în mod definitiv în baza probelor administrate, de instanța de apel ca instanță devolutivă a fondului cauzei. Or, grupul de critici din recurs care reanalizează conținutul celor două probe menționate, pentru a ajunge la o concluzie contrară celei trase de curtea de apel: "cele două adrese invocate de reclamant nu fac dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată, în ceea ce o privește pe pârâta Universitatea Constantin Brâncoveanu", urmărește în realitate, reevaluarea de către instanța de recurs a acestor două înscrisuri administrate și modificarea pe cale de consecință, în sensul solicitat de recurentul reclamant, a situației de fapt reținute de curtea de apel. Or, acesta ar reprezenta un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia, fapt prohibit însă, de dispozițiile legale procesuale în vigoare, astfel cum s-a expus în paragraful anterior. Prin prisma acestor argumente, nu se poate invoca în mod fondat, din aceeași perspectivă a prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., existența unei motivări contradictorii în cadrul deciziei recurate, astfel cum a arătat recurentul reclamant. Nici paragraful din decizia recurată aferent anumitor deficiențe nu pune în lumină o motivare contradictorie a instanței de apel. Astfel, din ansamblul motivării respectivului organ judiciar, rezultă că acesta a stabilit în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei, că fapta ilicită imputată intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu de a nu fi luat măsurile de asigurare a accesului în incinta universității a persoanelor cu dizabilități, astfel cum îi impunea Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, nu există, nefiind dovedită. Curtea de apel a statuat în acest sens, că "Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești asigură accesul persoanelor cu dizabilități, precum și grupuri sanitare adaptate, (...) Curtea constată că înscrisurile întocmite de ANPIS nu confirmă situația invocată de reclamant, ca existând în iulie 2015, prin urmare nu se poate reține imposibilitatea accesului pentru depunerea actelor de înscriere la cursuri". Lecturând respectivul alineat al curții de apel în mod sistematic (prin raportare la ansamblul motivării instanței de apel), dar și în mod logic, precum și din punct de vedere gramatical (raportat la sensul lingvistic al termenilor folosiți în cadrul său), Înalta Curte constată că instanța de apel prin paragraful invocat doar a menționat că măsurile de asigurare a accesului în clădirile sale a persoanelor cu dizabilități au fost luate de către intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu și că anumite aspecte, lipsite de substanță, care nu afectau însă, dreptul la acces menționat, urmau a fi îmbunătățite, ca urmare a intrării între-timp, în vigoare, a Ordinului nr. 189 din 12 februarie 2013, al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin care se aprobaseră noi reglementări tehnice ("Normativ privind adaptarea clădirilor civile și spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, indicativ NP 051-2012 - Revizuire NP 051/2000"). Că acesta este sensul avut în vedere de curtea de apel în cadrul respectivului paragraf, rezultă de altfel, inclusiv din statuările intrate potrivit art. 430 C. proc. civ. în autoritatea de lucru judecat, ale deciziei civile nr. 2156/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate într-un litigiu privind (inclusiv) aceleași părți procesuale din prezenta cauză și aceeași faptă reclamată în privința intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu Pitești, subliniată însă, din perspectiva nerespectării principiului nediscriminării. Astfel, în cadrul respectivei decizii definitive a instanței supreme, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză: "Prin urmare, nu orice fel de neregulă privind asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități în incinta spațiilor instituțiilor în care acestea își desfășoară activitatea reprezintă un act de discriminare, ci neregula sesizată trebuie să fie substanțială, de natură să conducă la analiza acesteia din perspectiva criteriilor de discriminare prevăzute de textele legale antereferite. Or, recurentul-reclamant critică nereguli punctuale sesizate cu ocazia prezenței sale la fiecare dintre instituțiile reclamate, astfel că nu este vorba despre o chestiune sistematică care să dovedească un comportament discriminatoriu față de persoanele cu dizabilități locomotorii". Mai mult, Înalta Curte din prezenta cauză constată că adoptarea punctului de vedere exprimat de recurent, respectiv că orice deficiență echivalează în domeniu cu lipsa accesului, ar fi de natură să conducă la rezultate juridice de neacceptat din punct de vedere logic. Astfel, dacă s-ar aprecia că inclusiv deficiențele minore ar echivala cu lipsa efectivă a accesului, astfel cum apreciază recurentul reclamant, atunci s-ar elimina din realitatea societății românești legislația în domeniu adoptată anterior Ordinului nr. 189 din 12 februarie 2013 - precum ar fi inter alia, chiar și Legea nr. 448/2006 -, cu ansamblul de măsuri efective luate în temeiul acestei legislații anterioare, măsuri a căror existență încă din anul 2012 a fost constatată de instanța de apel în cadrul situației de fapt configurate a cauzei: "Curtea constată, din procesul-verbal de control nr. x/25.05.2012, întocmit de AJPIS Argeș , că la acel moment, Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești asigura accesul persoanelor cu handicap locomotor, conform prevederilor legale, precum și grup sanitar adaptat pentru aceste persoane". S-ar acorda astfel, caracter primar, de pionierat în materie, ordinului de ministru menționat, ceea ce nu este cazul, concluzie care rezultă flagrant cel puțin, din argumentul preexistenței Ordinului ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 649/2001 privind aprobarea Normativului pentru adaptarea clădirilor civile și spațiului urban aferent la exigențele persoanelor cu handicap, indicativ NP 051/2000, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 31 mai 2001. Atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei configurate în mod definitiv de instanța de apel, s-a stabilit în mod expres că deficiențele nu au afectat dreptul reclamantului la educație, prin imposibilitatea de a accede în incinta universității și cât paragraful respectiv este coerent din punct de vedere logic și juridic, astfel cum s-a dezbătut și anterior, Înalta Curte nu identifică vreun viciu de contradictorialitate al argumentării instanței de rejudecare a apelului, nici sub acest aspect. Așadar, raportat la ansamblul aceste argumente ilustrate, care se contrapun criticilor formulate în această direcție de recurentul reclamant, Înalta Curte conchide apreciind că motivarea deciziei recurate nu suferă de carența contradictorialității. Înalta Curte notează de asemenea, că potrivnic susținerii recurentului reclamant din finalul acestui grup de critici, se observă și că instanța de apel a analizat înscrisurile invocate de această parte procesuală, cele două adrese nr. x/2016 și nr. y/2017 ale Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice fiind evaluate chiar în mod detaliat, astfel cum s-a arătat și în paragrafele precedente ale prezentei decizii civile. Pentru toate aceste argumente conjugate expuse, nu se poate aprecia așadar, ca fondată aserțiunea recurentului reclamant că instanța de apel ar fi încălcat astfel, prin ignorarea argumentelor și probelor sale administrate, dispozițiile și principiile C. proc. civ. - dispoziții și principii care de altfel, nici nu au fost indicate, individualizate de această parte procesuală - sau dreptul său la un proces echitabil. Continuând analiza criticilor din recursul prezent, Înalta Curte observă că soluționarea pe fond a capătului de cerere formulat în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Constantin Brâncoveanu a fost realizată de către instanța de apel în baza dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui", nefiind aplicabil art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în privința acestui capăt de cerere, întrucât doar capătul de cerere formulat în contradictoriu cu intimata pârâtă Universitatea Pitești (în prezent Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnică București-Centrul Universitar Pitești) a fost constatat ca nefiind soluționat pe fond de tribunal. Or, premisa incidenței art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impune trimiterea spre rejudecare este cea a nesoluționării pe fond a capătului de cerere. Din această perspectivă și raportat la caracterul propriu statuat de curtea de apel al răspunderii fiecăreia dintre cele două pârâte intimate, rezultă că netrimiterea capătului de cerere privind pe intimata Universitatea Constantin Brâncoveanu către rejudecare la tribunal, a reprezentat o soluție legală, dată în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. proc. civ., recurentul reclamant putând exercita ansamblul căilor de atac prevăzute de sistemul juridic național în referire la soluțiile date (cele în privința intimatei pârâte Universitatea Constantin Brâncoveanu), respectiv care vor fi date (cele în privința intimatei pârâte Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnică București-Centrul Universitar Pitești) în cauză. Așadar, nu se poate invoca în mod fondat nici încălcarea astfel în cauză de către instanța de apel a articolului 6 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (indicată greșit de recurent ca fiind Convenția Europeană a Drepturilor Omului) privind dreptul la o cale de atac eficientă, a articolului 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării sau a articolului 1 din Protocolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea generală a discriminării. În ultima parte a motivelor sale de recurs, reclamantul critică ignorarea de către instanța de apel a cererii sale adresate de a fi prezentate de către intimata pârâtă acte legale care să ateste data presupuselor accesibilizări. Înalta Curte, verificând însă dosarul de rejudecare a apelului, nu identifică la nici unul dintre cele două termene de judecată acordate - 06.12.2022 și 21.03.2023 - vreo astfel de cerere adresată de această parte procesuală instanței de rejudecare a apelului pentru administrarea probei cu înscrisurile concrete menționate. Astfel, la primul termen de judecată, cauza s-a amânat pentru lipsa de apărare a reclamantului, avocatul său ales neputându-se prezenta, iar la ultimul termen de judecată reclamantul, prin apărător ales, a propus proba cu un martor și proba cu expertiză judiciară și nu proba cu înscrisuri. Așadar, critica formulată este nefondată. Ultimul grup de critici formulat de recurentul reclamant este afectat analizării adresei nr. x/15.05.2023 emise de Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială - Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Argeș din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. Înalta Curte reamintește însă, că recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., care se grefează pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului cauzei, astfel încât și probele administrate în această fază procesuală trebuie să fie arondate dovedirii motivelor de nelegalitate - potrivit atributelor speciale ale acestei căi de atac - și nu reconfigurării, reanalizării situației de fapt a unei cauze, instanța de recurs nefiind o instanță de control al temeiniciei deciziilor pronunțate în apel. Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu recurentul reclamant solicită practic, instanței de recurs reanalizarea, reconfigurarea situației de fapt a cauzei prezente pe baza unui înscris care a vizat un control efectuat într-o perioadă mult ulterioară, la distanță de ani, de intervalul temporal al faptei ilicite reclamate de recurent prin cererea de chemare în judecată. Sub un ultim aspect, Înalta Curte constată faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 16.04.2024, prin e-mail, recurentul reclamant a invocat un nou motiv de recurs, respectiv cel arondat alegatei eronate respingeri de către curtea de rejudecare a apelului a probelor solicitate de reclamant, respingere care ar fi fost realizată fără o motivare propriu - zisă clară și pertinentă care să nu îi încălce dreptul la un proces echitabil al acestei părți procesuale. Instanța de recurs notează însă, că acest motiv de recurs, neregăsit în cadrul cererii de recurs inițiale, este formulat cu depășirea cu mult a termenului legal de 30 zile de la comunicarea deciziei recurate, astfel încât date fiind prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ. în referire la art. 487 C. proc. civ., el nu poate fi analizat. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.