ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5379/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, deputatul de Mureș B. și C., a solicitat constatarea faptului că C.N.C.D. nu a cercetat patru dintre cele cinci contravenții reclamate referitoare la una dintre persoanele reclamate, respectiv nu s-a cercetat deloc sesizarea referitoare la cealaltă persoană reclamată în petiția acesteia nr. 1939/23.03.3030, și în consecință a solicitat anularea Hotărârii nr. 606/2021 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, judecarea în fond a petiției nr. 1939/23.03.2020 adresată C.N.C.D. și admiterea cererilor, astfel cum acestea au fost formulate în petiția respectivă.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă arată că, deși, prin cererea de chemare în judecată a arătat că CNCD nu a cercetat toate contravențiile reclamate, prima instanță a ignorat în totalitate motivele, argumentele și dovezile prezentate de reclamantă în acest sens, făcând referire doar la constatările CNCD din hotărârea nr. 606/2021. Procedând astfel, prima instanță a încălcat în mod grav art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 3 din C. proc. civ., cauzându-i o vătămare (vătămarea dreptului la un proces echitabil) care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței și rejudecarea în fond a cauzei.

Din perspectiva aceluiași motiv de recurs, se susține că prima instanță a încălcat și prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorul avea îndatorirea să stăruie pentru a preveni pronunțarea unei soluții greșite în cauză. Însă, instanța a neglijat mai multe aspecte concrete asupra cărora i s-a atras atenția, un exemplu elocvent în acest sens fiind, în opinia recurentei-reclamante, faptul că a demonstrat cu probe că este neadevărată susținerea CNCD că persoanele reclamate au șters comentariile care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000, susținere din cauza căreia, CNCD nu a aplicat sancțiuni. Or, ținând cont că CNCD a constatat natura lor contravențională (a se vedea pct. 89 din hotărâre) și având în vedere că respectivele comentarii nu au fost șterse după ce au fost reclamate, recurenta-reclamantă consideră că instanța ar fi trebuit să aplice sancțiuni pentru acestea. Însă, în loc să procedeze astfel, nici măcar nu a amintit acest aspect esențial în sentința recurată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă arată că, deși, prin cererea de chemare în judecată a arătat că soluția CNCD este eronată, fiind dată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 și a propriei proceduri interne a CNCD, prima instanță a ignorat argumentele reclamantei, raliindu-se poziției CNCD. Astfel, în ciuda faptului că a demonstrat că drapelele arborate de primarul din Sf. Gheorghe în ziua de 15 martie nu sunt drapele ale Ungariei, instanța a reluat argumentația eronată a CNCD din perspectiva invocării Legii nr. 75/1994, care nu are nicio relevanță în prezentul caz.

Totodată, atât CNCD cât și instanța de fond au ignorat prevederile esențiale ale art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la sarcina inversării probei. Recurenta-reclamantă susține că, în ceea ce o privește, a demonstrat existența faptelor și a arătat de ce consideră că acestea constituie infracțiuni, iar obligația persoanelor reclamate era să demonstreze că nu au încălcat legea. Însă, o astfel de dovadă nu a fost făcută nici în fața CNCD, nici în fața instanței de judecată, astfel că persoanele reclamate trebuiau sancționate. Precizează că CNCD și instanța ar fi avut posibilitatea să refuze sancționarea lor numai în cazul în care s-ar fi demonstrat că faptele reclamate nu au fost comise.

Se mai susține că atât persoanele reclamate, cât și prima instanță au răstălmăcit starea de fapt, susținând total neadevărat că au fost arborate drapele ale Ungariei în Sf. Gheorghe, caz în care ar fi incidente prevederile Legii nr. 75/1994.

Dat fiind faptul că, în cazul însemnelor proprii ale minorităților naționale nu există condiția ca acestea să fie folosite împreună cu simbolurile țării (normele adoptate prin H.G. nr. 1157/2011 nu conțin nimic în acest sens), ceea ce susțin persoanele reclamate (respectiv că a arbora drapelele minorității maghiare fără ca lângă ele să fie arborate și drapele ale României), nu poate fi considerată o opinie, ci, în mod evident, o discriminare.

Face referire și la opinia separată a domnului judecător D. expusă de acesta la decizia nr. 819/2019 pronunțătă de Curtea Constituțională, care este în sensul că simbolurile minorităților naționale nu pot fi asimilate cu drapelele altor state, considerând că această opinie este clarificatoare în cauză.

Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

4.1. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

4.2. Legal citați, intimații-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C. nu au depus întâmpinări în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte constată că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 606/28.07.2021 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei soluții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. Însă, în raport de conținutul concret al criticilor expuse prin cererea de recurs, instanța de control judiciar reține că acestea se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., urmând a fi examinate din perspectiva acestor dispoziții legale.

Se impune precizarea că, în condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, astfel că, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare menționate în contextul factual prezentat în hotărârea atacată.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, aceste prevederi vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci, de fapt, critică modul de apreciere al probelor care au determinat respingerea cererii deduse judecății.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Așadar, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante potrivit cărora sentința de fond este netemeinică și nelegală deoarece instanța de fond nu ar fi făcut referire sau motivare privitor la toate aspectele deduse judecății, de vreme ce în mod corect instanța de fond a procedat la sintetizarea criticilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reținute, față de dispozițiile art. 2 alin. (1), (4) și (8) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prezentând apoi în detaliu și motivele pentru care a ajuns la această concluzie.

De altfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, iar motivarea instanței de fond are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Analizând sentința atacată prin raportare și la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este întemeiat, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a susținut interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, considerând că în temeiul acestora se impunea să constate că, prin Hotărârea nr. 606/2021, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat greșit că intimații-pârâți nu au săvârșit faptele de discriminare reclamate de petentă.

Înalta Curte reține din actele dosarului că, prin petiția înregistrată la CNCD, petenta (recurenta-reclamantă) a reclamat un pretins comportament discriminatoriu al reclamaților față de comunitatea maghiară din țară, prin postările de pe blogul personal al pârâtului B. (primul reclamat), accesibil la adresa www.x.ro, respectiv pe pagina sa de E. și pe pagina E. a pârâtului Forumului Civic al Românilor din Covasna, Hargita și Mureș (cel de-al doilea reclamat), precum și prin facilitarea unor mesaje degradante și hărțuitoare, comentariile cititorilor, având la bază criteriul apartenenței la o comunitate etnică.

După cum a precizat și instanța de fond, prin hotărârea contestată în cauză, CNCD a reținut că faptele reclamate nu sunt fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, fapta încadrându-se în limitele libertății de exprimare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Astfel, pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâților pentru fapte de discriminare, în mod corect prima instanță a efectuat o analiză distinctă a postărilor propriu-zise, respectiv a comentariilor la aceste postări, concluzionând în sensul că postările propriu-zise nu pot fi considerate discriminatorii la adresa comunității maghiare.

În legătură cu articolul analizat, postat de pârâtul B. pe blogul său și pe pagina sa de E. și distribuit de pârâtul C. pe propria pagină de E., instanța de control judiciar reține că acesta se încadrează în limitele libertății de exprimare, deoarece respectivul articol reflectă opinia pârâtului față de o acțiune a autorității publice locale considerată a fi nelegală. Din acest punct de vedere, din probele dosarului rezultă că referirile din articol sub aspectul legalității arborării drapelului sunt faptic adevărate și au bază legală (art. 7 din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice), astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că pârâtul ar afirma total neadevărat că au fost arborate drapele ale Ungariei în Sfântu Gheorghe, caz în care nu ar fi incidente prevederile Legii nr. 75/1994, nu pot fi primite. Ceea ce s-a supus controlului de legalitate de către recurenta-reclamantă a fost Hotărârea nr. 606/2021 emisă de CNCD sub aspectul verificării îndeplinirii în cauză a condițiilor impuse de O.G. nr. 137/2000, instanța de judecată fiind limitată la verificarea îndeplinirii acestor condiții impuse de actul normativ special incident cauzei.

Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs observă că este legală soluția CNCD de a constata, în privința postării propriu-zise, că nu ne aflăm în prezența unei fapte de discriminare, articolul vizat încadrându-se în limitele libertății de axprimare, potrivit art. 2 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000.

Recurenta-reclamantă a mai pretins în cuprinsul motivelor de recurs că este neadevărată susținerea CNCD că persoanele reclamate au șters comentariile care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000 și, având în vedere că respectivele comentarii nu au fost șterse după ce au fost reclamate, instanța ar fi trebuit să aplice sancțiuni pentru acestea.

Chiar dacă la nivel declarativ recurenta-reclamantă arată aspectele prim menționate, respectiv că este neadevărată susținerea CNCD că persoanele reclamate au șters comentariile care încalcă prevederile O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul susținerilor sale. Dimpotrivă, la pct. 28 din hotărârea atacată, CNCD a reținut că, "prin e-mailul transmis pe adresa instituției, înregistrat cu nr. x/01.07.2021, primul reclamat precizează că toate comentariile inscriminate în dosar au fost șterse, atât de pe pagina de E., cât și de pe blogul personal."

În legătură cu cel de-al doilea aspect menționat, anume responsabilitatea pârâtului pentru comentariile făcute de urmăritorii săi, instanța de control are în vedere jurisprudența CEDO din cauza Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și ind ex.hu ZRT contra Ungariei prin care s-a stabilit că responsabilitatea proprietarului unei pagini web pentru comentariile utilizatorilor nu poate fi angajată automat pentru simplul fapt că setările respectivului site permiteau vizitatorilor să posteze comentarii.

Curtea Europeană a stabilit faptul că un sistem bazat pe un disclaimer privind responsabilitatea utilizatorilor pentru comentariile postate și un sistem de ștergere a comentariilor la simpla solicitare a persoanei vizate pot constitui o alternativă pentru a realiza un just echilibru între drepturile concurente implicate în situația în care observațiile utilizatorilor terți nu se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor comentarii directe la adresa integrității fizice a persoanelor.

În aplicarea acestei jurisprudențe, la care s-a raportat atât CNCD, cât și prima instanță, se observă din actele dosarului, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a solicitat ștergerea respectivelor postări, iar pe de altă parte, autorii comentariilor și-au exprimat dezaprobarea nu față de comunitatea maghiară, ci față de conduita primarului din localitatea respectivă, pe care au apreciat-o defectuoasă, în neconcordanță cu prevederile legale.

Aceste comentarii exprimă judecăți de valoare sau opinii și nu se încadrează într-un discurs al urii și violenței și nu conțin amenințări la adresa integrității fizice a persoanelor.

În consecință, având în vedere efectele pe care le-au avut în mod concret, în sensul că respectivele comentarii nu au fost de natură să incite la ură împotriva etniei maghiare, așa cum încearcă să insinueze recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar apreciază că răspunderea nu este cea specifică obiectului prezentei cauze, contravențională în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci, eventual, poate face obiectul analizei unui alt tip de răspundere civilă.

Nu poate fi reținută nici critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la principiul inversării sarcinii probei.

Contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanță a analizat cu minuțiozitate și acuratețe atât susținerile părților, cât și probele administrate, din chiar perspectiva exigențelor impuse de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egelității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, incluziv înregistrări audio și video sau date statistice".

Instanța de fond a evaluat și stabilit corespunzător, și în opinia Înaltei Curți, conținutul și sensul normei sus-citate, reținând că în această materie nu se se poate vorbi de o inversare torală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia.

Simplul fapt că partea adversă, pârâtul Forumul Civic al Românilor din Covasna, Hargita și Mureș, nu s-a apărat în vreun fel în cursul procedurii administrative și jurisdicționale nu neagă dreptul acestuia la egalitate în procesul civil și, în egală măsură, nu reprezintă sub nicio formă în sine o obligație pentru autoritatea administrativă sau organul jurisdicțional de a aplica în consecință sancțiuni administrative contravenționale. Dimpotrivă, în chiar lipsa acestor apărări care să fi fost formulate de pârâtul Forumul Civic al Românilor din Covasna, Hargita și Mureș, potrivit obligației instanței și rolul acesteia în aflarea adevărului așa cum sunt ele prevăzute de art. 22 C. proc. civ., instanței i-a revenit sarcina să analizeze elementele de fapt și probele administrate în cauză și, în consecință, să facă aplicarea normelor de drept relative la existența faptelor de discriminare de care este acuzat pârâtul Forumul Civic al Românilor din Covasna, Hargita și Mureș.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește critica legată de încălcarea propriei proceduri interne a Consiliului, în sensul că nu a cercetat toate contravențiile reclamate, Înalta Curte constată că nu este fondată.

În fapt, fapta alegată de reclamată este una singură, respectiv fapta posibil discriminatorie prin încălcarea tratamentului egal în ceea ce privește dreptul la demnitate pe criteriu etnic (minoritatea maghiară), astfel cum este descrisă la art. 15 Secțiunea a V-a din O.G. nr. 137/2000, respectiv respectarea sau nu a limitei libertății de exprimare. Evident, în măsura în care este vorba de o singură faptă pretins contravențională, ar putea exista o singură contravenție aplicată și nu cinci, după cum pretinde recurenta-reclamantă.

Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte, constatând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinței nr. 18/1 martie 2022.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 18 din data de 1 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 noiembrie 2023.