ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5620/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub dosar nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 51/16.04.2019, obligarea la reintegrarea sa în funcția deținută anterior, precum și plata drepturilor salariale cuvenite în perioada 18.04.2019 și până la reintegrarea efectivă în funcția publică deținută anterior, aceea de subinginer silvic și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă, indexate, majorate și actualizate cu rata inflației și dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea tribunalului și calea de atac exercitată împotriva acesteia Prin sentința civilă nr. 1018/CA/11.11.2021, prima instanță a respins excepțiile invocate de către pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.. și a anulat Decizia nr. 51/16.04.2019 privind desfacerea disciplinară a contractului individual de munca al reclamantului, dispunând reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv cea de subinginer silvic; a obligat pârâta la plata drepturilor salariale către reclamant pentru perioada cuprinsă între data încetării contractului de muncă și a momentului reintegrării în funcție, precum si la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat pe toată această perioadă, toate aceste drepturi indexate și actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate până la data plății efective; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile pronunțate de tribunal pârâta B. a declarat recurs principal, iar reclamantul A. a declarat recurs incident.

Hotărârea pronunțată în recurs a cărei revizuire se solicită Prin decizia nr. 746 din data de 21 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/62/201*, Curtea de Apel Brașov a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1018/CA/11.11.2021 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o, în parte, și în rejudecare a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a menținut în rest sentința atacată; a respins recursul incident declarat de recurentul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1018/CA/11.11.2021, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cererea de revizuire formulată în cauză Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea cererii de revizuire, a susținut că există o hotărâre definitivă a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată prin decizia nr. 746 de la data de 21 decembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, pronunțată în soluționarea recursului. Astfel, a precizat revizuentul că în cadrul dosarului nr. x/2020, care a avut ca obiect soluționarea conflictului de competență invit între instanțe cu privire la competența materială de judecată a cauzei de față, s-a stabilit în mod definitiv și imperativ faptul că revine secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Brașov competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A.. În opinia revizuentului, doar în condițiile identificării unei norme derogatorii exprese în conținutul O.U.G. nr. 59/2000 personalul contractual va beneficia în temeiul acesteia de un alt regim juridic decât cel instituit prin Legea nr. 188/1999, ipoteză inaplicabilă în speță. S-a arătat că vocația Codului muncii de a fi aplicat cu titlu de normă generală în privința raporturilor juridice analizate este limitată chiar de dispozițiile art. 1 alin. (2) din cuprinsul său, normă în virtutea căreia prevederile codului sunt aplicabile și raporturilor juridice de muncă ce se pot naște în baza unor reglementări speciale, doar în măsura în care legile speciale aplicabile nu conțin norme derogatorii. A mai susținut că instanța de judecată care a pronunțat regulatorul de competență a dezlegat, definitiv, chestiunea litigioasă privitoare la normele aplicabile litigiului dedus judecății, respectiv dispozițiile Legii nr. 188/1999, fără ca o altă instanță să poată statua diferit. Tribunalul Brașov, în dosarul civil nr. x/2019, a analizat în mod corect norma de drept material aplicabilă în cauza, raportându-se la aspectele anterior indicate, respectiv la autoritatea de lucru judecat a dispozițiilor sentinței Curții de Apel Brașov nr. 22/2020, pronunțată în dosarul civil nr. x/2020, în soluționarea conflictului negativ de competență, acesta neputând recalifica natura litigiului după voința exclusivă a angajatorului, revizuentul făcând parte din personalul silvic, iar potrivit art. 58 alin. (1) din O.G. nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, lege cu caracter special față de Codul muncii. Cu toate acestea, în analiza recursului formulat împotriva acestei sentințe de către intimata B., instanța de control judiciar, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a ignorat total dispozițiile și cuprinsul sentinței Curții de Apel Brașov nr. 22/2020, pronunțată în dosarul civil nr. x/2020, făcând abstracție cu totul de existența acesteia, încălcând autoritatea de lucru judecat a acesteia, apreciind eronat că în speță sunt incidente dispozițiile codului muncii. Curtea a concluzionat că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii privind răspunderea disciplinară a intimatului reclamant-recurent, astfel încât urmează a analiza legalitatea și temeinicia deciziei contestate prin raportare la dispozițiile art. 251-252 din Codul muncii. Prin aplicarea acestor dispoziții ale Codului muncii, instanța de control judiciar, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, casând în parte sentința atacată, iar în rejudecare a respins cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, fiind mai mult decât evidentă necesitatea anulării acesteia din cauza încălcării autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei spre rejudecare în condiții de legalitate și cu respectarea dispozițiilor sentinței nr. 22/2020, doar astfel fiind respectate și garantate drepturile revizuentului, inclusiv dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție. Revizuentul a opinat că în cauză este îndeplinită condiția ca hotărârile potrivnice să conțină elementele caracteristice existenței autorității de lucru judecat, prin urmare în temeiul dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ. se impune anularea deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, argumentând, în esență, că motivul invocat privind încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii de stabilire a competenței este neîntemeiat. II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, dar și prin raportare la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire este nefondată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Temeiul de drept invocat în susținerea cererii de revizuire, anume art. 509 alin. (1) C. proc. civ., prevede că "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:… 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri". Totodată, art. 430 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.", iar art. 431 C. proc. civ. statuează că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.". În continuare, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 22/2020 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că procesul de fond revenea în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ. În motivare, în esență, s-a arătat că, în virtutea normei de trimitere cuprinse în art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000, Legea nr. 188/1999 se aplică personalului silvic, cu titlu de lege generală, sub toate aspectele care interesează statutul profesional, deci inclusiv în privința aspectelor ce vizează regimul sancționator; în plus, dispozițiile art. 52 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000 stabilesc expres dreptul persoanei sancționate de a se adresa instanțelor de contencios administrativ, dispoziție ce nu operează vreo distincție referitoare la calitatea persoanei sancționate disciplinară, distincție ce nu poate fi realizată nici pe cale interpretativă. În acest context, Înalta Curte subliniază că prin sentința civilă nr. 22/2020 s-a stabilit în favoarea instanței de contencios administrativ competența de judecată în proces, reținându-se că îi revine acesteia atributul de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de sancționare disciplinară, indiferent de modul în care a fost constituit raportul de muncă lato sensu al persoanei sancționate, respectiv dacă reclamantul-revizuent era funcționar public sau era personal contractual, fără însă ca respectivele considerente să aibă aptitudinea de a tranșa inclusiv temeiul de drept aplicabil pe fondul problemei litigioase deduse judecății, așa cum a susținut revizuentul. În același timp, prin decizia civilă nr. 746/R/2022 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în cadrul controlului judiciar efectuat asupra sentinței de la fond a Tribunalului Brașov, s-a statuat că răspunderea personalului silvic angajat cu contract de muncă, din vina și în legătură cu munca sa, este o răspundere civilă contractuală, fiind reglementată de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, iar dispozițiile art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000 trebuie interpretate ca făcând trimitere la răspunderea disciplinară reglementată de Codul muncii, având în vedere că, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părți s-a născut un raport juridic de dreptul muncii. Acest aspect rezultă din prevederile art. 58 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000, care dispun că personalul silvic se împarte în două categorii, respectiv funcționarii publici, numiți în funcție printr-un act administrativ, și personalul contractual, care își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, încheiat în condițiile art. 10 din Codul muncii. Or, conform dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 doar în măsura în care ordonanța de urgență nu dispune altfel și în sensul că dispozițiile respective vizează alte aspecte decât cele care privesc răspunderea disciplinară a personalului silvic, angajat în baza unui contract de muncă, în cazul căruia sunt aplicabile prevederile art. 247-252 din Codul muncii, act normativ ce reglementează raporturile de muncă izvorâte dintr-un contract individual de muncă. Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a mai constatat că angajarea răspunderii disciplinare a personalului silvic angajat în baza unui contract individual de muncă nu se poate realiza prin emiterea ordinului sau dispoziției de sancționare, în condițiile art. 77 - 82 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceste persoane nu se află într-un raport de serviciu cu autoritatea silvică, născut și exercitat în baza actului administrativ de numire, ci își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile dispozițiile din codul muncii, față de prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 117 din Legea nr. 188/1999. În cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție nu realizează un control de legalitate și temeinicie asupra hotărârii a cărei revizuire se solicită, fiind îndreptățită doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a adus atingere autorității de lucru judecat rezultată din prima hotărâre. Or, din interpretarea textelor legale anterior citate și prin raportate la considerentele celor două hotărâri în raport de care se invocă contrarietatea, Înalta Curte reține ca nefiind întrunită situația descrisă de motivul de revizuire în discuție. Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare, iar atunci când este întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi admisă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: (i) existența unor hotărâri judecătorești definitive, (ii) hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și (iii) să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză. În acest din urmă sens, hotărârile definitive potrivnice sunt acelea care s-au pronunțat în dosare separate, astfel că prin hotărârea din cel de-al doilea dosar s-a încălcat autoritatea lucrului judecat rezultată din hotărârea pronunțată în primul dosar. Or, hotărârile pe care revizuentul le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt date în soluționarea aceluiași dosar, respectiv sunt emise pe parcursul procesual al cauzei și au în vedere, mai întâi, stabilirea competenței de soluționare a cauzei, iar apoi judecata în soluționarea recursului, care a analizat și fondul acțiunii. Sub acest aspect, cererea de revizuire nu poate fi admisă. În orice caz, din perspectiva pretinsei încălcări prin decizia definitivă a cărei revizuire se solicită a autorității de lucru judecat a sentinței definitive reprezentând regulator de competență, Înalta Curte arată că instanța de recurs a Curții de Apel Brașov nu a infirmat prin decizia sa competența de judecată a instanței de contencios administrativ cu privire la proces, respectiv unicul aspect stabilit prin sentința civilă nr. 22/2020 pronunțată anterior de Curtea de Apel Brașov în regulatorul de competență. Astfel, potrivit art. 135 C. proc. civ., instanța competentă să judece conflictul va hotărâri asupra competenței de judecată a acțiunii respective, astfel că acele considerente pe care le dezvoltă în justificarea soluției sale privesc doar aspectul competenței de judecată, iar nu însuși modul de soluționare a fondului cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 22/2020 prin emiterea deciziei civile nr. 746/2022, aceasta din urmă fiind singura care a statuat pe fondul raportului de drept litigios. Astfel, instanța de contencios administrativ, învestită ca urmare a hotărârii de stabilire a competenței materiale procesuale, a procedat la soluționarea problemei de drept deduse judecății, rezultată dintr-un contract de muncă, fiind necontestat în cauză că revizuentul făcea parte din categoria personalului contractual care desfășura activitate în baza unui contract de muncă în cadrul intimatei. Ca atare, instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea cauzei prin regulatorul de competență, procedează la judecata pe fond a acesteia, identificând normele legale aplicabile raportului substanțial de drept dintre părțile cauzei, unul care avea la bază contractul de muncă al revizuentului, aspect substanțial cu caracter autonom în relația cu competența de judecată și care constituie un aspect de drept procesual. Față de cele arătate în precedent, în temeiul dispozițiilor art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, inclusiv solicitarea revizuentului de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât, raportat la dispozițiile art. 451 și următoarele C. proc. civ., îi incumbă revizuentului culpa în declanșarea unui mecanism procesual invalidat și, în mod corespunzător, sarcina de a suporta propriile cheltuieli efectuate în acest scop.