ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă la 10 mai 2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților A., B., C., D., E. și F. la plata sumei de 544.238 RON, reprezentând drepturi salariale achitate nelegal în perioada ianuarie 2005- iunie 2012, precum și la plata dobânzii aferente.

Prin sentința civilă nr. 1 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii în ceea ce-i privește pe pârâții C., D., E. și F. și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, a admis excepția inadmisibilității cererii în ceea ce-l privește pe pârâtul A. și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce-l privește pe pârâtul B., pentru perioada ianuarie 2005-12 iulie 2010, și a respins, ca prescrisă, cererea formulată împotriva pârâtului B. pentru perioada ianuarie 2005-12 iulie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva pârâtului B. pentru perioada 12 iulie 2010- iunie 2012, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, la 26 aprilie 2021, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 232 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul, a anulat în parte sentința apelată, a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță și a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat și stabilirea și plata onorariului definitiv pentru expertul G. în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei decizii, la 25 noiembrie 2021, au declarat recurs pârâții.

Prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Prin decizia civilă nr. 413 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul, a anulat în parte sentința apelată, a trimis cauza primei instanțe, spre rejudecarea acțiunii formulate împotriva pârâților C., D., E., prin moștenitori, A. și B., a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate împotriva pârâtei F., precum și plata onorariului expertului G. în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei decizii civile, la 23 martie 2023, au declarat recurs pârâții A., B., C., D., H., I. și J., solicitând casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare sau trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În susținere, recurenții-pârâți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele argumente:

Reanalizând excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut în mod greșit, în ceea ce o privește pe pârâta C., că, deși la data constatării prejudiciului (12.07.2013), aceasta deținea calitatea de funcționar public, raporturile sale de serviciu au încetat la 01.08.2013, moment la care termenul de 30 de zile, în care autoritatea publică avea posibilitatea emiterii dispoziției pentru recuperarea pagubei, nu se împlinise. Or, din economia art. 85 din Legea nr. 188/1999 nu reiese obligația angajatorului de a emite dispoziția numai după împlinirea termenului de 30 de zile, ci în termen de 30 de zile de la momentul constatării pagubei, astfel că reclamanta nu era ținută de împlinirea termenului de 30 de zile, putând oricând, în interiorul acestui termen, să emită decizia de impunere. De altfel, acest aspect a fost dezlegat prin decizia de casare a Înaltei Curți, care este obligatorie pentru instanța de apel. Cu toate că avea cunoștință de existența pagubei, reclamanta a acceptat încetarea raportului de serviciu prin acordul părților, iar în nota de lichidare nu a fost consemnată existența vreunei pagube cauzate instituției de către pârâta C..

Instanța de apel a reținut greșit că data constatării pagubei este 12 iulie 2013, în condițiile în care reclamanta a luat la cunoștință de pagubă la data validării mandatului de primar al lui K., care, în calitate de ordonator de credite, a dispus sistarea plății unor drepturi de natură salarială, acordate conform Acordului colectiv de muncă încheiat la data de 12.04.2007, aspect care rezultă și din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert G., conform căruia ultima lună în care pârâții au încasat drepturi de natură salarială a fost iunie 2012. Or, la acest moment, pârâții D. și E. erau funcționari publici, astfel că și față de aceștia acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu au fost emise decizii/ordine de imputare.

Prin urmare, în rejudecare, trebuia admisă excepția inadmisibilității acțiunii și față de pârâții C., D. și E..

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că termenul de prescripție a început să curgă la 12 iulie 2013, când reclamanta a formulat acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Or, din cuprinsul adresei Primăriei Deveselu nr. 3154/24.02.2016, reiese că reclamanta s-a constituit parte vătămată în dosarul penal nr. x/2015 cu suma de 710.112 RON, constituirea ca parte civilă fiind formulată la o dată ulterioară, pe care instanța de apel se impunea să o determine, întrucât în raport de aceasta începea să curgă termenul de prescripție.

Conform adresei Primăriei Deveselu nr. 4964/22.05.2015, reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 86.088 RON, reprezentând cuantum sporuri salariale acordate în mod ilegal. Însă, din cuprinsul rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt la 28.04.2016, reiese că această sumă viza un alt dosar penal, respectiv dosarul nr. x/2013, constituit pentru acordarea, în mod ilegal, în perioada ianuarie 2008- iunie 2012, de către inculpatul A., a unor sporuri de dificultate, de dispozitiv și sporuri pentru condiții vătămătoare, care nu vizează obiectul prezentei cauze.

Cele două dosare penale, care vizau acordarea de către Primăria Deveselu a unor sporuri ilegale, au fost reunite în dosarul penal nr. x/2015, care a fost preluat pentru instrumentare de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și în care soluțiile date de procuror prin rechizitoriu au fost diferite, respectiv pentru acordarea sporurilor ilegale de dificultate, de dispozitiv, pentru condiții vătămătoare, inculpații A. și F. au fost trimiși în judecată, iar pentru infracțiunile ce priveau acordarea unor drepturi ilegale, conform Acordului contractual din data de 12.04.2007, pentru inculpații A., F., C., D., B., J., s-a dispus clasarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 1147/25.06.2020 a Judecătoriei Caracal, definitivă prin decizia civilă nr. 451/13.05.2021 a Curții de Apel Craiova, pârâții A. și F. au fost obligați, în solidar, la plata către Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu a sumei de 87.262 RON, din care 44.014 RON contravaloarea sporului de dificultate, 26.279 RON contravaloarea sporului de dispozitiv și 16.969 RON contravaloarea sporului pentru condiții vătămătoare.

În mod greșit, instanța de apel a constatat că, la momentul formulării sesizării organelor penale, a fost promovată și acțiunea civilă, în condițiile în care constituirea ca persoană vătămată a avut loc la 24.02.2016. Prin raportare la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv data validării mandatului de primar al lui K., și anume iulie 2012, termenul de prescripție este împlinit.

Mai mult, în condițiile în care pretinsa pagubă constă în încasarea periodică a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale necuvenite, instanța de apel trebuia să analizeze momentul de început al termenului de prescripție prin raportare la fiecare prestație în parte, în acord cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform cărora plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. În cauză, paguba a fost produsă odată cu încasarea lunară de către salariați a pretinselor sume de natură salarială, nedatorate de către angajator, astfel că termenul de prescripție a început să curgă distinct, prin raportare la fiecare dată a încasării sumelor.

La 26 mai 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul din 27 noiembrie 2023, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a reținut că decizia instanței de apel este supusă recursului, precum și că recursul este formulat în termen și timbrat în mod corespunzător, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în cuprinsul memoriului de recurs se pot subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, pentru a depune în scris un punct de vedere.

Prin încheierea din 8 februarie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru judecarea acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de către pârâta C., va casa în parte decizia civilă recurată, va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu pârâta C., va menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către ceilalți pârâți, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizat recursul de față. Este de menționat că, deși recurenții-pârâți nu au invocat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuși unele dintre argumente se subsumează acestui motiv de casare. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acesta a fost indicat doar în mod formal, recurenții-pârâți neinvocând niciun argument care să se circumscrie acestui motiv de casare.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că recurenții-pârâți au invocat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a reanalizat excepția inadmisibilității acțiunii, învederând că aceasta trebuia să fie admisă nu doar în ceea ce o privește pe pârâta F., ci și pe pârâții C., D. și E..

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este parțial întemeiat, respectiv doar în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă C..

Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Plecând de la aceste dispoziții legale, se constată că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 232 din 24 septembrie 2021 și a trimis cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Craiova.

În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că, din moment ce instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că reclamanta a constatat paguba la 12 iulie 2013, iar din actele dosarului rezultă că pentru doi dintre pârâți a încetat calitatea de funcționar public ulterior acestui moment (la 1 august 2013 pentru C., respectiv la 1 iulie 2015 pentru F.), rezultă că, cel puțin în privința acestor două pârâte, reclamanta avea posibilitatea și obligația recuperării prejudiciului potrivit dispozițiilor speciale ale art. 85 din Legea nr. 188/1999, întrucât, la momentul constatării pagubei, acestea dețineau calitatea de funcționar public.

Ca atare, s-a reținut că este întemeiat motivul de recurs vizând soluția dată de către instanța de apel excepției inadmisibilității acțiunii, dat fiind că era necesar a se stabili dacă, în raport cu data constatării pagubei, reclamanta avea posibilitatea recuperării prejudiciului potrivit legii speciale, anume dacă, la momentul la care ar fi trebuit să emită dispoziția/ordinul de imputare, persoanele care au cauzat prejudiciul aveau calitatea de funcționari publici.

Având în vedere aceste considerente, se constată că, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, s-a dezlegat, cu putere obligatorie, conform prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., aspectul că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă cel puțin în privința pârâtelor F. și C., dat fiind că, la momentul stabilit ca fiind cel al constatării pagubei (12 iulie 2013), aceste două pârâte dețineau calitatea de funcționar public, astfel că reclamanta avea posibilitatea și obligația recuperării prejudiciului, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Potrivit acestui text de lege (forma în vigoare la 12 iulie 2013), "repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile".

Totodată, conform art. 84 din același act normativ, "răspunderea civilă a funcționarului public se angajează: a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează; b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile."

Or, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a apreciat că sunt fondate criticile de apel care vizează admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate împotriva pârâtei C., argumentând că, la 1 august 2013, când a încetat raportul acesteia de serviciu cu reclamanta, nu se împlinise încă termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Procedând astfel, se reține, în acord cu susținerile din memoriul de recurs, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage admiterea recursului declarat de către pârâta C., casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., cu respectarea problemei de drept dezlegate de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate și împotriva pârâtei C., nu doar a pârâtei F..

Referitor la pârâții D. și E., se constată că decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022 nu cuprinde nicio dezlegare obligatorie sub aspectul soluției date excepției inadmisibilității acțiunii, astfel că nu se poate susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. în ceea ce îi privește. Susținerile acestor pârâți privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și revelanța acestuia asupra modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii nu pot fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu aduc în discuție încălcarea, de către instanța de apel, a unor reguli de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au învederat, sub un prim aspect, că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la 12 iulie 2013, susținând că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, când a fost validat mandatul de primar al domnului K..

Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită, întrucât privește un aspect de fapt, respectiv stabilirea momentului de început al cursului prescripției, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la 12 iulie 2013, când intimata-reclamantă a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor ce au dus la producerea prejudiciului patrimonial invocat și a persoanelor responsabile de săvârșirea faptelor. Recurenții-pârâți au criticat această concluzie, susținând că momentul la care intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, când a fost validat mandatul de primar al domnului K., care, în calitate de ordonator de credite, a dispus sistarea plății unor drepturi de natură salarială, acordate conform Acordului colectiv de muncă încheiat la 12 aprilie 2007, astfel că ultima lună în care recurenții-pârâți au încasat respectivele drepturi de natură salarială a fost iunie 2012, învederând că acest aspect rezultă și din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, întocmit în cauză de către doamna expert G..

Se constată că aceste susțineri ale recurenților-pârâți nu aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat sau aplicat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ci o chestiune de fapt, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea și coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

Ca atare, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situația de fapt și se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate, cu scopul stabilirii altui moment la care reclamanta putea sau trebuia să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea sa. În exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este 12 iulie 2013, apreciind că, la această dată, reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea sa, iar o atare apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate.

Or, reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greșite, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, astfel cum urmăresc, în realitate, recurenții-pârâți, nu echivalează cu exercitarea unui control de legalitate al deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situației de fapt și stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale.

Pentru a stabili momentul la care reclamanta putea și/sau trebuia să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea sa, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre o evaluare a unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din moment ce nu poate fi analizată susținerea recurenților-pârâți că momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este luna iulie 2012, iar nu 12 iulie 2013, nu poate fi primită nici alegația că, dacă raportarea s-ar face la momentul iunie 2012, pârâții D. și E. erau funcționari publici la acel moment, astfel că și față de aceștia trebuiau emise decizii/ordine de imputare, în conformitate cu procedura instituită la art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Sub un al doilea aspect, recurenții-pârâți au învederat că, în condițiile în care pretinsa pagubă este rezultatul încasării periodice (lunare) a unor sume de bani, cu titlu de drepturi salariale, instanța de apel trebuia să stabilească momentul de început al termenului de prescripție ca fiind cel al producerii pagubei, conform art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, și să se raporteze la fiecare prestație în parte, în acord cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Cu alte cuvinte, recurenții-pârâți au susținut că paguba a fost produsă prin încasarea lunară a drepturilor salariale pretins nedatorate, astfel că termenul de prescripție curge distinct, prin raportare la fiecare moment al încasării sumelor respective.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate.

Prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul material produs prin drepturile salariale încasate nelegal în perioada 2005- iunie 2012, instanța de apel a stabilit, în mod corect, că sunt aplicabile în litigiu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, nu sunt incidente dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei". De altfel, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1041 din 12 mai 2022, a validat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia prescripția este guvernată de Decretul nr. 167/1958, casând decizia Curții de Apel Craiova, pentru ca aceasta să identifice cu exactitate data constatării pagubei.

În cazul răspunderii civile delictuale, legiuitorul a instituit două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (moment subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (moment obiectiv).

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la momentul când s-a produs paguba, neavând relevanță nici faptul că drepturile salariale respective au fost încasate lunar, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii prescripției de cel al nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul cunoașterii pagubei, precum și a celui răspunzător de ea.

Dacă prescripția extinctivă ar începe să curgă de la data producerii pagubei, astfel cum susțin recurenții-pârâți, ar însemna ca dreptul material la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției chiar înainte ca titularul său să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, întrucât, atât timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, nu poate acționa.

În considerarea celor expuse, se reține că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect normele de drept material cuprinse în Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta C., va casa în parte decizia civilă recurată, va trimite cauza la aceeași instanță de apel, în vederea rejudecării apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., va menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către ceilalți pârâți împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâții D., I., H., A., B., J. împotriva deciziei civile nr. 413/2022 din 29 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.