ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5608/2023

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.12.2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului (CNA), a solicitat anularea Deciziei CNA nr. 667/26 noiembrie 2020, prin care reclamanta a fost sancționată cu somație publică pentru pretinsa încălcare a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările si completările ulterioare; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1703/17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs solicitând, în temeiul dispozițiilor legale de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea sentinței civile atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În esență, în motivare, a arătat că prima instanță a pronunțat soluția cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material deoarece judecătorul fondului a reținut în mod eronat că lipsa vizionării înregistrării emisiunii nu constituie un motiv de nulitate, nefiind indicat de parte textul de lege care ar reglementa o asemenea sancțiune. Partea recurentă-reclamantă și-a întemeiat aceste susțineri pe disp. art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, care se referă la faptul că pentru individualizarea unei sancțiuni, în cazul în care a fost săvârșită o faptă, se ține seama de gravitatea acesteia, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile ce i-au fost aplicate anterior.

S-a mai precizat că la momentul la care a fost emisă decizia de către Consiliul Național Audiovizualului, acesta nu a avut în vedere toate împrejurările care ar putea servi la aprecierea gravității faptei și care ar ajuta la evaluarea eventualelor pagube.

A susținut recurenta că, în mod eronat, a reținut prima instanță că faptele relatate ar constitui acuzații privind comportamente imorale, deoarece aceste fapte erau anterior constatate prin hotărâri judecătorești definitive, de către alte instanțe de judecată.

Ulterior, au fost reluate o serie de elemente circumscrise situației de fapt, mai precis aspectele care au fost relatate în cadrul emisiunii ce a făcut obiect al sancțiunii aplicate de Consiliul Național Audiovizualului recurentei-reclamante A. S.R.L., cu precizarea că toate informațiile furnizate publicului sunt obținute de la DGASPC Argeș și privesc lipsa consimțământului părinților pentru ca minora să-și perfecționeze pregătirea și gimnastica.

A mai invocat recurenta lipsa oricărui prejudiciu de imagine adus vreunei persoane, emisiunea fiind realizată în formatul obișnuit și în stilul consacrat, fără a se încălca dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului nu a depus întâmpinare.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Prin decizia CNA nr. 667 din data de 26.11.2020, reclamanta a fost sancționată cu somație publică pentru încălcarea art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, prin aceea că în cadrul emisiunii de divertisment "Visuri la cheie", difuzată în data de 21.10.2020, începând cu orele 20:25, "au fost aduse acuzații nedovedite la adresa d-nei B. (mama C.) fără să conțină și punctul de vedere al acesteia și fără a fi prezentate dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate". Consiliul a reținut că "în cazul în care se aduc acuzații unei persoane, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoana acuzată trebuie contactată și invitată să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care refuză sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt"; or, reclamanta "nu și-a îndeplinit această obligație legală, pe de o parte, afirmațiile incriminatoare nu au fost probate, iar, pe de alta parte, nu s-au făcut precizări potrivit cărora persoana vizată de comentariile acuzatoare ar fi fost contactată pentru a-și expune opinia și aceasta ar fi refuzat acest demers, sau aspectul că aceasta nu ar fi putut fi contactată".

Împotriva soluției Consiliului Național al Audiovizualului, societatea A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată, respinsă de prima instanță ca fiind neîntemeiată.

Sentința civilă de la fondul cauzei a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.".

Înalta Curte mai reține și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., în sensul că "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, prin intermediul recursului, se urmărește a se supune Înaltei Curți conformitatea hotărârii primei instanțe cu normele de drept aplicabile în raport și de motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Preliminar, Înalta Curte observă că sentința litigioasă a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 22 august 2022, astfel încât, potrivit art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cererea de recurs trebuia motivată în termen de 15 zile de la comunicare, art. 487 C. proc. civ. stabilind că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs în afară de anumite situații cu caracter excepțional, ce nu sunt aplicabile în cauză; totodată, art. 489 alin. (1) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea recursul sau motivele de recurs formulate peste termen.

În concret, Înalta Curte constată că prin concluziile orale susținute la termenul de astăzi, 24 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă prin avocat nu și-a limitat susținerile la criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs, ci a invocat și critici noi, suplimentare acelora. Or, aceste din urmă motive suplimentare de recurs, fără a reprezenta o dezvoltare a criticilor inițiale, au fost formulate dincolo de termenul legal de 15 zile de la comunicare, ce a început să curgă la 22 august 2022.

În plus, ipoteza art. 489 alin. (3) C. proc. civ. nu se confirmă în cauză, întrucât textul legal vizează posibilitatea instanței de invocare a unor motive de ordine publică, fără a mai admite și dreptul părții interesate de a invoca peste termen motive de recurs de ordine publică.

În consecință, respectivele motive noi de recurs nu determină o legală învestire a instanței de control judiciar, fiind invocate după împlinirea termenului legal imperativ pentru formularea recursului și, astfel, nu fac obiectul verificării.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, reținut ca temei de drept al emiterii deciziei nr. 667/2020 prin care Consiliul Național al Audiovizualului a sancționat-o pe partea recurentă-reclamantă cu somație publică de intrare în legalitate, are următorul conținut:

"În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt".

Din conținutul deciziei CNA litigioase și din cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte reține că în cadrul emisiunii, în urma căreia a fost aplicată sancțiunea contestată, au fost aduse acuzații unei terțe persoane "privind fapte sau comportamente imorale", în sensul textului normativ mai sus indicat, mai exact lipsa legăturilor strânse cu propriul copil și lipsa acordului pentru ca acesta să își perfecționeze pregătirea sportivă în gimnastică.

Din lectura atentă a normei juridice indicate anterior rezultă că obligația legală a radiodifuzorului, recurenta-reclamantă A. S.R.L., era una multiplă, respectiv de a oferi dovezi ale faptelor sau comportamentelor imorale de care era acuzată în cadrul emisiunii terța persoană, mama unei minore, precum și de a solicita punctul de vedere al acesteia, dacă i se aduceau asemenea acuzații.

Or, recurenta-reclamantă, deși a arătat în fața Consiliului Național al Audiovizualului și a primei instanțe de judecată că a obținut dovezi de la Direcția Generală de a Asistență Socială și Protecția Copilului, respectiv că a prezentat fapte conforme cu hotărâri judecătorești pronunțate anterior de instanțe cu privire la situația încredințării minorei, totuși nu a făcut și dovada că ar fi invitat-o pe mama minorei să-și exprime punctul de vedere în raport de faptele imorale de care era acuzată.

Înalta Curte subliniază că și acestea din urmă au fost motive pentru care partea recurentă a fost sancționată, astfel că la pronunțarea soluției sale prima instanță a raportat situația de fapt la normele de drept incidente și a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, apreciind că individualizarea sancțiunii a fost efectuată corespunzător gravității faptei săvârșite de societatea A. S.R.L., câtă vreme acesteia i-a fost aplicată o sancțiune ușoară prevăzută de lege, fiind respectat astfel art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, text potrivit căruia "Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.".

În acest din urmă sens, deși prin cererea de recurs societatea A. S.R.L. impută intimatului-pârât CNA faptul de a nu fi vizionat integral emisiunea respectivă, iar primei instanțe faptul de a nu fi anulat actul litigios pentru acest motiv, totuși partea recurentă-reclamantă nu indică aspectul esențial din cursul emisiunii care ar fi fost de natură să demonstreze că terței persoane vizate de afirmațiile făcute în cursul emisiunii i-ar fi fost solicitat punctul de vedere sau că aceasta nu ar fi putut fi contactat spre acest rezultat.

Sub acest aspect, în mod corect a arătat Curtea de Apel București că în conținutul deciziei CNA puteau fi reproduse doar pasajele relevante din emisiunea respectivă, anume acelea care erau vizate de încălcarea normei juridice aplicabile.

În orice caz, prima instanță nu a negat obligația autorității publice intimate-pârâte de a fi vizionat emisiunea, ci dimpotrivă a constatat că înregistrarea acesteia a fost vizionată de către membrii CNA și a arătat că aceasta putea interveni de manieră legală și în afara cadrului ședinței de audieri din 26 noiembrie 2020.

Nici autoritatea publică intimată-pârâtă și nici judecătorul fondului nu au negat scopul nobil urmărit prin respectiva emisiune sau prin seriile de emisiuni din categoria respectivă, ci au observat că, într-o situație punctuală, prin emisiunea vizată nu s-a respectat în integralitate cadrul normativ în materie. Or, caracterul izolat al manifestării respective a avut efectul aplicării unei sancțiuni cu somație publică de intrare în legalitate în sarcina A. S.R.L., anume o sancțiune minimă stabilită de Legea nr. 504/2002, premisa acesteia regăsindu-se în art. 90 alin. (3) din Legea amintită, respectiv "efectele unei fapte ... sunt minore ...".

Cum sancțiunea aplicată a fost minimă, nu rezultă pretinsa vătămare afirmată de recurenta-reclamantă raportat la dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002. În acest sens, nu trebuie confundate criteriile pentru aplicarea sancțiunii cu elementele constitutive ale contravenției, doar primele fiind vizate de textul de lege menționat imediat anterior. Altfel spus, împrejurarea că efectele unei fapte sunt minore prezintă relevanță doar pentru individualizarea sancțiunii aferente, în condițiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 care prevede aplicarea unei somații publice de intrare în legalitate, iar nu pentru însăși reținerea contravenției. Or, în cauza de față este necontestat că a fost aplicată chiar sancțiunea în discuție, necesară scopului legitim al apărării demnității altuia.

În continuare, Înalta Curte arată că, deși prima instanța a validat unele apărări ale reclamantei sub aspectul demonstrării realității faptelor imputate, totuși judecătorul fondului nu a reținut a fi fost demonstrată și îndeplinirea obligației radiodifuzorului în legătură cu obținerea punctului de vedere al persoanei la care s-au referit acele afirmații, astfel că nu au fost realizate de către societatea A. S.R.L. toate cerințele impuse de art. 40 alin. (1) din Codul aprobat prin Decizia CNA nr. 220/2011.

Sub acest aspect sunt legale observațiile primei instanțe care a reținut că, din moment ce demnitatea este un atribut al persoanei, nu este determinantă ponderea sau relevanța pe care acuzația respectivă o are în cadrul emisiunii; astfel, nu contează importanța pe care o acordă acelei acuzații cel care formulează sau permite formularea acuzației, ci felul în care este resimțită atingerea adusă demnității terței persoane.

Deși partea recurentă-reclamantă apreciază că afirmațiile au privit realități obiective, confirmate de probe provenite de la autoritățile publice, totuși din situația de fapt reiese că terței persoane, mama minorei vizate de emisiune, i-au fost imputate lipsa legăturilor strânse cu minora și neimplicarea în pregătirea sa. O astfel de conduită nu apare însă a fi conformă cu ceea ce se admite sau așteaptă în societate în relația unei mame cu copilul său, punând așadar în discuție un aspect de moralitate.

Altfel spus, unei terțe persoane i-a fost imputată o conduită imorală, ceea ce însă nu se poate aprecia a rămâne fără urmări în ceea ce o privește, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi identificată de către cunoscuți prin relațiile de rudenie sau afinitate avute cu participanții la acea emisiune, chiar dacă numele său și imaginea sa nu au fost făcute publice. Din acest punct de vedere, partea recurentă-reclamantă nu a oferit nicio demonstrație că nu exista nicio altă persoană care să o fi putut recunoaște astfel pe mama despre care s-a discutat în emisiune din perspectiva unei conduite imorale.

Într-un astfel de context, art. 40 alin. (1) din Codul aprobat prin Decizia CNA nr. 220/2011 impune nu doar dovedirea afirmațiilor privind comportamentul imoral, ci și acordarea în favoarea persoanei vizate a posibilității de a prezenta un punct de vedere, deoarece nu poate fi exclusă posibilitatea de a se oferi o justificare parțială a acelei conduite și o diminuare a oprobriului public.

De altfel, nimic nu împiedica partea recurentă-reclamantă ca, demonstrând prin probe contextul familial înfățișat în respectiva emisiune pentru minora vizată de scopul nobil urmărit, să ofere și terței persoane posibilitatea de a exprima un punct de vedere, în măsura în care dorea să procedeze astfel, pentru ca demnitatea acesteia să beneficieze de o formă minimală de protecție, iar telespectatorii să aibă posibilitatea să cunoască opiniile tuturor celor în discuție.

Reiese astfel și proporționalitatea impunerii sancțiunii, deoarece recurenta-reclamantă, cunoscând obligațiile ce îi revin, a ales să nu solicite acel punct de vedere de la terța persoană, cu efectul unui unic mod de prezentare a conduitei criticate.

În final, acceptând prin reducere la absurd apărările recurentei-reclamante în sensul că familia minorei era alcătuită în epocă doar din bunicii acesteia, dispare justificarea admiterii în emisiune a oricărei afirmații referitoare la terțe persoane care nu ar fi avut legătură familială cu minora amintită. În aceste condiții, apărarea analizată nu este de natură să atingă scopul vizat de partea recurentă.

Pentru aceste considerente, apreciind că niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă nu este aptă a conduce la reformarea sentinței civile, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Față de cele arătate în precedent, nefiind identificate motive de casare/nelegalitate a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1703 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.