ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1041/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând, asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 mai 2017 pe rolul Tribunalului Olt reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. și F., a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 544.238 reprezentând sume achitate nelegal, în plus față de cele prevăzute în statele de salarii pentru aparatul propriu al Primarului comunei Deveselu, în perioada ianuarie 2005- iunie 2012 și la plata dobânzii aferente, potrivit art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Prin sentința civilă nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă s-a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în ceea ce privește pe pârâții C., D., E. și F..

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F..

S-a admis excepția inadmisibilității cererii în ceea ce privește pe pârâtul A.. S-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Deveselu în contradictoriu cu pârâtul A..

S-a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pe pârâtul B. pentru perioada ianuarie 2005 - 12 iulie 2010. S-a respins acțiunea ca fiind prescrisă pentru perioada ianuarie 2005 - 12 iulie 2010 în ceea ce privește pe pârâtul B..

S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea pentru perioada 12 iulie 2010 - iunie 2012 în ceea ce privește pe pârâtul B..

S-a dispus obligarea UAT Deveselu la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON către C., în cuantum de 1.000 RON către D. și în cuantum de 1.000 RON către E..

S-a stabilit onorariul definitiv pentru expert G. în cuantum de 4.300 RON și a fost obligată UAT Deveselu la plata sumei de 2.800 RON către expert G..

Prin decizia civilă nr. 232 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Deveselu împotriva sentinței civile nr. 1 din 12 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Olt, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., B., C., D., F., H.- moștenitoare a lui E., I. - moștenitoare a lui E., J. - moștenitor a lui E..

S-a anulat în parte sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privind respingerea excepției autorității de lucru judecat și cele privind stabilirea și plata onorariul definitiv pentru expertul G. în sarcina reclamantului.

Împotriva deciziei nr. 232 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs pârâții I., J., H., B., F., D., C. și A..

Au fost formulate următoarele critici:

În mod greșit curtea de apel a constatat că instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, acțiunea față de pârâții C., D., E. și F., reținând că nu ar fi incidente dispozițiile art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, în vigoare la data promovării acțiunii, deoarece reclamanta nu mai putea emite o dispoziție sau un ordin de impunere în termenul legal de 30 de zile de la data constatării prejudiciului, având în vedere că aceștia nu mai dețineau calitatea de funcționari publici. Astfel, instanța de fond nu a făcut distincție între data constatării prejudiciului și data promovării acțiunii de către reclamantă.

A arătat că se impunea a fi făcute mai multe distincții în ceea ce privește data constatării prejudiciului:

- constatarea prejudiciului de către ordonatorul de credite (sau de un alt organism cu atribuții de control) trebuia făcută în termen de 30 de zile de la încasarea salariului lunar de către funcționarul public;

- la momentul sistării plăților constând în drepturi de natură salarială (iulie 2012), salariații dețineau calitatea de funcționari publici, fiind îndeplinit termenul de 30 de zile de la data constatării prejudiciului, când trebuia emisă dispoziția sau ordinul de impunere;

- în ipoteza în care se reține că termenul de prescripție a început să curgă la 12 iulie 2013, dată la care reclamanta s-a constituit ca parte civilă în procesul penal, se observă că pârâții C. (căreia i-a încetat calitatea de funcționar public la 1 august 2013) și F. (căreia i-a încetat calitatea de funcționar public la 1 iulie 2015) dețineau încă calitatea de funcționar public, astfel că putea fi emisă decizia de impunere.

Prin urmare, a susținut că deținerea calității de funcționar public de către unul dintre pârâți trebuie să profite și celorlalți, deoarece este vorba despre răspundere solidară.

Față de criticile mai-sus expuse a considerat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat, în acord cu instanța de fond, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la obiectul acțiunii - răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. din 1864 și a reținut, în mod eronat, că termenul de prescripție începe să curgă, pentru pretențiile aferente perioadei ianuarie 2005 - 12 iulie 2010, de la data de 12 iulie 2013 când reclamanta a alăturat acțiunea civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2013 Or, reclamanta nu a alăturat acțiunea civilă celei penale la data de 12 iulie 2013, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci pe parcursul urmării penale, fără a rezulta la ce dată s-a realizat constituirea ca parte civilă în cauză.

Tot cu privire la analiza termenului de început al prescripției, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că pretinsa pagubă produsă UAT Comuna Deveselu constă în încasarea unor sume de bani sub forma unor prestații periodice, iar nu ca un tot unitar, astfel că ar fi trebuit analizată și varianta în care dreptul la acțiune se naște de la data încasării fiecărei prestații în parte, devenind astfel incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În mod eronat instanța de apel a considerat că dreptul la acțiune nu s-a născut până la data de 12 iulie 2013, fără a menționa ce anume a împiedicat-o pe reclamantă să acționeze pentru recuperarea pretinsului prejudiciu, în condițiile în care aceasta cunoștea situația încă de la preluarea mandatului de către reprezentantul său legal, respectiv de la 12 iulie 2012.

Este evident că pentru a formula plângere împotriva pârâților pentru posibila comitere a unor infracțiuni de serviciu în legătură cu acordarea unor sporuri ilegale reclamanta avea cunoștință de existența acestui prejudiciu și de persoanele care l-au cauzat.

Instanța de apel a analizat termenul de început al prescripției numai cu privire la pârâtul B., nu și cu privire la ceilalți pârâții, față de care hotărârea apare ca fiind nemotivată, devenind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește cele reținute de instanța de apel cu privire la întreruperea cursului prescripției, se poate observa că nu există temei de drept care să menționeze, în mod expres, că valorează cerere de chemare în judecată constituirea ca parte civilă în procesul penal. Legiuitorul nu a prevăzut printre cauzele de întrerupere a termenului de prescripție și constituirea ca parte civilă în procesul penal, astfel că nu se poate adăuga la lege.

Astfel, în mod eronat instanța de apel a asimilat constituirea ca parte civilă în procesul penal drept o cauză de întrerupere a prescripției și nu a analizat dacă cererea îndeplinește condițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În dosarul penal nr. x/P/201, în care apelanta s-a constituit parte civilă, s-a dispus clasarea cauzei prin rechizitoriul emis la 28 aprilie 2016, soluție confirmată atât prin ordonanța emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, cât și prin sentința penală definitivă nr. 230 din 14 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2016, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16-17 din Decretul nr. 167/1958. Efectul întreruptiv al prescripției extinctive nu s-a produs, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

La 29 decembrie 2021, în termen legal, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Deveselu a depus întâmpinare, comunicată, solicitând anularea recursului, întrucât motivele de nelegalitate nu critică soluția in integrum, sub toate aspectele, limitându-se la chestiuni ce nu au valența de a determina casarea, parte din soluția pronunțată intrând sub autoritatea de lucru judecat, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. sunt formal invocate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând, în esență, următoarele apărări:

Răspunderea funcționarilor publici nu putea să fie antrenată în termenele stabilite de Legea nr. 188/1999, întrucât aceștia au acționat din dispoziția primarului, care deținea prerogativa inițierii și emiterii actelor administrative indicate în Statutul funcționarului public. Or, în condițiile în care primarul A. era beneficiar al sumelor depuse la plată chiar de el, era imposibil să uzeze de dispozițiile reținute de prima instanță, imposibilitatea fiind de ordin moral.

În mod corect instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani pentru promovarea acțiunii civile a început să curgă de la 12 iulie 2013, dată la care intimata-reclamantă s-a constituit parte civilă în dosarul nr. x/2013, fără a cunoaște întinderea prejudiciului, aspect la care a achiesat recurentul B. prin întâmpinarea depusă la apel.

Clasarea confirmată prin sentința penală nr. 230 din 14 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2016 este de natură a întrerupe termenul de prescripție potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/2958. Astfel, potrivit art. 17 din același act normativ, de la 14 martie 2017 a început să curgă un nou termen de 3 ani, iar acțiunea a fost depusă la 10 mai 2017, în interiorul termenului de prescripție.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 aprilie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâții I., J., H., B., F., D., C. și A. împotriva deciziei nr. 232 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen la 12 mai 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

O primă critică a recurenților vizează modul în care instanța de apel a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, susținându-se că, în mod greșit s-a constatat admisibilitatea acesteia în considerarea faptului că, la data sesizării instanței civile, pârâții E., F., D. și C. nu mai dețineau calitatea de funcționari publici, astfel că reclamanta nu mai putea antrena răspunderea patrimonială a pârâților potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/1999, unicul instrument procedural de recuperare a prejudiciului fiind acțiunea în răspundere civilă delictuală pe dreptul comun.

Înalta Curte reține că obiectul litigiului este reprezentat de recuperarea unui prejudiciu produs de către funcționari publici în perioada ianuarie 2005 - iunie 2012, în patrimoniul autorității publice în care au funcționat, iar potrivit dispozițiilor art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, răspunderea civilă a funcționarului public se poate angaja pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității saqu instituției în care funcționează.

Potrivit art. 85 alin. (1) și (3) din același act normativ repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situația reglementată de art. 84 lit. a) se dispune potrivit unei proceduri speciale, prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei iar dreptul conducătorului autorității de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Așadar modalitatea de recuperare a prejudiciului produs patrimoniului unei autorități publice de către funcționarul său este o procedură mult mai rapidă și simplificată de acoperire a pagubei, întemeiată tocmai pe specificitatea relației de autoritate existentă între părțile raportului de serviciu.

Totodată, este relevantă distincția dintre cele două termene reglementate de art. 85 din Legea nr. 188/1999 sub aspectul naturii juridice și a momentului de debut al acestora. Astfel, spre deosebire de art. 85 alin. (3), care stabilește ca punct de plecare al termenului de prescripție de 3 ani, momentul producerii pagubei, în art. 85 alin. (1) se dispune că termenul de decădere de 30 de zile curge de la data constatării prejudiciului. Așadar, dacă data producerii pagubei este un moment obiectiv, data constatării reprezintă un moment subiectiv, stabilit în funcție de circumstanțele cauzei, la care emitentul actului a constatat sau avea toate elementele necesare constatării pagubei produse.

Constatarea pagubei și emiterea deciziei de imputare trebuie să fie făcute în termenul de 3 ani de prescripție, însă intervalul dintre cele două momente trebuie să fie de maxim 30 de zile, pentru a se asigura legalitatea procedurii de angajare a răspunderii civile a funcționarului public.

În acest context, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a decelat cu privire la raportul dintre norma specială ce reglementează răspunderea patrimonială a funcționarilor publici și norma generală, referitoare la răspunderea civilă delictuală în situația în care se pune problema recuperării unui prejudiciu produs în patrimoniul unei autorități publice prin fapta funcționarilor publici, reținând că odată îndeplinită condiția calității de funcționar public a celui care a provocat prejudiciul, autoritatea publică nu are un drept de opțiune între cele două proceduri fiind incidentă răspunderea patrimonială.

În mod necesar însă, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale potrivit legii speciale este necesar ca la momentul emiterii dispoziției de imputare, persoanele responsabile să dețină calitatea de funcționari publici, actul administrativ de recuperare a prejudiciului urmând a fi emis în termenul de decădere de 30 de zile de la data constatării pagubei, însă în maxim 3 ani de la data producerii pagubei.

Așadar, instanța de control judiciar apreciază că ceea ce prezintă relevanță sub aspectul deținerii calității de funcționar public a persoanei responsabile este data emiterii dispoziției sau ordinului de imputare, dată stabilită în raport de momentul constatării prejudiciului.

Or, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a validat raționamentul judecătorului fondului reținând că momentul când reclamanta a constatat paguba, având reprezentarea caracterului ilicit al faptelor ce au dus la producerea prejudiciului dar și a persoanelor răspunzătoare de săvârșirea acestor fapte, la data de 12.07.2013 când aceasta a alăturat acțiunea civilă în dosarul penal x/2013

Cum însă, din actele dosarului rezultă că pentru doi dintre pârâți a încetat calitatea de funcționari publici ulterior acestui moment, respectiv la 1.08.2013 pentru C. și la 1.07.2015 pentru F., rezultă că, cel puțin în privința acestora, autoritatea publică avea posibilitatea și obligația recuperării prejudiciului potrivit Legii nr. 188/1999 întrucât la momentul constatării pagubei aceștia dețineau calitatea de funcționari publici.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat motivul de recurs vizând soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității, dat fiind faptul că pentru justa soluționare a acesteia era necesar a se stabili dacă, în raport de data constatării pagubei autoritatea reclamantă avea posibilitatea recuperării prejudiciului potrivit legii speciale, anume dacă la momentul la care ar fi trebuit să emită dispoziția/ordinul de imputare persoanele care au cauzat prejudiciul dețineau calitatea de funcționari publici.

Pe de altă parte, prin motivele de recurs pârâții invocă și faptul că în mod greșit instanța de apel a soluționat excepția prescripției acțiunii în răspundere civilă delictuală, reținând că momentul cunoașterii prejudiciului și implicit al celui de la care începe să curgă termenul de prescripție conform Decretului nr. 167/1958, este data 12.07.2013, când reclamanta a alăturat acțiunea civilă celei penale. Recurenții au argumentat în sensul că aceasta reprezintă doar data la care a fost formulată plângerea penală, întrucât constituirea reclamantei ca parte civilă în dosarul penal s-a realizat ulterior, la un moment neidentificat.

Critica este fondată, Înalta Curte reținând că în dosarul penal nr. x/2013 prin Rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt la data de 28.04.2016, la punctul II Modalitatea de sesizare și istoricul cauzei, se consemnează la data de 12.07.2013 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal plângerea formulată de UAT Deveselu împotriva fostului primar A. și a altor funcționari din perioada anterioară pentru posibila comitere a unor infracțiuni de serviciu în legătură cu acordarea unor sporuri ilegale iar în capitolul Latura civilă, se menționează că "pe parcursul urmăririi penale persoana vătămată UATC Deveselu, jud. Olt, a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 700.112 RON ce reprezintă prejudiciul produs prin infracțiunile reținute inițial în sarcina inculpaților".

Așadar, nu există identitate între momentul formulării plângerii penale și cel al constituirii reclamantei ca parte civilă, acesta din urmă survenind ulterior, pe parcursul urmăririi penale.

Ca atare, tranșând problema prescripției acțiunii, instanța de apel trebuia să identifice cu exactitate care a fost data constatării de către autoritatea reclamantă a prejudiciului produs în patrimoniul său, acesta fiind data de la care începea să curgă termenul de prescripție pentru pretențiile formulate. Excepție face însă situația, recurentului pârât B. care prin întâmpinarea formulată în apel achiesează asupra începutului curgerii termenului de prescripție la data de 12.07.2013, pentru pretentiile aferente perioadei ianuarie 2005-12.07.2010.

Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că prin constituirea ca parte civilă în procesul penal a intervenit întreruperea cursului prescripției extinctive întrucât legiuitorul nu enumeră în mod expres printre cauzele de întrerupere de prescripție o asemenea ipoteză și, mai mult, nu a analizat dacă acțiunea civilă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv dacă a fost admisă printr-o hotărâre irevocabilă.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o corectă interpretare și aplicare dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, recunoscând că odată promovată acțiunea civilă în procesul penal, se activează efectul întreruptiv al prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pentru perioada desfășurării procesului penal, căci altfel ar fi negată protecția efectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârșirea infracțiunii

Incidența acestui text nu poate fi suprimată doar pentru că acțiunea civilă n-a fost exercitată pe cale separată câtă vreme, așa cum s-a arătat, acțiunea civilă fusese promovată prin alăturarea ei celei penale iar ceea ce interesează pentru a da eficiență unei astfel de reglementări este lipsa pasivității părții, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, inclusiv prin alăturarea acțiunii civile procesului penal.

Soluția este în consecință justificată întrucât prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantei care, în procesul penal, s-a constituit parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

În mod similar, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că, în situația în care legislația internă pune la dispoziția părților în litigiu o cale procedurală, precum acțiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanțiile fundamentale reglementate de articolul 6 § 1 (cauza Anagnostopoulos, cauza Dragomir). Odată ce a optat pentru această cale procedurală, partea este îndreptățită să obțină o examinare a pretențiilor sale, fără a fi obligată să formuleze o altă acțiune în reparație disponibilă în dreptul național (cauza Dinchev).

Ca atare, decizia din apel care atașează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal este corectă.

Având în vedere însă considerentele expuse anterior, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare, impunându-se reanalizarea excepției inadmisibilității acțiunii precum și a excepției prescripției dreptului la acțiune prin prisma momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții I., J., H., B., F., D., C. și A. împotriva deciziei nr. 232 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2022.