ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1240/2024

Ședința publică din data de 4 martie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 01.09.2022 și completată la 26.10.2022, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor anularea Deciziei nr. 16 din 27.06.2022 prin care s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x, nr. x, nr. x și nr. x deținute de A., precum și anularea în tot a Deciziei nr. 005/07.10.2022 emise în soluționarea contestației administrativ fiscale.

Prin sentința nr. 26/CA/2023-P.I. din 27 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a dispus anularea Deciziei nr. 005/07.10.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific și a Deciziei nr. 16/27.06.2022 emisă de pârâtul Autoritatea Vamală Română - Direcția Regională Vamală București - Biroul Autorizări Mari Contribuabili; a obligat pârâții să achite reclamantei suma de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor-Directia Generala Management al Domeniilor Reglementate Specific- prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor

Pârâtul Ministerul Finanțelor-Directia Generala Management al Domeniilor Reglementate Specific- prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în urma rejudecării pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din economia dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., rezultă că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea. Mai mult decât atât, nu este suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuie să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, "justiția a fost servită".

3.1.2. Sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competența funcțională și materială de a o face.

Potrivit art. 263 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiție a Uniunii Europene astfel că instanța de fond nu avea competență să analizeze și să se pronunțe asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei, astfel că ideile menționate în considerente, referitoare la efectele pe care le produce acest act și mai ales persoanelor față de care se produc acestea sunt reținute în afara cadrului legal.

O a doua interpretare și aplicare eronată a legii a fost realizată cu referire la natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei Europene, sume ce au fost avute în vedere la revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal deținute de reclamantă.

Pentru luarea Deciziei Comisiei nr. 2112/30.03.2015 a fost avută în vedere, alături de alte înscrisuri, adresa nr. x/09.05.2022 emisă de către DGAMC, prin care s-a adus la cunoștința Comisiei faptul că, în urma analizei fișei sintetice pe plătitor, s-a constatat faptul că intimata reclamanta înregistrează obligații fiscale restante către bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F.

Sintagma "obligații fiscale restante" din textul art. 206 indice 28 alin. (2) Codul fiscal trebuie interpretată în sensul pe care această noțiune o are potrivit O.G. nr. 92/2003 și potrivit definiției date bugetului general consolidat prin art. 2 din Legea nr. 69/2010.

Izvorul obligațiilor de plată îl reprezintă Decizia Comisiei Europene din 30.03.2015, prin care s-a stabilit răspunderea solidară a reclamantei-intimate pentru rambursarea ajutorului de stat primit de oricare dintre beneficiari, prin faptul că plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții prin hotărârea arbitrată din data de 11.12.2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula și alții/România unități economice unice din care fac parte B., C., SC. D., SC. E., SC. F., D., G., A., H. și I. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piața internă.

Legea a definit ca fiind fiscale, prin asimilare, toate veniturile bugetului general consolidat, noțiunea fiind definită astfel prin lege, inclusiv sumele ce reprezintă un ajutor de stat acordat nelegal.

De reținut este faptul ca împotriva Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2015 a fost formulata acțiune în anulare, iar prin Hotărârea Tribunalului de Prima Instanța al UE din 18.06.2019 s-a dispus anularea Decizia Comisiei Europene nr. S.A. 38517/30.03.2015. Astfel, Hotărârea Tribunalului de anulare a Deciziei Comisiei Europene a avut drept efect redeschiderea investigației de către Comisia Europeană cu privire la stabilirea ajutorului de stat ilegal și incompatibil, dreptul CE de constatare si stabilire a ajutorului de stat, fiind supus unul termen de prescripție de 10 ani, conform dispozițiilor Regulamentului UE nr. 1589/2015.

Ulterior, la data de 25.01.2022 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a anulat Hotărârea Tribunalului de Prima Instanța al UE din 18.06.2019, iar consecințele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 25.01.2022 au fost ca Decizia Comisiei din 30.03.2015 este restabilita si are forța executorie deplina.

Prin urmare, in prezent exista un titlul executoriu restabilit si care are forța executorie deplina, in speța Decizia Comisiei Europene nr. S.A. 38517/30.03.2015, urmare a pronunțării de către CJUE a Hotărârii din 25.01.2022 prin care s-a anulat hotărârea Tribunalului UE din data de 18.06.2019 de anularea Deciziei UE 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015.

In ce privește argumentele reclamantei preluate de instanța in sentința civila recurata, prin care, practic, contesta validitatea Deciziei CE, acestea sunt inadmisibile, asupra lor putându-se pronunța doar Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Sunt ignorate dispozițiile art. 32 indice 1 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale din domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996, norme potrivit cărora:

"Deciziile Comisiei Europene prin care se dispune recuperarea ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv, nesuspendate conform legislației comunitare în vigoare, reprezintă titlu executoriu pentru recuperarea sumelor de către furnizor de la beneficiarii ajutorului de stat ilegal."

In speța, se află in ipoteza prevăzuta de norma legala sus invocata, Decizia Comisiei Europene din 30 martie 2015 constituind fara putința de tăgada titlu executoriu, urmare a pronunțării de către CJUE a Hotărârii din 25.01.2022 prin care s-a anulat hotărârea Tribunalului de anulare a Deciziei UE 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015.

În cazul ajutoarelor de stat ilegale care nu sunt compatibile cu piața internă, recuperarea se realizează în conformitate cu procedurile de drept național- aspect reglementat de art. 16 alin. (3) din Regulamentului UE nr. 1589 din 13 iulie 2015 și de către art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, care fac trimitere in mod expres la incidența in cauza a Codul de procedură fiscală, deciziile prevăzute la alin. (7) se transmit împreună cu dovada primirii acestora de către beneficiari, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data emiterii deciziei, în vederea recuperării ajutoarelor de minimis, inclusiv a dobânzilor aferente, organelor fiscale competente. În vederea aplicării prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscala, cu modificările și completările ulterioare, iar sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.

Conform prevederilor art. 33 alin. (5) din actul normativ indicat, "Prin excepție de la prevederile alin. (4), în cazul în care furnizorii sau administratorii nu au organe proprii de executare sau există mai mulți furnizori autorități publice, aceștia pot transmite deciziile prevăzute la alin. (1), împreună cu dovada primirii acestora de către beneficiari, în cel mult 20 de zile lucrătoare de la data emiterii deciziei, în vederea recuperării ajutoarelor de stat sau de minimis, inclusiv a dobânzilor aferente, organelor fiscale competente, în vederea aplicării prevederilor Legii nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. Furnizorii sau administratorii calculează și informează organele fiscale competente cu privire la valoarea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data plății ajutorului de stat sau de minimis și data emiterii deciziei de recuperare inclusiv, iar organele fiscale competente vor calcula valoarea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei de recuperare și data recuperării sau a rambursării integrale. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat, cu excepția cazului în care prin lege specială se dispune altfel."

Decizia C (2015) 2112 prevede la pct. 163 (pag. 42) faptul că România trebuie să recupereze orice sumă plătită în temeiul despăgubirilor acordate reclamanților de către tribunal, întrucât plata respectivă constituie ajutor ilegal și incompatibil.

Intenția legiuitorului de a acorda acestor sume natura de venituri bugetare, care sa poate fi recuperate prin executare silita potrivit Codul de procedură fiscală, de către un organ fiscal, cum de altfel se întâmpla, este in afara oricărui dubiu.

În completarea acestor argumente legale, se arată ca din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta intimata figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit textelor de lege menționate.

De asemenea, față de prevederile dispozițiilor art. 1, 2, 3 și 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, și ale art. 226 alin. (2) din același act normativ, cât instanța admite dreptul (calitatea) Ministerului Finanțelor de a face executarea acelui ajutor de stat, e evident că acesta este asimilat unei creanțe fiscale datorata bugetului de stat. Oricum, executarea unei creanțe bugetare se face doar în temeiul Codului de procedură fiscală, iar executarea acestor creanțe se face de către organele fiscale.

Instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că s-a mai pronunțat o sentință civila prin care s-a reținut faptul că sumele obținute prin hotărârea arbitrată au natură civilă și nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanță întrucât existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei chestiuni litigioase nu este necesară doar existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară si, probarea identității între problema soluționată definitiv și cea dedusă judecății ulterior, situație în care instanța de judecată este ținută să pronunțe aceeași soluție.

De asemenea, noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Contrar celor arătate de către instanța de fond, nu este incidență excepția autorității de lucru judecat in privința celor statuate în prezentul dosar, în condițiile in care, hotărârile invocate au fost pronunțate în contestații la executare ce au avut un alt obiect decât cel din prezenta cauză, nefîind astfel îndeplinită tripleta cerută de art. 431 C. proc. civ.

În ceea ce privește invocarea sentințelor civile pronunțate în cadrul unor contestații la executare de către reclamanți și preluate de către instanța de fond, în cauza de față se află în cadrul unui proces de contencios administrativ și nu în cadrul unei contestații la executare. Nu exista autoritate de lucru judecat, deoarece, daca instanța de fond se refera la hotărârile judecătorești prin care au fost soluționate contestații la executare împotriva actelor de executare emise în anul 2015, în toate aceste hotărâri judecătorești s-a reținut exclusiv faptul ca Decizia Comisiei Europene a fost anulată prin Hotărârea Tribunalului UE din data 18.06.2019, prin urmare instanțele au reținut ca se impunea ca actele sa fie desființate, deoarece nu mai exista titlul executoriu la acel moment, hotărârea Tribunalului UE din 18.06.2019 având caracter executiv la acea data.

Or, la data prezentei, situația s-a schimbat, astfel prin Hotărârea CJUE din 25.01.2022 s-a anulat chiar hotărârea Tribunalului UE din 18.06.2019 de anulare a Deciziei (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015, iar consecința hotărârii CJUE este ca Decizia Comisiei din 30 martie 2015 este restabilita și are forța executorie deplina.

Puterea lucrului judecat este o excepție de fond care paralizează o nouă acțiune ce se referă la același obiect, are aceeași cauză și se poartă între aceleași părți și în aceeași calitate. Așa cum este ea reglementată chiar în C. civ., rezultă că nu poate funcționa decît pe cale de excepție, invocată întotdeauna în cursul unui proces ulterior aceluia care a tranșat definitiv raportul juridic litigios.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București

Pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcția Regională Vamală București a formulat recurs împotriva sentinței prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în urma rejudecării pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, având în vedere următoarele:

3.2.1. Sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.).

Din economia dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., rezultă că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea. Mai mult decât atât, nu este suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuie să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, "justiția a fost servită".

3.2.2. Sentința a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanța de fond a analizat și s-a pronunțat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competența funcțională și materială de a o face.

Recurenta a reluat o serie de argumente expuse și de celălalt recurent, dar a arătat și că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (2) Cod procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidența fiscală, au natura unor obligații fiscale, în sensul pe care această noțiune o are potrivit textelor de lege menționate.

Unul dintre principiile esențiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice. În acest context, a reiterat apărările sale referitoare la coroborarea art. 1 alin. (2) Codul de procedură fiscală, conform căruia actul normativ se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală care ne dă definiția obligațiilor fiscale, dar și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014.

Organul de executare silită competent a procedat la începerea demersurilor de executare silită a debitoarei S.C. A. prin emiterea și comunicarea titlului executoriu și a somației pentru recuperarea obligațiilor fiscale de plată neachitate.

Mai mult decât atât, din punct de vedere al Codului de procedură fiscală, acesta vizează raporturile juridice fiscale, în acest sens pct. 27 prevăzând că obligația fiscală este obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat.

Dispozițiile Codului de procedură fiscală sunt centrate pe noțiunea de obligații fiscale, iar în anume situații se utilizează obligații bugetare, în special din perspectiva aplicării regulilor de colectare.

Pe de altă parte, O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale, reglementează restructurarea obligațiilor bugetare și utilizează în conținutul său noțiunea de obligații bugetare stabilind o sferă mai largă de aplicare.

Prin urmare, un ajutor de stat poate să aibă în conținutul său atât obligații fiscale cât și obligații bugetare, respectiv dacă ajutorul de stat este acordat sub forma aplicării scutirii de taxe, atunci ajutorul de stat îmbracă forma unei obligații fiscale. In schimb, dacă ajutorul de stat este acordat sub forma unei subvenții, acesta îmbracă forma unei obligații bugetare.

Astfel, dacă art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 prevede că aceste ajutoare se recuperează in condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și că se fac venit la bugetul de stat, prin urmare e clar că sunt asimilate creanțelor bugetare.

De asemenea, față de dispozițiile art. 1, 2, 3 și 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 pricind Codul de procedură fiscală, atâta timp cât instanța admite dreptul (calitatea) Ministerului Finanțelor de a face executarea acelui ajutor de stat, e evident că acesta este asimilat unei creanțe fiscale datorata bugetului de stat. Oricum, executarea unei creanțe bugetare se face doar în temeiul Codului de procedură fiscală, iar executarea acestor creanțe se face de organele fiscale centrale care, potrivit art. 1 sunt Ministerul Finanțelor și ANAF (autoritatea vamală fiind instituție în subordinea Ministerului Finanțelor).

Consideră recurenta că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că s-a mai pronunțat o sentință prin care s-a reținut faptul că sumele obținute prin hotărârea arbitrală au natură civilă și nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanță, întrucât în dosarul nr. x/2016 ce s-a aflat pe rolul Curții de Apel Oradea și care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 178/ca/19.09.2016, calitatea de pârât a avut-o Ministerul Finanțelor Publice, însă prin structura sa internă care gestiona în acea perioadă aspectele legate de posibilitatea revocării autorizațiilor de utilizator final, respectiv Comisia pentru armonizarea operatorilor de produse suspuse accizelor armonizate.

Identitatea de părți presupune pentru a pune obstacol unei noi judecăți, existența acelorași persoane, în aceeași calitate juridică, pentru că ceea ce este judecat între două persoane nu poate profita și nici nu poate dăuna terților. Legiuitorul, în redactarea articolului reținut de Curtea de Apel Oradea ca aplicabil în cauză, a fost interesat nu de prezența fizică a părții, ci de calitatea juridică a acesteia (nu de reclamant sau pârât, ci aceea în temeiul căreia participă). Sub acest aspect, C. proc. civ. menționează expres că este vorba de identitatea de calitate juridică a părților, ceea ce înseamnă participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul judecății.

În prezenta cauză, calitate de pârât o are Ministerul Finanțelor prin Autoritatea Vamală Română-Direcția Regională Vamală București-prin structura sa internă care gestionează aspectele legate de posibilitatea revocării autorizațiilor de utilizator final.

Prin Legea nr. 268/2021 pentru înființarea Autorității Vamale Române și pentru modificarea unor acte normative, s-a înființat Autoritatea Vamală Română, ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul vamal, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor și finanțată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanțelor, ca efect al reorganizării prin divizare parțială a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, astfel că s-au preluat de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, posturile și personalul structurilor vamale, respectiv Direcția Generală a Vămilor din cadrul aparatului propriu al Agenției, direcțiile regionale vamale și birourile vamale de interior și de frontieră din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice.

Față de prevederile art. 431 C. proc. civ., ar fi injust ca o hotărâre să își extindă efectele și să aibă autoritate de lucru judecat față de o persoană (Ministerul Finanțelor), care nu a fost și nu este parte în prezentul proces și care deci nu se poate apăra. Prin parte urmează a se înțelege persoana care a figurat în proces ea însăși sau prin reprezentant, care a avut astfel, posibilitatea de a-și formula apărări și în favoarea (sau împotriva) căreia s-a pronunțat hotărârea.

Sentința civilă nr. 26/27.01.2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2022 are ca părți în calitate de reclamant pe S.C. A. și de pârât pe AAFP-Autoritatea Vamală Română-Direcția Regională Vamală București.

Puterea lucrului judecat este o excepție de fond care paralizează o nouă acțiune ce se referă la același obiect, are aceeași cauză și se poartă între aceleași părți și în aceeași calitate. Așa cum este ea reglementată chiar în C. civ., rezultă că nu poate funcționa decât pe cale de excepție, invocată întotdeauna în cursul unui proces ulterior aceluia care a tranșat definitiv raportul juridic litigios. Rezultatul invocării autorității lucrului judecat este tocmai împiedicarea instanței mai în urmă investită cu judecarea aceleiași acțiuni, de a intra în fondul raportului juridic.

Chiar în situația în care în noul proces se discuta un raport juridic în cadrul căruia ceea ce s-a stabilit prin hotărîrea judecătorească anterioara, intrată în puterea lucrului judecat, reprezintă numai o parte, si deci funcția acelei hotărâri s-ar reduce, la dovedirea unei părți din întreg, nici atunci nu aR putea afirma că puterea lucrului judecat ar fi o apărare în fond, socotind că prin însăși invocarea hotărîrii se dovedește ceva fără a mai necesita alte mijloace de probă, deoarece și în această ipoteza instanța va fi împiedicată, în acest proces, sa reia în discuție acel drept, fiind obligată să-l accepte, după invocarea excepției, așa cum a fost stabilit, pe bază de dovezi în procesul anterior. Din punctul de vedere al acestui de-al doilea proces, prin prezumția autorității lucrului judecat nu se dovedește ceva nemijlocit, ci se acceptă ca fiind nemijlocit dovedit în procesul anterior, astfel că autoritatea lucrului judecat nu apare decît sub forma unei excepții care îl scutește de dovadă pe cel ce o invocă, și în același timp împiedică instanța de a reveni asupra acelui raport juridic. Consideră că din punct de vedere procesual, autoritatea de lucru judecat îndeplinește două funcții: una de excepție și alta de prezumție. Excepția autorității de lucru judecat are la bază regula că acțiunea nu poate fi judecată decât o singură dată și impune condiția identității de acțiune care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, această excepție, prin efectul ei negativ interzicând judecarea repetată a aceleiași pricini.

În schimb, prezumția (excepția) puterii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre- (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat). Așadar, spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat, puterea de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni.

Or, în speța de față instanța a reținut în mod eronat că operează puterea de lucru judecat, întrucât în procesul anterior, calitate de reclamantă a avut Ministerul Finanțelor Publice, în prezenta speță calitate de pârâtă având Autoritatea Vamală Română, așa încât prin acțiunea de față nu se urmărește aceeași finalitate, nefiind evidentă identitatea de chestiuni, care nu mai pot fi repuse în discuție.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata a răspuns celor invocate de recurenta Autoritatea Vamală Română și a arătat că recursul formulat de către Direcția Generală Management al Domeniilor reglementate specific - prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor este identic din punct de vdere al conținutului cu recursul formulat de către cealaltă recurentă.

În ceea ce privește invocarea faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, intimata a susținut că recurenta nu arată însă, în concret, care dintre cele trei ipoteze (lipsa motivelor, motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei) se regăsesc în prezenta speță, ci se lansează într-o scurtă teoretizare a înțelesului art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel că acest motiv a fost invocat în mod pur formal de către recurentă.

Motivarea sentinței analizează în detaliu toate motivele de nulitate invocate și își prezintă punctul de vedere cu privire la caracterul fondat al acestora. Instanța a arătat printre altele că, prin prisma precedentului judiciar extrem de clar (Decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție), calificarea obligațiilor bănești pretins datorate de reclamantă ca fiind obligații fiscale este nelegală. De asemenea, au fost analizate și celelalte motive invocate de reclamantă precum și apărările intimatei și s-a răspuns in mod individual fiecăruia dintre ele. Rezultă așadar că instanța și-a motivat hotărârea, iar motivele reținute nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei.

În ceea ce privește motivul legat de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, intimata a arătat că prin recurs se invocă prevederile art. 263 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, recurenta arătând că legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, reproșând instanței că s-ar fi pronunțat asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei.

Articolul 263 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) nu este însă o normă de drept material, ci o normă procesuală, care stabilește condițiile și procedurile prin care o persoană poate contesta acțiunile sau inacțiunile instituțiilor UE în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acest articol permite oricărei persoane fizice sau juridice, precum și statelor membre ale UE, să conteste actele instituțiilor UE care îi afectează în mod direct și individual. Prin urmare, articolul 263 din TFUE face parte din dreptul procesual și reglementează procedurile pentru contestarea actelor instituțiilor UE în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, instanța din prezenta cauză nu s-a pronunțat asupra legalității măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene ci asupra legalității deciziilor nr. 005/07.10.2022 și 16/27.06.2022 emise de către cele două recurente-pârâte, care nu sunt măsuri dispuse prin Decizia Comisiei Europene.

De asemenea, calificarea obligațiilor ce decurg din Decizia Comisiei Europene nu reprezintă o pronunțare asupra legalității acesteia. Nu există în motivarea instanței nicio critică de nelegalitate adusă la adresa Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2023 și, cu atât mai mult, una care să contribuie la adoptarea hotărârii de anulare a actului administrativ.

Acest motiv invocat de recurentă este complet străin de obiectul prezentei cauze. Raportul juridic din prezenta cauză nu a constat și nu constă în analiza legalității Deciziei CE din 30.03.2015, ci în respectarea sau nerespectarea unei condiții prevăzute de art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Așadar, norma de drept material care a stat la baza raportului juridic din prezenta cauză este acesta din urmă prevedere, menționată în mod expres de către recurentă în cuprinsul Deciziei nr. 16/27.06.2022, respectiv în cuprinsul actului administrativ a cărui anulare a solicitat-o.

Instanța nu a analizat sub nicio formă legalitatea Deciziei CE din 30.03.2015. Efectele juridice ale unui act nu se confundă cu condițiile de validitate ale actului respectiv. Analiza caracterului fiscal sau nefiscal a obligațiilor instituite prin Decizia CE din 30.03.2015 nu pune în discuție legalitatea acesteia, legalitate care este, de altfel, analizată în dosarele nr. x aflate pe rolul Tribunalului de Prima Instanța din cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurenta susține că izvorul obligațiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, însă, prin decizia respectivă nu s-a dat o calificare a obligațiilor ce fac obiectul recuperării (fiscale/nefiscale). Pe de altă parte, Comisia Europeană nu este un organ fiscal și nu se află într-un raport juridic fiscal cu intimata în ceea ce privește presupusele obligații. Obligațiile ce decurg din Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene nu sunt de natura fiscală, sens în care a prezentat și depus o serie largă de hotărâri definitive pronunțate pe exact aceeași chestiune litigioasă - a calificării obligațiilor sus-amintite. La toate argumentele respective se adaugă și considerentele hotărârilor judecătorești care au analizat în mai multe rânduri toate aceste argumente ale pârâtei (Sentința nr. 223/CAF/2023 pronunțată în dosarul nr. x/3 5/2022; sentința nr. 287/2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar x/2022).

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare, deși aceasta le-a fost comunicată în termenul legal.

6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță

6.1.1. Actele atacate în prezenta cauză

Prin Decizia nr. 16/27.06.2022 emisă de Direcția Regională Vamală București s-a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal nr. x/31.07.2020, nr. x/31.07.2020, nr. x/31.07.2020 și nr. x/31.07.2020, deținute de reclamantă.

Motivele de fapt invocate în justificarea deciziei, așa cum sunt ele inserate în cuprinsul acesteia, constau în faptul că societatea figurează cu obligații fiscale restante, mai vechi de 60 de zile, în sumă de 1.294.189.574 RON.

Se face trimitere la adresa nr. x/21.06.2022 și la adresa nr. x/29.04.2022 emise de DGAMC, ce amintesc de o circulară ANAF nr. 3929/07.08.2019 și un punct de vedere al Ministerului Finanțelor, din care rezultă că reclamanta ar înregistra obligații fiscale mai vechi de 60 de zile în cuantum de 1.294.189.574 RON.

Decizia s-a întemeiat pe prevederile art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015. Potrivit acestui text, autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru un antrepozit fiscal în următoarele situații: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F., mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

Contestația administrativ fiscală formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 005/07.10.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific. Prin aceasta, s-a reținut că sumele ce fac obiectul Deciziei nr. 16/2022 au natura juridică a unor creanțe fiscale restante, și nu despăgubiri civile, întrucât modificările aduse Codul fiscal prin O.U.G. nr. 11/2021 imprimă sumelor reprezentând ajutor de stat (care au la origine un raport de drept fiscal) caracterul unor obligații fiscale, iar natura inițială a sumelor care au făcut obiectul dosarului arbitral x, respectiv cea de facilități fiscale acordate de Statul Român reclamanților din dosarul arbitral. S-a considerat că există o legătură indisolubilă între sumele solicitate de reclamanți în respectivul dosar și sumele acordate de tribunalul arbitral, cu atât mai mult cu cât cuantumul a avut în vedere nivelul facilităților fiscale au fost avute în vedere modificările legislative intervenite, cu referire la O.G. nr. 92/2003 și Legea nr. 227/2015, respectiv faptul că în vechiul Cod de procedură fiscală, noțiunea de "obligații fiscale" cuprindea atât obligațiile stabilite în seama contribuabililor de legislația fiscală, cât și alte sume stabilite de organele competente și transmise spre recuperare ANAF. vechiul cod, deși utiliza noțiunea de creanță bugetară, nu cuprindea o definiție a acesteia, nici o definiție a obligației fiscale restante.

S-a reținut pct. 95 din Decizia Comisiei Europene nr. 2015/1470, respectiv că "prin punerea în aplicare sau executare a hotărârii se rambursează de facto echivalentul taxelor vamale percepute pentru zahărul și alte materii prime importate în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 și 31 martie 2009, precum și echivalentul taxelor vamale percepute pentru zahărul importat pe care reclamanții le-ar fi evitat dacă ar fi avut posibilitatea de a stoca zahărul înainte de data planificată a expirării, la 31 martie 2009, a facilităților acordate în temeiul O.U.G. nr. 24. În plus, pentru a se asigura că reclamanții beneficiază pe deplin de o sumă corespunzătoare celei din schema anulată și că "sunt repuși în situația în care ar fi fost «după toate probabilitățile»", tribunalul a acordat, de asemenea, dobânzi și despăgubiri pentru pretinsul beneficiu nerealizat prin pierdere de oportunități și de profit (62). În realitate, prin punerea în aplicare sau executarea hotărârii, se restabilește situația în care reclamanții s-ar fi aflat, după toate probabilitățile, dacă schema prevăzută de O.U.G. nr. 24 nu ar fi fost niciodată anulată."

6.1.2. Istoricul cauzei astfel cum este reflectat în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-138/19

La 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate care obținuseră un certificat de investitor permanent o serie de stimulente fiscale, printre care se numără în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini, restituirea taxelor vamale pentru materiile prime sau chiar scutirea de la plata impozitului pe profit, aplicabile atât timp cât zona de investiții rămânea calificată drept "regiune defavorizată".

Prin decizia din 25 martie 1999, aplicabilă începând cu 1 aprilie 1999, guvernul român a calificat drept "regiune defavorizată", pentru o durată de zece ani, zona minieră Ștei-Nucet, județul Bihor (România).

Pentru respectarea obligației de apropiere progresivă între legislația română și legislația Uniunii, prevăzută de Acordul european, România a adoptat, în cursul anului 1999, Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000. Această lege definea ajutoarele de stat în aceiași termeni precum cei utilizați la articolul 64 din Acordul european și la articolul 107 alin. (1) TFUE. Aceasta desemna de asemenea Consiliul Concurenței (România) și Oficiul Concurenței (România) în calitate de autorități naționale însărcinate cu supravegherea ajutoarelor de stat, competente să aprecieze compatibilitatea ajutoarelor de stat acordate de România întreprinderilor.

Prin Decizia nr. 244/2000 din 15 mai 2000, Consiliul Concurenței a considerat că mai multe stimulente fiscale acordate în temeiul O.U.G. 24 constituiau ajutoare de stat și că acestea trebuiau, în consecință, să fie eliminate.

La 1 iulie 2000, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2000 a modificat O.U.G. 24 menținând stimulentele fiscale în cauză.

Consiliul Concurenței a formulat o acțiune la Curtea de Apel București (România) în susținerea căreia a arătat că, în pofida adoptării O.U.G. 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această acțiune a fost respinsă la 26 ianuarie 2001, pentru motivul că O.U.G. 75 trebuia considerată o măsură legislativă și că, în consecință, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenței în temeiul Legii nr. 143/1999. Această hotărâre a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România) prin Hotărârea din 19 februarie 2002.

Domnii C. și B., cetățeni suedezi cu reședința în România, sunt acționarii majoritari ai societății J., ale cărei activități constau în producția de alimente și de băuturi în regiunea Ștei-Nucet, județul Bihor. Societatea J. deține K., E., F., A., D., G., H. și I..

Pe baza unor certificate de investitori permanenți obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de E. și de F., aceste trei societăți au făcut investiții în zona minieră Ștei-Nucet.

În cursul lunii februarie 2000, au început negocierile de aderare a României la Uniune. În acest context, Uniunea a constatat, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, că subzistau în România o serie de scheme de ajutor existente, precum și scheme de ajutor noi, incompatibile, care nu fuseseră aliniate la acquis, inclusiv facilitățile acordate în temeiul schemei de stimulente fiscale în cauză.

La 26 august 2004, România a abrogat toate măsurile acordate prin schema de stimulente fiscale în cauză, cu excepția scutirii de la plata impozitului pe profit, precizând că, pentru a respecta criteriile prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și a finaliza negocierile privind capitolul nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), era necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat prevăzute de legislația națională care erau incompatibile cu acquis-ul comunitar în materie. Această abrogare a produs efecte de la 22 februarie 2005.

La 28 iulie 2005, domnii C. și B., European Food, E. și F. (denumiți în continuare "reclamanții din procedura arbitrală") au solicitat constituirea unui tribunal arbitral, în conformitate cu articolul 7 din TBI, pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză.

La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune.

Prin decizia din 24 septembrie 2008, tribunalul arbitral a declarat admisibilitatea cererii de arbitraj.

Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, tribunalul arbitral a considerat că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de 1 aprilie 2009, România a adus atingere încrederii legitime a reclamanților din procedura arbitrală, care credeau că aceste stimulente vor fi disponibile în esență sub aceeași formă, până la 31 martie 2009 inclusiv, nu a acționat în mod transparent, întrucât nu i-a avertizat pe acești reclamanți în timp util și nu a asigurat un tratament just și echitabil al investițiilor efectuate de reclamanții menționați, în sensul articolului 2 alin. (3) din TBI. Prin urmare, tribunalul arbitral a obligat România la plata către reclamanții din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, a sumei de 791 882 452 de RON românești (RON) (aproximativ 178 de milioane de euro), această sumă fiind stabilită ținând seama în principal de prejudiciile pretins suferite de reclamanții respectivi în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 și 31 martie 2009.

La 31 ianuarie 2014, serviciile Comisiei au informat autoritățile române că orice punere în aplicare sau executare a hotărârii arbitrale va fi considerată un ajutor nou și va trebui să facă obiectul unei notificări adresate Comisiei.

La 20 februarie 2014, autoritățile române au informat serviciile Comisiei cu privire la plata unei părți din suma acordată de tribunalul arbitral reclamanților din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, prin compensarea taxelor și a impozitelor datorate autorităților române de European Food.

La 26 mai 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 3192 final, prin care se solicita României să suspende imediat orice acțiune care ar putea duce la punerea în aplicare sau la executarea hotărârii arbitrale, pentru motivul că o astfel de acțiune era un ajutor de stat ilegal, până la adoptarea de către Comisie a unei decizii finale cu privire la compatibilitatea acestei măsuri cu piața internă.

La 1 octombrie 2014, Comisia a informat România în legătură cu decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alin. (2) TFUE în ceea ce privește executarea parțială de către România a hotărârii arbitrale la începutul anului 2014, precum și în ceea ce privește orice punere în aplicare sau executare ulterioară a hotărârii arbitrale.

La 29 mai 2015, autoritățile române au transferat soldul sumei datorate în temeiul hotărârii arbitrale și, prin urmare, au considerat că au pus-o integral în executare.

La 30 martie 2015, Comisia a adoptat decizia Decizia nr. 2015/1470. Articolul 1 din aceasta prevede că plata daunelor interese acordate prin hotărârea arbitrală unității economice unice compuse din domnii C. și B., European Food, E., F., D., G., A., H. și I. constituie un "ajutor de stat", în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, incompatibil cu piața internă. Conform articolului 2 din această decizie, România este obligată să nu plătească niciun ajutor incompatibil menționat la articolul 1 din decizia amintită și să recupereze ajutoarele care au fost deja plătite entităților care compun această unitate economică, precum și orice ajutor plătit acestor entități care nu a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 108 alin. (3) TFUE sau orice ajutor plătit după data adoptării aceleiași decizii.

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 6, la 30 și, respectiv, la 28 noiembrie 2015, European Food, E., F. și A., în cauza T-624/15, domnul C., în cauza T-694/15, și domnul B., D., G., H., precum și I., în cauza T-704/15, au introdus, fiecare, o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Tribunalul a admis cererile de intervenție formulate de Regatul Spaniei și de Ungaria în susținerea concluziilor Comisiei. În temeiul articolului 68 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a conexat aceste trei cauze în vederea pronunțării deciziei de finalizare a judecății.

Tribunalul a considerat că, în susținerea acțiunilor formulate, acești reclamanți invocau șapte motive. Primul motiv era întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu și pe un abuz de putere, precum și pe nerespectarea articolului 351 TFUE și a principiilor generale de drept. Al doilea motiv privea încălcarea articolului 107 alin. (1) TFUE. Al treilea motiv se referea la încălcarea principiului protecției încrederii legitime. Al patrulea motiv era întemeiat pe aprecierea eronată a compatibilității măsurii în cauză cu piața internă. Al cincilea motiv era întemeiat pe determinarea eronată a beneficiarilor ajutorului și pe nemotivare. Al șaselea motiv privea o eroare de drept referitoare la recuperarea ajutorului. În sfârșit, al șaptelea motiv era întemeiat pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, a articolului 108 alin. (3) TFUE și a articolului 6 alin. (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

Prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 18 iunie 2019 în cauza European Food și alții/Comisia (T-624/15, T-694/15 și T-704/15, Tribunalul a admis primul aspect al primului motiv invocat în cauza T-704/15 și primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T-624/15 și T-694/15, întemeiate, pe de o parte, pe necompetența Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE și, pe de altă parte, pe lipsa unui avantaj, în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, conferit prin plata daunelor interese, pentru faptul că, printre altele, pretinsul avantaj a fost acordat înainte de aderarea României la Uniune. Acesta a statuat în esență, la punctele 59-93 din această hotărâre, că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Comisia aplicase retroactiv competențele pe care le deținea în temeiul articolului 108 TFUE și al Regulamentului nr. 659/1999 unor fapte anterioare acestei aderări și că, prin urmare, Comisia nu putea califica măsura în cauză, și anume, potrivit acestei decizii, plata despăgubirii acordate de tribunalul arbitral pentru repararea prejudiciului pe care reclamanții din procedura arbitrală susțin că l-au suferit ca urmare a abrogării de către acest stat a schemei de stimulente fiscale în cauză, drept "ajutor de stat" în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE.

În plus, Tribunalul a admis al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T-624/15 și T-694/15 și primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauza T-704/15, referitoare în esență la eroarea privind calificarea juridică a hotărârii arbitrale prin prisma noțiunilor de "avantaj" și de "ajutor", în sensul articolului 107 TFUE. În această privință, Tribunalul a statuat în esență, la punctele 98-111 din hotărârea atacată, că, întrucât dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis, iar Comisia nu era competentă în temeiul articolului 108 TFUE, precum și al Regulamentului nr. 659/1999, decizia în litigiu era nelegală întrucât califica drept "avantaj" și "ajutor de stat", în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, acordarea acestei compensații, cel puțin pentru perioada anterioară datei la care a intrat în vigoare dreptul Uniunii în România. În consecință, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în totalitate, fără a examina celelalte aspecte ale acestor motive și nici celelalte motive.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la 25.01.2022, în cauza C-638/19 P, hotărârea Tribunalului Uniunii Europene a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța asupra motivelor și argumentelor invocate în fața CJUE, care privesc aspectul dacă măsura vizată de Decizia Comisiei Europene îndeplinește pe plan material condițiile prevăzute de articolul 107 alin. (1) TFUE. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Uniunii Europene sub numerele de cauze disjunse T-624/15 RENV, T-694/15 RENV și T-704/15 RENV, nefiind încă soluționată la data pronunțării prezentului recurs.

6.2. Analiza motivelor de casare și a apărărilor aferente

6.2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă (sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei)

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 Cod de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, ins