ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5175/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la 25.11.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 100/22.12.2021, pusă în aplicare prin Decizia nr. 101 din 30.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, întrucât Decizia nr. 100/22.12.2021 nu este conformă cu dispozițiile legale și interpretările acestora date de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, respectiv:

- revocarea/modificarea parțială a art. 2 din Decizia nr. 100 din 22.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- revocarea/modificarea parțială a art. 4 și art. 6 din Decizia nr. 100 din 22.12.2021, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anteriori datei emiterii deciziei contestate;

- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să le fie achitate (datele la care au fost efectuate plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința nr. 2200 din 23 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2200 din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel București au declarat recurs reclamanții, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civillă și solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii formulate, apreciind că hotărârea atacată este neîntemeiată pentru motivele expuse.

Astfel, în dezvoltarea recursului au susținut, după o expunere a situației de fapt și reiterarea argumentelor invocate în susținerea temeiniciei acțiunii formulate, că pretențiile deduse judecății se fundamentează pe art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, precum și pe art. I pct. I și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv pe statuările cu caracter obligatoriu date prin deciziile ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26.09.2016 și nr. 36 din 04.06.2018 și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15.12.2016.

Au mai susținut că art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate", se interpretează în sensul că se aplică doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative, nu și în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești sau prin acte administrative ale ordonatorilor de credite. O interpretare contrară, în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești și/sau acte administrative ale ordonatorului de credite în sfera noțiunii de "majorări reglementate", cu consecința diminuării indemnizației de încadrare recunoscute prin hotărâri, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, contravine dispozițiilor art. 38 alin. (6

1

) și alin. (8) din Legea nr. 153/2017, care consacră principiul menținerii în plată a drepturilor câștigate.

Față de principiile reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 și de expunerea de motive a acestei legi, în referire la aplicarea etapizată reglementată prin dispozițiile art. 38 în sensul menținerii în plată a cuantumului brut al salariilor de bază sau al sporurilor potrivit alin. (2) sau acordării creșterilor salariale prevăzute la alin. (3) și (4), au opinat recurenții că intenția legiuitorului nu a fost aceea a scăderii nivelului veniturilor salariale.

Or, limitarea nivelului indemnizației de bază la cel stabilit pentru anul 2022 ar avea ca efect diminuarea nivelului indemnizației de bază, cu ignorarea principiilor legalității, egalității și nediscriminării, consacrate prin dispozițiile art. 6 și în contradicție cu scopul urmărit de legiuitor, acela al menținerii în plată a drepturilor câștigate, în edictarea normei cuprinse în art. 38 alin. (6) și (8) din Legea nr. 153/2017.

O interpretare contrară ar fi, în opinia recurenților, contrară statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cuprinse în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, prin care s-a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. În aplicarea aceluiași raționament, interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este necesară a fi în sensul menținerii drepturilor câștigate pentru o perioadă de referință anterioară aplicării acestora.

De asemenea, astfel cum reiese și din statuările instanței supreme și ale instanței de contencios constituționale, reținute în Decizia H.P. nr. 36/04.06.2018 și respectiv în Decizia CCR nr. 794/15.12.2016, nivelul maxim al salariului la care se face egalizarea trebuie să aibă în vedere și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, iar o astfel de stabilire a avut ca reper un moment anterior datei de 1 ianuarie 2018, când prevederile art. 38 alin. (6) devin incidente.

Au mai expus recurenții argumente în sprijinul temeiniciei acțiunii formulate și din perspectiva statuărilor Curții Constituționale a României conținute în Decizia nr. 763 din 22.10.2020, precum și a celor reținute de ÎCCJ-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, referitoare la starea de discriminare invocată în fața primei instanțe, și au concluzionat că interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în sensul aplicării și în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive încalcă cele stabilite de instanța supremă în decizia evocată, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la executarea hotărârilor judecătorești.

Plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar trebui să se aplice în situația în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, întrucât o asemenea interpretare conduce la încălcarea art. 6 CEDO și a principiului neretroactivității legii civile, deoarece o lege adoptată în anul 2017 care produce efecte începând cu anul 2018 nu putea reglementa situații juridice anterioare intrării ei în vigoare. Totodată, plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, nu și drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

În situația unei interpretări contrare, s-ar ajunge la situația în care hotărârile judecătorești ar fi lipsite de efecte și s-ar acorda debitorului posibilitatea de a nu executa o hotărâre definitivă prin care s-a dispus obligarea sa la plata drepturilor salariale.

În continuare, recurenții au expus în cuprinsul paginilor 10-13 ale cererii de recurs argumentele în considerarea cărora au apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, din perspectiva executării hotărârilor judecătorești și a dreptului de acces la justiție, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, și au afirmat că deciziile de stabilire a drepturilor salariale emise de pârât sunt nelegale, raportat la titlurile executorii pe care le dețin, care sunt lipsite în acest mod de orice efecte.

În faza procesuală a recursului intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte o apreciază întemeiată și o va admite, urmând să constate că recursul este nul, pentru motivele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același Cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același Cod, sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de dispozițiile legale amintite.

În speță, recurenții-reclamanți au clamat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă nu au formulat veritabile critici la adresa sentinței pronunțate de instanța de fond, prin care să arate în ce constă, în concret, nelegalitatea acesteia, raportat la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii, pentru a putea fi încadrate în dispozițiile legale precizate, care, prin urmare, au fost invocate exclusiv în mod formal.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs și susținerile recurenților, reține caracterul nemotivat al căii de atac, aceștia limitându-se să reitereze aspectele ce vizează situația de fapt dedusă judecății, să redea cadrul normativ incident, să reia argumentele invocate prin acțiunea introductivă, aspecte ce au fost analizate de prima instanță, și să solicite reformarea soluției atacate în sensul pretins, fără a aduce o minimă argumentare cazurilor de casare invocate. Așadar, se constată că recursul nu conține motive care să poată fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate în susținerea căii de atac exercitate, reclamanții arătând doar faptul că înțeleg să conteste sentința de fond, fără să formuleze nicio critică concretă de nelegalitate la adresa acesteia.

Or,față de rigorile ce caracterizează calea de atac a recursului în actuala reglementare, modalitatea de redactare a cererii formulate de recurenți nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate. În egală măsură, simpla reproducere, prin cererea de recurs, a contextului factual și a cadrului legislativ incident nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinței de fond, dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în ipotezele reglementate la art. 488 din același cod.

În aceste condiții, reținând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul dintre cazurile de casare invocate, reglementate de art. 488 C. proc. civ. și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea recursului exercitat de reclamanți.

Față de considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, întrucât recurenții-reclamanți nu s-au conformat exigențelor impuse de lege și nu au formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din același Cod, va constata nul recursul declarat de reclamanți și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. împotriva sentinței nr. 2200 din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.