ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 iunie 2022, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Serviciul proceduri vamale și în domeniul produselor accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili suspendarea Deciziei nr. 15 din data de 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 și x/23.06.2021, deținute de societate, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ privind anularea actului administrativ atacat.

Prin sentința nr. 125/CA/2022 - P.I. din 14 iulie 2022 Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 15/07.06.2022, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului pârâta a susținut referitor la cazul bine justificat că instanța de fond a reținut că obligațiile avute în vedere la revocarea autorizațiilor de utilizator final nu sunt obligații fiscale.

Însă dispozițiile pct. 86 alin. (1) lit. d) din Titlul VIII "Accize și alte taxe speciale" aferente Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că "Autoritatea vamală teritorială revocă autorizația de utilizator final în următoarele situații: d) utilizatorul final înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F., în sensul art. 157 din Codul de procedură fiscală mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată’’.

În raport de aceste prevederi rezultă că autoritatea competentă are posibilitatea de a revoca o autorizație ori de câte ori un utilizator final înregistrează obligații fiscale restante, susține recurenta.

Izvorul obligațiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, prin care s-a stabilit că plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții prin hotărârea arbitrală din data de 11.12.2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula și alții/România unități economice unice din care fac parte B., C., D. S.A., SC. E. S.R.L., SC. F., D., G., A., H. și I. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piața internă.

Așadar, apreciază recurenta că sumele reprezentând ajutor de stat cu care S.C. A. S.A. figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Instanța de fond a fost învestită cu controlul jurisdicțional de legalitate al Deciziei nr. 15 din data de 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 și x/23.06.2021, deținute de societate, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ privind anularea actului administrativ atacat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantul (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar susținerilor recurentei pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, întrucât argumentele pârâtei cu privire la greșita aplicare, de către organul de control, a dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, nu fac referire la aspectele învederate de instanța de fond ca fiind statuate prin Decizia nr. 5848/25.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casației și Justiție, Decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de instanța supremă.

Astfel, afirmația generică a recurentei în sensul că "instanța de fond a reținut că obligațiile fiscale avute în vedere la revocarea autorizațiilor de utilizator final nu sunt obligații fiscale", nu poate conduce la reformarea sentinței de fond.

De altfel, din analiza motivării instanței de fond cu privire la aspectul anterior învederat nu rezultă că aceasta ar fi statuat că obligațiile reclamantei sunt sau nu de natură fiscală.

Mai mult, o astfel de analiză ar excede obiectului cauzei cu care a fost învestită instanța, suspendarea executării unei decizii, care nu permite cercetarea unor aspecte specifice analizei pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 287/CA/2022 din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice- Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Serviciul proceduri vamale și în domeniul produselor accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili și a fost anulată în totalitate atât Decizia nr. 19/13.07.2022 privind soluționarea plângerii prealabile, cât și Decizia nr. 15/07.06.2018, emise de către pârâtă.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv, fiind atacată cu recurs, soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății, făcând de prisos analiza celorlalte susțineri ale recurentei-pârâte cu privire la dovedirea cerinței cazului bine justificat.

Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a comparat aspectele expuse de reclamantă cu starea de fapt reținută de organul de control, reținând că se identifică o serie de probleme, respectiv natura obligațiilor stabilite în sarcina sa ca fiind despăgubiri și nu obligații fiscale, puterea de lucru judecat asupra calificării naturii juridice a acestor obligații, poziția contradictorie a autorităților publice privind calificarea obligațiilor, faptul că Decizia CE nr. 2112/2015 nu instituie vreo obligație în sarcina reclamantei, obligația de plată nu este exigibilă, fiind suspendată executarea silită, anularea actelor de executare silită de către organele de executare, precum și încălcarea principiului proporționalității.

Raportat la probele administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a constatat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect, în sensul îndeplinirii cerinței prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. raportat la valoarea debitului impus și la criticile de nelegalitate aduse actului administrativ fiscal, punerea în executare a deciziei atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantului, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de control judiciar are în vedere și împrejurarea că, susținerile formulate de pârât prin cererea de recurs, cu privire la neîndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, au un caracter general, teoretic și nu se contestă în mod efectiv considerentele sentinței recurate, prin care s-a conturat o aparență de nelegalitate a actelor administrative contestate.

Este de necontestat împrejurarea că actul administrativ care

face obiectul prezentei cereri se bucură de prezumția de legalitate, însă, în cadrul examinării cererii de suspendare, instanța de judecată procedează la o analiză minimală a condițiilor de legalitate ale actului atacat, precum și a existenței unei pagube iminente a se produce în patrimoniul reclamantei, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004. Analiza efectuată de instanța de fond s-a înscris în limitele cererii de suspendare, iar recurenta-pârâtă nu a combătut, concret și efectiv, considerentele hotărârii de fond și nici nu a prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanțe.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1284,33 RON, reprezentând servicii de transport și cazare în recurs .

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București împotriva sentinței nr. 125/CA/2022 - P.I. din 14 iulie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1284.33 RON către intimata reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.