ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 15 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritoriala comuna Izvoarele, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat obligarea pârâtului la decontarea sumelor aprobate prin contractul de finanțare nr. x/29.04.2015, reprezentând transferuri pentru anii precedenți actului adițional nr. x/17.10.2018. Prin încheierea nr. 5 din 17 aprilie 2019, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției. A declinat competența de soluționare a cererii în favoarea secției I civile a Tribunalului Olt.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 264 din 4 iunie 2021, Tribunalul Olt, secția I civilă a respins excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârât, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 162 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o, în parte, și rejudecând a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Izvoarele. L-a obligat pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la decontarea sumelor ce fac obiectul contractului de finanțare nr. x/29.04.2015, reprezentând transferuri pentru anii precedenți actului adițional nr. x/17.10.2018 la contractul de finanțare. A menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește modul de soluționare a excepțiilor invocate de pârât. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată (fond și apel) constând în onorariu de avocat în cuantum de 8500 RON.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate si respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A susținut recurentul că hotărârea atacată este nemotivată întrucât instanța de apel a reținut că la momentul încheierii contractului de cesiune nu erau incidente dispozițiile art. 204 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, cu toate că instanța de fond nu și-a motivat deloc hotărârea pe acest aspect, așa încât întreaga motivare a instanței de reformare este străină cauzei. A mai arătat că există o contradicție între aprecierea instanței în ceea ce privește neaplicarea dispozițiilor noului C. civ., în condițiile în care și-a argumentat hotărârea prin raportare la aceste reglementări. Recurentul a susținut și faptul că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, s-a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 204 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, ignorând faptul că textul de lege reglementează și permite doar cesiunea de creanță și, ca atare, a făcut o interpretare extensivă, nepermisă în cazul normei imperative. A susținut recurentul și că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor C. civ., deși nu se punea problema aplicabilității normelor generale în materia contractelor, în condițiile existenței normelor speciale ale contractului de achiziție publică. Chiar dacă instanța competentă a judeca litigiul este instanța civilă, această situație nu impune, în sine, incidența dispozițiilor C. civ. și nici ignorarea naturii de contract administrativ a actului juridic dedus judecății. Referitor la reținerea instanței de apel conform căreia pârâtul nu ar fi contestat legalitatea cesiunii înainte de a încheia contractul de finanțare, ci doar ar fi efectuat plăți în derularea acestora, s-a arătat că la data încheierii contractului de finanțare nr. x/07.11.2014, pârâtul nu avea cunoștință de cesiunea contractului de lucrări nr. x/19.11.1996. În mod greșit a reținut instanța faptul că pârâtul ar fi avut cunoștință de contractul de cesiune, întrucât, pe de o parte, s-ar putea trage concluzia că în situația în care nu este sesizată/constatată încălcarea legii la momentul depunerii cererii de plată, aceasta devine automat legală, iar pe de altă parte, documentele au fost analizate și centralizate la nivelul consiliilor județene, urmând ca pe baza propunerilor acestora instituția pârâtului să acorde finanțarea. În ce privește obligația beneficiarilor de a depune la pârât documentele necesare în vederea obținerii finanțării pentru obiective de investiții, aceasta a survenit prin modificările aduse actului normativ, respectiv august 2015, adică după data încheierii contractului de finanțare între pârât și reclamantă. Așadar, ceea ce este important de reținut este tocmai faptul că pârâtul poate deconta doar lucrări efectuate cu respectarea prevederilor legale și numai în limitele prevăzute de contractele de finanțare, iar în caz contrar, suportarea cheltuielilor efectuate se va face de către beneficiari. Dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2013 prevăd obligativitatea depunerii de către beneficiari a contractului de achiziție publică și a stadiului fizic al obiectivului de investiții pentru a se cunoaște necesarul de fonduri pentru finalizarea obiectivelor de investiții în vederea fundamentării bugetului. În speța de față, identificarea existenței contractului de cesiune nr. x/19.08.2010 a fost posibilă după data de 2 august 2015, respectiv prin modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2013 și Normelor metodologice ale acesteia. Prin urmare, pârâtul a efectuat plăți fără a avea cunoștință de încheierea contractului de cesiune cu încălcarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006, contrar celor reținute de către instanța de apel. | Astfel, pârâtul și-a asumat obligația să deconteze cheltuielile efectuate de către reclamantă, în calitate de beneficiar, cu condiția ca acestea să respecte toate dispozițiile legale incidente si contractuale. S-a arătat că este nelegală și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.500 RON, având în vedere că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel plata acestora. De asemenea, instanța de apel a nesocotit si dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin acordarea unor cheltuieli de judecată excesiv de mari față de complexitatea cauzei și de munca efectiv prestată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritoriala Comuna Izvoarele a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menținerea deciziei atacate si obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. A arătat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că din modul de dezvoltare a acestuia, recurentul nu prezintă argumente și aspecte concrete ale nemotivării, motivării contradictorii sau străine de natura pricinii în ce privește decizia atacată. Potrivit intimatei, instanța de apel, anulând hotărârea primei instanțe si soluționând cauza pe fond, a motivat decizia prin raportare la interpretarea greșită a temeiului de drept care a constituit refuzul executării contractului de finanțare de către recurent, nefiind admisibil ca într-o procedură judiciară referitoare la executarea unui contract administrativ instanța să substituie motivarea refuzului executării contractului pe alt temei și cu alte argumente, în fapt, altele decât cele invocate de părțile contractului. A mai arătat că instanța de fond a observat că la momentul încheierii contractului de cesiune nu erau în vigoare dispozițiile art. 204 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, dar a motivat hotărârea prin referire la principiile generale ale încheierii contractelor de achiziție, fără a se raporta strict la un impediment legal al contractelor de cesiune și că, în mod corect, instanța de apel a constatat că orice altă extindere și interpretare în raport cu norme inexistente nu poate constitui temei legal al refuzului executării contractului de finanțare. În concluzie, recurentul a schimbat în instanță temeiul de fapt si de drept al refuzului executării contractului, în funcție de motivarea hotărârii instanței de fond, aspect care rezultă din întâmpinările formulate în cauză. În aceste condiții, instanța de apel a dat eficiență, în mod corect, dispozițiilor legale care au format obiectul actelor de procedură, începând cu momentul refuzului executării, exprimat de recurent prin adresa nr. x/10.10.2016. A arătat că și motivul de recurs întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. este nefondat. Astfel, în ce privește interpretarea și aplicarea art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, în mod corect, instanța de apel a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost învestită și nu a analizat temeiul de drept aplicabil contractelor de cesiune la data încheierii contractului nr. x/2010. Instanța de apel a analizat atât legalitatea si temeinicia hotărârii primei instanțe, dar si conținutul raporturilor juridice derivate din contractul de finanțare, contractul de execuție lucrări nr. x și contractul de cesiune nr. x/2010. În ce privește susținerea că la data încheierii contractului de finanțare nr. x/7.11.2014 recurentul nu ar fi avut cunoștință de cesiunea contractului de lucrări, a apreciat-o ca fiind vădit nefondată. Este nefondată, potrivit intimatei, și susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să constate existența contractului de cesiune decât începând cu 2 august 2015, dată după care exista obligativitatea pentru beneficiari de a depune contractul de achiziție publică și documentația privind stadiul fizic al obiectivului de investiții. Referitor la contractul de finanțare nr. x/2015, instanța de apel a aplicat dispozițiile noului C. civ. și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 28/2013, constatând că, în mod nelegal, recurentul a refuzat executarea contractului până la clarificarea unei situații a contractului de cesiune pe care nicicând nu a prezentat-o spre analiză vreunei instanțe. Prin urmare, instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, cu toate că recurentul nu a învestit instanța cu o cerere în nulitate sau revocare a actului de cesiune nr. x, acest contract a fost analizat de instanță pe cale incidentală în analiza obligației contractuale a recurentului din contractul de finanțare și a nelegalității motivării refuzului executării contractului. A arătat, referitor la cheltuielile de judecată, că în recurs nu se pot formula critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce vor fi expuse. - Critica referitoare la nemotivarea deciziei instanței de apel și astfel aplicabilitatea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată din perspectiva ambelor argumente invocate, respectiv, al existenței unor considerente străine naturii pricinii și al caracterului contradictoriu al acestora. Astfel, în ce privește caracterul străin al considerentelor, s-a susținut fără temei că el ar fi dat de împrejurarea că instanța de apel a cenzurat legalitatea sentinței tribunalului din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 204 1 din O.U.G. nr. 34/2006 (text care permite doar cesiunea creanțelor născute dintr-un contract de achiziție publică, nu a contractului de achiziție în sine) deși hotărârea primei instanțe nu reținuse aplicabilitatea acestei norme. În realitate, instanța de apel nu a procedat la o astfel de analiză de legalitate, considerentele justificative ale soluției vizând modalitatea în care se produc efectele contractului între părți, cu trimitere la dispozițiile art. 1350 C. civ. referitoare la angajarea răspunderii contractuale în situația neexecutării obligațiilor asumate, precum și la prevederile O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală (identificate ca sediu al materiei în legătură executarea obligațiilor intimatului-pârât pentru realizarea investițiilor aflate în derulare). Referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile art. 204 1 din O.U.G. nr. 34/2006 (introdusă, ca atare, prin Legea nr. 279/2011) nu este în sensul de a constata aplicarea retroactivă a unei norme - față de data perfectării contractului de cesiune - ci de a preciza de ce din cadrul normativ incident speței trebuie exclusă această prevedere, într-o corectă aplicare a principiului care guvernează efectele legii în timp. Totodată, această referire la cadrul normativ adecvat a permis instanței de apel să tragă concluzia, corectă, a lipsei de consecințele probatorii pretinse de către intimatul-pârât în legătură cu adresa nr. x/14.10.2016 a reclamantei, prin care aceasta admitea (în urma măsurii suspendării plăților) că "dispozițiile art. 204 1 din O.U.G. nr. 34/2006 permit doar cesiunea obligațiilor asumate în contractele de achiziție publică, iar nu a însuși contractului de achiziție publică". Or, potrivit considerentelor instanței, o astfel de recunoaștere nu putea avea semnificația lipsei de temeinicie a pretențiilor, tocmai pentru că norma nu era incidentă și deci, nu era aptă ca, printr-un raționament a contrario (fiind permisă doar cesiunea creanțelor, nu era deci permisă cesiunea contractului) să ducă la consecința unei solicitări în instanță lipsite de fundament juridic. În ce privește susținerea caracterului contradictoriu al considerentelor - sub motiv că, pe de o parte, instanța de apel afirmă lipsa de incidență a dispozițiilor noului C. civ., iar, pe de altă parte, ar face aplicarea acestora - se constată că, în realitate, recurentul nu distinge, în modalitatea în care o face instanța de apel, între existența mai multor contracte, a căror succesiune în timp atrage aplicabilitatea - sub aspectul validității, relativității și obligativității efectelor - deopotrivă, a dispozițiilor vechiul C. civ. (pentru contractul de antrepriză generală nr. x/19.11.1996; contractul de cesiune nr. x/19.08.2010) respectiv, a dispozițiilor noului C. civ., intrat în vigoare la 1.10.2011 (pentru contractul de finanțare încheiat în 2015 și actele adiționale ulterioare). Așadar, nu este vorba, în speță, despre existența unor argumente contradictorii în interiorul considerentelor, ci despre o corectă aplicare a regulii tempus regit actum raportat la data încheierii diferitelor acte juridice supuse evaluării sub aspectul consecințelor produse. - Este nefondată, de asemenea, critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care susține o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv, a dispozițiilor art. 2, art. 204 1 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 1.350 C. civ., și art. 10 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. Recurentul-pârât a pretins o greșită dezlegare în drept dată efectelor contractului de finanțare încheiat între părți, întrucât s-ar fi ignorat faptul că, anterior perfectării acestuia, titularul (S.C. A.) contractului pentru executarea lucrărilor aferente investiției "Alimentare cu apă jud. Olt,", a procedat (la 19.08.2010) la cesionarea acestui contract de antrepriză generală către S.C. B. S.R.L. (devenită ulterior S.C. C. SRL) deși o astfel de cesiune era nelegală (acesta fiind și motivul pentru care a procedat la suspendarea plăților, obiect la finanțării, la data de 10.10.2016). Contrar susținerii recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză, atât a dispozițiilor O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală - ca act normativ special în materie, în baza căruia s-a încheiat contractul de finanțare - cât și a dispozițiilor art. 1.350 C. civ., care constituie dreptul comun în ce privește forța obligatorie a efectelor contractului și răspunderea care intervine în situația neîndeplinirii obligațiilor asumate de către părți. În acest sens, s-a stabilit corect, prin raportare la elementele de fapt ale pricinii că, în speță, reclamanta unitate administrativ-teritorială era, în sensul art. 5 din O.U.G. nr. 28/2013, beneficiar al Programului național de dezvoltare locală și deci, al unei finanțări din partea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, sens în care s-a și încheiat contractul de finanțare nr. x/2015, în executarea căruia recurentul-pârât a început să efectueze plăți (suspendate ulterior). Impedimentul legal invocat de către reclamant, cu trimitere la dispozițiile art. 10 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 28/2013 - care permit sistarea plăților atunci când beneficiarii utilizează sumele cu nerespectarea prevederilor legale sau contractuale - a constat, astfel cum s-a arătat, în aceea că a avut loc o cesiune a contractului de antrepriză lucrări ce s-ar fi repercutat asupra însăși valabilității contractului de finanțare. O asemenea susținere este lipsită de temei legal, având în vedere că la momentul la care a intervenit respectiva cesiune a contractului (19.08.2010) nu exista o astfel de interdicție legală și ca atare, în lipsa unei stipulații contrare, antreprenorul avea posibilitatea încheierii unui contact de subantrepriză (sau de cesiune) pentru a încredința executarea lucrării sau a unor părți din aceasta altei persoane. Or, pentru ca libertatea contractuală a părților - în virtutea căreia a intervenit și contractul de cesiune - să fie limitată, este necesară o dispoziție legală expresă, simpla referire pe care o face recurentul la prevederile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care reglementează principiile ce stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică nefiind una care să justifice de ce, odată încheiat un astfel de contract (cu respectarea principiilor menționate) el nu putea face, în continuare, obiect al transmisiunii cu titlu particular. Prevederile art. 204 1 din O.U.G. nr. 34/2006 - pe care recurentul le invocă nu doar în susținerea caracterului contradictoriu al considerentelor, ci și în justificarea lipsei temeiului legal, din punct de vedere al normei materiale aplicabile raportului juridic - nu susțin critica de nelegalitate a acestuia, câtă vreme ele fiind introduse în corpul ordonanței de urgență abia prin Legea nr. 279/2011 sunt străine raporturilor juridice cărora le-a dat naștere contractul de cesiune încheiat anterior. În același timp, așa cum corect a reținut instanța de apel, recurentul avea posibilitatea verificării și contestării legalității cesiunii contractului de antrepriză anterior încheierii contractului de finanțare, în derularea căruia a efectuat plăți, pe care apoi le-a suspendat. Aceasta cu atât mai mult cu cât finanțarea era una necesară finalizării unei investiții (Alimentare cu apă sat Alimănești, jud. Olt) începute cu mult timp în urmă (primul contract de executare a lucrărilor aferente investiției a fost încheiat la 19.11.1996) și înscriindu-se în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 28/2013 - temei al perfectării contractului de finanțare - care a avut în vedere tocmai "existența unor programe de investiții în infrastructura locală, cu obiective aflate în diferite stadii de execuție, pentru care nu s-au asigurat în anii anteriori sursele de finanțare pentru finalizarea acestuia, fapt ce nu a contribuit la dezvoltarea echilibrată a infrastructurii locale, împiedicând atingerea standardelor de calitate a vieții pentru comunitățile locale". Pe de altă parte, faptul că s-au executat efectiv lucrări în baza contractului de cesiune încheiat, de către cesionarul S.C. C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.), chiar și după sistarea plăților de către recurentul-pârât, că acestea corespund calității și se înscriu în limitele obligațiilor asumate, a fost tranșat definitiv, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 541/10.11.2020 a Tribunalului Olt (confirmată prin decizia nr. 1074/2021 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal) prin care U.A.T. - Comuna Izvoarele a fost obligată la plata unor sume către această societate, constând în contravaloarea facturii pentru servicii efectuate (facturi prezentate în continuare pârâtului-recurent spre decontare, în baza contractului de finanțare și refuzate la plată de către acesta). De asemenea, apărarea recurentului conform căreia a luat cunoștință de existența contractului de cesiune ulterior încheierii contractului de finanțare - respectiv, la momentul modificării O.U.G. nr. 28/2013 și a Normelor metodologice ale acesteia, în sensul introducerii unei rubrici în care se menționează emitentul facturii - nu-i poate susține acestuia critica de nelegalitate și nici refuzul efectuării plăților pentru lucrări executate în realizarea unui obiectiv de investiții aprobat, aflat în derulare și intrat, ca atare, în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 28/2013. Așa cum corect a reținut instanța de apel, existența contractului era ușor de constatat și verificat, mai ales în condițiile în care intervenise și o hotărâre a Consiliului local Izvoarele (nr. 21/13.08.2010) prin care s-a aprobat subcontractarea execuției de lucrări Or, nu numai că recurentul nu a contestat legalitatea acestui act, dar după perfectarea contractului de finanțare a încheiat și acte adiționale la acesta, efectuând plăți, pentru ca ulterior, în urma unui control al Curții de Conturi să sisteze plățile (invocând în neexecutarea, în continuare a obligațiilor, dispozițiile generice ale art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, precum și dispozițiile inaplicabile, ale art. 204 1 din aceeași ordonanță). A rezultat, așadar, că în speță a intervenit o cesiune a unui contract de antrepriză generală la un moment când nu exista nicio interdicție legală, care să oprească o asemenea transmisiune contractuală, că, în baza acestui contract, cesionarul (subantreprenorul) a executat lucrări în vederea realizării obiectivului de investiții "Alimentarea cu apă în comuna Izvoarele" și că în scopul finalizării acestei investiții aflate în derulare de mult timp s-a perfectat contractul de finanțare prin care recurentul trebuia să asigure intimatei U.A.T. Comuna Izvoarele, în limita fondurilor aprobate anual în bugetul ministerului, sumele necesare finalizării respectivului obiectiv de investiții. Acestea fiind raporturile juridice dintre părți, în desfășurarea lor, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1350 C. civ., coroborate cu cele ale art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2013 - referitoare la forța obligatorie a efectelor contractului de finanțare și executarea obligațiilor asumate, găsind astfel întemeiată acțiunea reclamantei vizând decontarea sumelor necesare pentru realizarea lucrărilor aferente obiectivului de investiții (respectiv, transferul sumelor pentru anii precedenți actului adițional nr. x/17.10.2018 la contractul de finanțare nr. x/29.01.2015). - Critica privitoare la cheltuielile de judecată este nefondată sub ambele aspecte invocate respectiv, al acordării fără să fi fost solicitate, cu încălcarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și al cuantumului necenzurat, deși limitarea acestora ar fi fost justificată în raport cu activitatea depusă de avocat și complexitatea cauzei. Contrar susținerilor recurentului, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, conform notelor scrise și concluziilor orale, consemnate în încheierea de dezbateri din 08.06.2021, depunând în acest sens și chitanțele justificative (pentru onorariu de avocat), astfel încât instanța de apel a făcut corect aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la soluția adoptată pe fondul căii de atac și poziția de parte căzută în pretenții a pârâtului. În ce privește cuantumul cheltuielilor, solicitarea de a fi redimensionate scapă controlului de legalitate întrucât vizează proporționalitatea acestora și ca atare, este în căderea de apreciere a instanței care le acordă, astfel cum s-a statuat cu valoare obligatorie prin Decizia RIL nr. 3/2020 pronunțată de instanța supremă. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. În temeiul acelorași dispoziții, ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON (onorariu avocat), ocazionate de judecata prezentei căi de atac.