ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1431/2024

Ședința publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2022, pe rolul de Curții Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București, a solicitat anularea deciziei nr. 15 din 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 și x/23.06.2021 și a deciziei nr. 19/13.07.2022 privind soluționarea plângerii prealabile, emise de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 287 din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București, a anulat în totalitate atât decizia nr. 19/13.07.2022 privind soluționarea plângerii prealabile, cât și decizia nr. 15/07.06.2018, emise de către pârâtă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să fie respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că sentința este nemotivată, nefiind suficient ca instanța să preia excesiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuie să arate și motivele pentru care a respins apărările părții adverse.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra unor probleme de drept cu privire la care nu avea competență funcțională și materială. În esență, raportat la art. 263 TFUE, instanța nu avea competența materială și funcțională de a se pronunța asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, în referire la natura juridică a sumelor ce au fost avute în vedere la revocarea autorizațiilor de utilizator final.

Recurenta-pârâtă consideră că prin hotărârea atacată a fost greșit stabilită natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 22 din O.G. nr. 92/2003 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidența fiscală având natura unei obligații fiscale. Atât timp cât instanța admite dreptul Ministerului Finanțelor de a executa sumele primite cu titlu de ajutor de stat, în condițiile art. 2, art. 29 alin. (5) și art. 226 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, este evident că aceste sume sunt asimilate unor creanțe fiscale datorate bugetului de stat.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de fond a reținut în mod greșit incidența în cauză a considerentelor sentinței civile nr. 178/19.09.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea, prin care s-a reținut că sumele obținute prin hotărârea arbitrală au natură civilă și nu fiscală, întrucât parte în acel dosar a fost Ministerul Finanțelor Publice, prin structura care gestiona la acel moment atribuția legală a revocării autorizațiilor de utilizator final, anume Comisia pentru armonizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. În cauza de față, calitatea de pârât o are Ministerul Finanțelor prin Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București, autoritate înființată prin Legea nr. 268/2021 ca organ al administrației publice centrale în domeniul vamal, instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Finanțelor. În consecință, raportat la prevederile art. 431 C. proc. civ., susține recurenta-pârâtă că nu poate fi extinsă autoritatea de lucru judecat asupra unor persoane care nu au fost parte a litigiului, cauzele în discuție nefiind judecate în același cadru procesual subiectiv. Totodată, în speță nu se reține nici puterea de lucru judecat (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat), obiectul primului proces fiind revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal, în actualul proces obiectul fiind revocarea autorizațiilor de utilizator final.

3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva unora dintre considerentele sentinței civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând rejudecarea cauzei, menținerea soluției din dispozitivul hotărârii recurate, cu înlocuirea parțială a considerentelor acesteia. Recurenta-reclamantă susține încălcarea, prin considerentele sentinței atacate, a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 178/2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, precum și încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 233 alin. (2

2

) din Legea nr. 207/2015, motive de recurs pe care le tratează prin considerente comune.

Astfel, arată că actele administrative atacate în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea au avut la bază considerente identice cu cele atacate în prezenta cauză și anume existența unor datorii de natură fiscală constând în sumele ce fac obiectul Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2015. La acel moment, executarea silită era suspendată prin încheierea nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuș, la fel ca în prezentul dosar, unde executarea silită este suspendată prin încheierea nr. 272/2022, pronunțată de Judecătoria Beiuș în dosarul nr. x/2022.

Mai arată recurenta că, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Oradea a reținut că suspendarea executării silite prin încheierea nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuș conduce în mod automat la suspendarea efectelor pretinsului titlu executoriu, creanța nefiind exigibilă.

Aceeași situație este regăsită și pricina de față, executarea silită fiind suspendată prin încheierea nr. 272/2022, pronunțată de Judecătoria Beiuș în dosarul nr. x/2022, astfel încât creanța nu este exigibilă. Cu toate acestea, concluzia instanței de fond din cauza de față este opusă celei aparținând instanței care a judecat dosarul nr. x/2016, fiind greșit aplicate normele de drept material reprezentate de art. 233 alin. (2

2

) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Acest text de lege nu vizează ipoteza suspendării pe cale judiciară a executării silite, reglementată de prevederile art. 233 alin. (1) lit. a) din același cod, ci o suspendare legală condiționată de garantarea creanței, reglementată de prevederile art. 233 alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015.

Susține recurenta-reclamantă că actul administrativ atacat în cauză menționează în mod nelegal existența unei creanțe fiscale restante, fără a indica titlul de creanță în baza căruia a fost stabilită această obligație.

Or, Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015 nu instituie în sarcina recurentei-reclamante vreo obligație, cu atât mai puțin una fiscală, instituind obligații doar în sarcina României, respectiv obligația de recuperare a unui pretins ajutor de stat care are la bază hotărârea ICSID.

Având în vedere și cele reținute prin decizia nr. 1804/07.05.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, concluzionează recurenta-reclamantă că aspectele care au stat la baza actului administrativ care impune obligații fiscale în sarcina sa sunt nefondate.

Învederează că, în baza obligației impusă României prin Decizia Comisiei Europene, organele fiscale au emis direct acte de executare silită, fiind evidentă lipsa titlului de creanță fiscală sau nefiscală.

Or, instanța de fond a analizat acest argument la modul general, iar nu raportat la particularitatea speței vizând lipsa acestui titlu. Astfel, deși a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 178/2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, această autoritate a fost reținută doar parțial, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 233 alin. (2

2

) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcția Regională Vamală București, solicitând respingerea acestei căi de atac, ca fiind nefondată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâta Autoritatea Vamală Română a întemeiat recursul propriu pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile înfățișate nu se circumscriu decât pct. 8 al acestui articol, vizând greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. În ceea ce privește cazul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, recurenta-pârâtă prezentând un singur paragraf, succint, generic, fără nicio raportare sau trimitere concretă la considerentele sentinței atacate. În consecință, recursul declarat de pârâtă va fi analizat circumstanțiat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs formulate în cauză, pârâta a criticat, în esență, greșita reținere a autorității lucrului judecat a sentinței civile nr. 178/2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, pe când reclamanta a susținut că această autoritate de lucru judecat ar fi fost reținută doar parțial de către prima instanță, nefiind valorificate integral considerentele sentinței amintite. Așadar, cum criticile părților privesc, pe de-o parte, incidența autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte întinderea acestei autorități, raportat la aceeași hotărâre judecătorească, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.

Instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului pozitiv al acesteia, în raport de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea, respectiv sentința nr. 178/CA/19.09.2016, și decizia nr. 5848/25.11.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În această cauză, calitatea de reclamantă a aparținut tot societății A. S.A., pârât fiind Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, iar obiectul litigiului l-a reprezentat anularea deciziei nr. 106/22.10.2015, prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal și a deciziei de respingere a plângerii prealabile nr. 118/17.12.2015, emise de pârât.

Din diferențele sesizate cu privire la persoana pârâtului chemat în judecată și la obiectul acțiunii în anulare formulate în dosarul nr. x/2016, respectiv în dosarul de față, recurenta-pârâtă a susținut că nu ar fi îndeplinite condițiile reținerii autorității de lucru judecat, sub aspect negativ sau pozitiv, critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, constatând că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

Pe de-o parte, în cauză nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului negativ, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, pentru a fi incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că, deși în dosarul nr. x/2016 și în dosarul de față, Ministerul Finanțelor a stat în judecată prin structuri diferite din subordinea sa (Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, respectiv Autoritatea Vamală Română), această împrejurare nu este decisivă asupra cadrului procesual subiectiv în care s-au tranșat aspecte litigioase comune celor două cauze. Eventualele modificări ale denumirilor și organizării structurilor din subordinea aceluiași minister, care au gestionat impunerea măsurilor ce decurg din Decizia Comisiei Europene nr. 2112/2015 în sarcina Statului Român și care au participat la litigiile generate de aceste măsuri, nu conduc, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, la concluzia că este vorba despre un pârât diferit în prezentul dosar față de pârâtul din dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Oradea și că acestuia nu i s-ar putea opune efectul pozitiv al lucrului judecat din litigiul anterior.

În acest din urmă sens, dat fiind că este identică premisa esențială în raport de care autoritatea statală a dispus față de recurenta-reclamantă mai întâi revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal, iar mai apoi revocarea autorizațiilor de utilizator final, anume natura juridică a creanței litigioase de obligație civilă, iar nu fiscală, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, aceea de a nu fi reținut în prezent un aspect deja tranșat prin hotărâri judecătorești definitive în raport de autoritatea statală reprezentată prin entitatea competentă în epocă (Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate) sub motiv că la data noului act administrativ atacat în acest proces autoritatea statală își exercită competența printr-o altă entitate publică (Autoritatea Vamală Română).

În egală măsură, nici împrejurarea că cele două litigii au vizat acte administrative diferite nu înlătură efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, esențială fiind împrejurarea că prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 s-a tranșat chestiunea litigioasă referitoare la natura civilă, iar nu fiscală, a obligațiilor impuse reclamantei în vederea recuperării ajutorului de stat, cu consecința anulării actelor emise de pârât sub motivul greșit al existenței unor creanțe fiscale neachitate de către reclamantă. Mai exact, prin actele administrative contestate în dosarul nr. x/2016 organul fiscal a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal, în temeiul art. 206

28

alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, apreciind că antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat reprezentând ajutor de stat de recuperat, în timp ce prin actele administrative contestate în prezenta cauză organul fiscal a dispus revocarea autorizațiilor de utilizator final, în temeiul art. 86 alin. (1) lit. d) din Titlul VIII aferent Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, pentru același motiv al înregistrării de obligații fiscale restante reprezentând ajutor de stat de recuperat.

Așadar, ambele cauze își au originea în modalitatea în care organul fiscal a înțeles, în aplicarea Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, să interpreteze natura juridică a sumelor imputate reclamantei-recurente, în vederea recuperării ajutorului de stat, drept debite fiscale a căror neachitare atrage consecința retragerii/revocării unor autorizații necesare desfășurării activității economice.

Or, câtă vreme în dosarul nr. x/2016 s-a stabilit cu caracter definitiv că aceste sume au natura unor despăgubiri civile, iar nu aceea de debite fiscale, concluzia instanței se impune și în prezentul litigiu, în aplicarea efectelor specifice proprii unei hotărâri judecătorești definitive.

Cât privește criticile recurentei-reclamante A. S.A. referitoare la întinderea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că și aceste critici sunt nefondate.

În esență, reclamanta a susținut că instanța de fond trebuia să aibă în vedere, din perspectiva autorității de lucru judecat, și considerentele din sentința nr. 178/19.09.2016 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în cuprinsul cărora s-a reținut că acea creanță nu este exigibilă, ca urmare a suspendării executării silite de către Judecătoria Beiuș, situație care se regăsește și în cauza de față. A mai susținut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 233 alin. (2

2

) din Codul de procedură fiscală, care statuează că "Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit alin. (2

1

), creanțele fiscale ce fac obiectul suspendării nu se sting, cu excepția situației în care debitorul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 165 alin. (8).", susținând că aceste prevederi sunt incidente într-o altă ipoteză decât cea din speță, respectiv doar în cazul suspendării legale condiționate de garantarea creanței.

În ceea ce privește aspectele reținute prin sentința civilă nr. 178/19.09.2016 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2016, cu privire la efectele încheierii nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuș, este adevărat că această instanță a reținut în sensul că «Suspendarea executării silite conduce în mod automat la suspendarea efectelor pretinsului titlu executoriu – creanța invocată nefiind exigibilă nu se poate considera că există o creanță care să determine revocarea autorizației și respingerea cererii de reautorizare».

Considerentele învederate de recurenta-reclamantă din conținutul sentinței recurate fac însă referire la încheierea nr. 272/2022 a Judecătoriei Beiuș.

Astfel, cele două hotărâri judecătorești, anume sentința civilă nr. 178/2016 și sentința civilă nr. 287/2022, se raportează la încheieri diferite ale Judecătoriei Beiuș, iar, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Oradea nu dezleagă în mod diferit efectul încheierii Judecătoriei Beiuș din anul 2015 asupra exigibilității creanței litigioase.

În aceste condiții, problemele de drept analizate prin cele două sentințe nu sunt identice, din moment ce premisele pe care se grefează nu sunt identice.

Într-un astfel de context, critica recurentei-reclamante omite condițiile în care poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și care implică în mod necesar o identitate de chestiuni litigioase, iar nu de chestiuni teoretice și abstracte de drept.

Referitor la incidența prevederilor art. 233 alin. (2

2

) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deși este adevărat că această normă privește o altă ipoteză legală de suspendare a executării creanței decât cea dispusă de instanța de executare, totuși acest considerent nu a avut caracter decisiv în analiza instanței de fond, ci a reprezentat un argument, alăturat celor principale, prin care se urmărea lămurirea viziunii legiuitorului asupra situației unei creanțe a cărei executare a fost suspendată în procedura executării silite (indiferent de motivul suspendării). Astfel, eventuala înlăturare a acestui argument din motivare nu schimbă în vreun fel raționamentul curții de apel, care a constatat în mod corect că nu pot fi avute în vedere, din perspectiva autorității de lucru judecat, aspectele reținute prin sentința civilă nr. 178/19.09.2016 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/2016, cu privire la efectele încheierii Judecătoriei Beiuș din 2015 de suspendare a executării silite.

În consecință, criticile recurentei-reclamante referitoare la întinderea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum a fost reținut de prima instanță, sunt nefondate.

Înalta Curte mai reține că recurenta-pârâtă Autoritatea Vamală Română a formulat și critici prin care a susținut că prima instanță nu avea competența de a se pronunța asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene nr. 2115/2015 și că a stabilit greșit natura juridică a sumelor stabilite prin decizia comisiei, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 22 din O.G. nr. 92/2003 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidența fiscală, având natura unor creanțe fiscale datorate bugetului de stat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a recurs la o analiză de legalitate a Deciziei Comisiei Europene, ci doar a stabilit natura civilă a obligațiilor impuse reclamantei de organul fiscal în executarea măsurii dispuse prin această decizie. În acest sens, instanța de fond a avut în vedere, pe de-o parte, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016 prin care s-a stabilit că aceste obligații au natură civilă, iar pe de altă parte a procedat la o analiză proprie a naturii acestor sume.

Verificând raționamentul propriu al instanței de fond (raționamentul întemeiat pe autoritatea de lucru judecat fiind deja examinat și validat prin considerentele anterioare), raportat la prevederile legale invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesta este legal, pârâta neprezentând critici apte să infirme argumentația din sentință.

Astfel, instanța de fond a avut în vedere în mod corect că, pentru a stabili natura juridică a sumelor imputate reclamantei, trebuie avută în vedere natura juridică a sumelor de bani la plata căruia a fost obligat Statul Român prin Hotărârea arbitrală pronunțată de Tribunalului ICSID la data de 11 decembrie 2013. Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească despăgubiri în cuantum de 376.433.229 RON reclamanților B., C., D. S.A., E. S.R.L. și F. S.R.L.; ulterior, Comisia Europeană a adoptat Decizia nr. 2112 din 30 martie 2015, prin care a statuat că despăgubirile acordate de Tribunalul ICSID reprezintă ajutor de stat, ajutor care este incompatibil cu piața internă și a impus statului român să recupereze suma de bani în discuție. În acest context, organele statale au început demersuri de recuperare de la reclamantă a sumelor considerate ajutor de stat, apreciind că acestea au natură fiscală.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte și în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că natura juridică a sumelor în discuție/creanțelor de recuperat de la reclamantă conform Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/2015 este aceea de despăgubiri civile, neputându-se accepta ideea ca statul să achite sume cu titlu de despăgubiri civile, iar ulterior să recupereze aceleași sume cu titlu de obligații de natură fiscală. Ajutorul de stat în discuție, la care se referă Decizia nr. 2112 din 30 martie 2015 a Comisiei Europene, nu îmbracă forma unei obligații fiscale, ci se manifestă sub o formă atipică, respectiv aceea de plată a unor despăgubiri civile, afirmată ca fiind necuvenită,. Așadar, sumele ce urmează a fi recuperate de la reclamantă nu reprezintă taxe, impozite sau contribuții în sensul art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală și nu provin dintr-un raport juridic fiscal, ci au caracter de despăgubiri de natură civilă.

Nu este fondat nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că sumele de bani în discuție se fac venit la bugetul de stat consolidat, câtă vreme din prevederile art. 1 pct. 11, pct. 27, pct. 28 și pct. 29 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că nu orice creanță bugetară are natura unei creanțe fiscale. De asemenea, nu este pertinentă nici critica privind împrejurarea că aceste sume sunt executate de către Ministerul Finanțelor, prin structurile sale abilitate să executate creanțe fiscale, câtă vreme procedura de executare a fost stabilită în urma calificării proprii a pârâtei cu privire la obligațiile în discuție, calificare care nu corespunde prevederilor legale. În același sens trebuie interpretate prevederile art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, care fac trimitere la Codul de procedură fiscală, dar și la veniturile la bugetul de stat (venituri care sunt atât venituri fiscale, cât și venituri nefiscale).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nici reclamanta-recurentă A. S.A. și nici pârâta-recurentă Autoritatea Vamală Română nu au înfățișat critici de nelegalitate apte să conducă la o soluție de reformare a sentinței atacate, pe care Înalta Curte o constată a fi legală atât în privința soluției, cât și a considerentelor pe care aceasta se sprijină.

În consecință, nefiind incident vreun motiv de casare în raport de criticile prezentate în memoriile de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcția Regională Vamală București, împotriva sentinței civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.