ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4388/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2022 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Serviciul Proceduri Vamale și în Domeniul Produselor Accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 49 din 17.11.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020, deținută de S.C. A. S.A., cu sediul în județul Bihor.

Prin sentința civilă nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Serviciul Proceduri Vamale și în Domeniul Produselor Accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 49/17.11.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020, deținută de S.C. A. S.A., cu sediul în jud. Bihor, emisă de pârât până la pronunțarea instanței de fond, obligând pârâtul la plata sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcția Vamală București, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că sentința recurată este nemotivată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpterea greșită a art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015.

Astfel, izvorul obligațiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, prin care s-a stabilit faptul că: plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții prin hotărârea arbitrală din data de 11 decembrie 2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula și alții/România unități economice unice din care fac parte B., C., S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L., S.C. F., G., H., I. și J. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piața internă.

Față de această împrejurare, a considerat că sumele reprezentând ajutor de stat cu care A. S.A. figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că, sub aspectul cazului bine justificat, corect instanța de fond a reținut considerentele deciziei nr. 1804/07.05.2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul cărora s-a stabilit că împrejurarea calificării obligațiilor reclamantei constituie o împrejurare de natura a crea o îndoială serioasă a legalității actului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, în raport de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că în cauză subzistă interesul părților în soluționarea cauzei, urmează să respingă excepția lipsei de interes.

În ceea ce privește cererea de recurs, Înalta Curte constată că primul motiv de casare invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Faptul că recurenta - pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanței de fond sunt coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele pârâtei este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, acesta este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 49/17.11.2022, emisă de pârâtă, s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020 deținută de societatea reclamantă.

La baza luării măsurii pârâta a avut în vedere că societatea reclamantă figurează în evidențele fiscale cu obligații fiscale și obligații bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, restante la data de 01 noiembrie 2022. Temeiul de drept avut în vedere a fost dat de dispozițiile art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Instanța de fond, analizând cererea de suspendare prin prisma condițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a constatat că se impune admiterea acțiunii, reținând contextul în care a fost emisă decizia menționată, împrejurările anterioare, ordinea desfășurării evenimentelor prealabile emiterii actului contestat, supunerea lor în mod repetat cenzurii instanțelor de judecată precum și inconsecvența organului fiscal.

În speță, prima instanță a reținut că există o îndoială puternică cu privire la legalitatea actului contestat, decurgând din criticile de legalitate formulate de reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată. Reținând și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015), curtea de apel a reținut că aspectele invocate cu privire la calificarea naturii juridice a obligațiilor reținute sunt de natură să contureze o îndoială serioasă în privința modului în care organele fiscale au interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în raport cu situația de fapt.

Referitor la criticile recurentei-pârâte, deși, de principiu, calificarea din punct de vedere fiscal sau civil a obligațiilor reprezintă o operațiune ce nu ar putea fi efectuată în cadrul unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, Înalta Curte reține circumstanțele speciale ale speței care conturează "cazul bine justificat", respectiv împrejurarea că obligațiile avute în vedere la revocarea autorizațiilor nu sunt simple "obligații fiscale restante", ci acestea rezultă din aplicarea Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015 privind recuperarea unor despăgubiri plătite de Statul Român în temeiul hotărârii arbitrale I.C.S.I.D. Revocarea autorizațiilor societății s-a făcut în considerarea existenței unor datorii, calificate ca și creanțe fiscale de autoritatea pârâtă, în fapt reprezentând suma acordată prin hotărârea arbitrală din data de 11 decembrie 2013, pronunțată în cauza ARB/05/20 de către Centrul Internațional pentru Soluționarea Disputelor pentru Investiții (ICSID) ca urmare a nerespectării de către România a unor obligații asumate prin Acordul din 29 mai 2002 privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor încheiat între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei.

În plus, se constată că prin sentința civilă nr. 398/14.07.2023, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023, a fost anulată Decizia nr. 49/17.11.2022, emisă de pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Biroul Autorizări Mari Contribuabili.

Astfel, dincolo de rațiunile primei instanțe referitoare la îndeplinirea aparenței de nelegalitate, se constată că decizia a trecut prin filtrul de judecată al primei instanțe care a dispus anularea acesteia. Această soluție pronunțată în primă instanță creează o puternică îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, constituind un argu­ment în sensul existenței cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul celei de a doua condiții, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte apreciază că este valid argumentul reclamantei potrivit căruia punerea în executare a actului administrativ contestat este de natură a determina blocarea sau reducerea semnificativă a activității, cu consecințe patrimoniale severe ceea ce reprezintă un prejudiciu material previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiția pagubei iminente fiind astfel dovedită în cauză.

Înalta Curte, evaluând interesele comparative ale părților, apreciază că este mai prudentă soluția de suspendare a actului administrativ contestat până la pronunțarea hotărârii asupra fondului. Dacă s-ar adopta soluția contrară a respingerii cererii de suspendare, reclamanta ar putea suferi prejudicii considerabile prin executarea imediată a actelor contestate până la definitivarea hotărârii privind acțiunea de fond, prejudicii ce pot fi ireparabile ulterior, în eventualitatea admiterii acțiunii de fond.

În fine, Înalta Curte reține că prezumarea unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei astfel cum s-a reținut anterior nu echivalează cu o susținere ipotetică, raportată la o pagubă viitoare și incertă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar apreciază că sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute, motivele invocate de pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reprezentantul intimatei - reclamante, reprezentând cheltuielile de transport și, de cazare Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" și, având in vedere înscrisurile atașate la filele x, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes.

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcția Vamală București împotriva sentinței civile nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 1.336,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.