ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4348/2023

Ședința publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 8 aprilie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Federația "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea la emiterea actului administrativ privind recunoașterea statutului de minoritate națională pentru membrii comunității de aromâni din România.

Prin sentința civilă nr. 1247 pronunțată la 21 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamanta Federația "A.", în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1247 pronunțată la 21 septembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Federația "A.", care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii privind obligarea Guvernului României la emiterea actului administrativ privind recunoașterea statutului de minoritate națională pentru membrii comunității aromânilor din România.

Recurenta-reclamantă a susținut următoarele aspecte în cuprinsul motivelor de recurs:

- este incident art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, întrucât refuzul de a emite actul administrativ solicitat de către reclamantă este complet nejustificat și nelegal și încalcă Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei.

Recurenta menționează că situația aromânilor din România este nerezolvată de peste 15 ani, când au fost efectuate primele demersuri oficiale pentru recunoașterea statutului de minoritate națională pentru membrii acestei comunități.

Susține că, în planul dreptului internațional, încă din anul 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1333 prin care a recunoscut expres statutul de minoritate etnică pentru aromânii originari din zona Balcanilor, dispersați astăzi în Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Serbia, România, Germania, Statele Unite ale Americii și Australia.

În concret, Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei a clarificat statutul de minoritate etnică pentru aromâni, punând în vedere autorităților să întreprindă demersurile necesare pentru protejarea drepturilor lor.

- instanța de fond a respins cererea, întrucât legislația națională nu reglementează proceduri de recunoaștere a unei comunități entice ca minoritate națională, prin urmare, motivarea formulată include motive contradictorii, calificate mai întâi ca nejustificate și utilizate ulterior ca argumente pentru respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Deși evocă trei ipoteze, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează de fapt aceeași chestiune - nemotivarea hotărârii, iar indicarea faptului că lipsa legislației concrete care să oblige Guvernul la emiterea actului administrativ nu conduce la obligația acestui de a emite actul este, în opinia reclamantei, o motivare insuficientă a soluției pronunțate, care echivalează cu nemotivarea acesteia.

Susține că în anul 1995 a fost adoptată Legea nr. 33 pentru ratificarea Convenției cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, încă nu a fost adoptată legea minorităților naționale din România nici până la momentul introducerii recursului.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În lipsa adoptării legii privind statutul minorităților naționale pe teritoriul României, recunoașterea statutului de minoritate națională revine în competența administrației publice centrale la cel mai înalt nivel, în concret Guvernului României prin Departamentului pentru Relații Interetnice, reprezentat al puterii executive care are misiunea de a gestiona întreaga activitate în legătură cu comunitățile minoritare la nivelul statului nostru.

În acest sens a solicitat prin adresa din 12.01.2021 Guvernului României recunoașterea statutului de minoritatea națională pentru membrii comunității aromânilor din România, răspunsul este negativ este inclus în cuprinsul adresei nr. x/04.03.2021, comunicată în data de 15.03.2021 și iar procedura prealabilă/necontencioasă a fost corect îndeplinită.

Așa cum reiese din normele constituționale (art. 6 privind dreptul la identitate națională) și din tratatele semnate și ratificate de România (art. 8 CEDO privind dreptul la viață privată, Recomandarea 1201/1993 și Recomandarea 1333/1997 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei), statul român face parte din categoria statelor care recunosc existența, pe teritoriul lor, a minorităților naționale, angajându-se să le protejeze și să sprijine dezvoltarea lor. Una din condițiile primordiale pentru aplicarea legislației adoptate în favoarea minorităților naționale o constituie recunoașterea oficială a fiecărei minorități și, implicit, stabilirea comunităților, grupurilor de persoane care se bucură de măsurile de protecție.

Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei a clarificat statutul de minoritate etnică pentru aromâni, punând în vedere autorităților să întreprindă demersurile necesare pentru protejarea drepturilor lor.

De dată relativ recentă, respectiv de la 17 decembrie 2020, Parlamentul European a luat în discuție și analiză un pachet legislativ privind statutul minorităților naționale și modul în care drepturile acestora trebuie să fie ocrotite de țările pe teritoriul cărora aceste minorități se găsesc.

Aceste demersuri ale Consiliului Europei însă nu a ajutat recurenta să obțină obligarea Guvernului României să emită actul administrativ privind recunoasterea statutului de minoritate națională pentru membrii comunitătii de aromâni din România.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte apreciază că sentința atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate.

Astfel, nu pot fi primite criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în condițiile în care nu se poate reține că instanța de fond ar fi refuzat aplicarea unor reglementări internaționale având caracter obligatoriu; în considerentele sentinței, judecătorul fondului a arătat în mod explicit că recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, invocate de reclamantă, nu au caracter obligatoriu, această aserțiune nefiind criticată în mod argumentat de către recurentă, ci numai (în mod nemotivat) contrazisă. Nefiind obligatorii, recomandările nu pot impune statelor aplicarea unor măsuri ori întreprinderea unor demersuri.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia refuzul autorității pârâte de a emite actul administrativ solicitat nu este obiectiv, ci este complet nejustificat și nelegal. Aceasta dat fiind că susținerea menționată nu este însoțită de o argumentație juridică, făcându-se exclusiv referiri factuale la situația aromânilor din România.

Totodată, nu poate fi considerat nelegal răspunsul Guvernului României potrivit căruia lipsa adoptării legii privind statutul minorităților naționale nu creează automat o obligație în sarcina administrației publice centrale de a recunoaște statutul de minoritate națională unei comunități. Înalta Curte are în vedere că, de regulă, rolul autorităților administrației publice este acela de a emite acte prin care se execută legea sau se organizează executarea legii, iar nu acte cu putere de lege.

Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, faptul că acest motiv de casare nu echivalează motivarea insuficientă a unei hotărâri cu nemotivarea acesteia, iar, pe de altă parte că, nu poate fi reținută existența unor motive contradictorii în sentința atacată; nu constituie nicidecum o motivare contradictorie faptul că judecătorul fondului a considerat că apărarea pârâtului prin care se susține că legislația națională nu reglementează proceduri de recunoaștere a unei comunități etnice ca minoritate națională privește fondul acțiunii, iar nu admisibilitatea acesteia.

Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanța de fond a reținut situația de fapt și a expus clar, simplu și concis argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia refuzul de a judeca demersul său "intră sub incidența denegării de dreptate", atâta timp cât acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, deci a fost cercetată pe fond. Altminteri s-ar ajunge la concluzia absurdă conform căreia orice acțiune respinsă echivalează cu o denegare de dreptate. În mod evident, în speță nu sunt aplicabile nici prevederile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât pricina a putut fi soluționată în baza legii - imposibilitatea admiterii cererii de chemare în judecată nu echivalează cu imposibilitatea soluționării unei pricini.

În ceea ce privește susținerea recurentei conform căreia minoritatea aromânilor este, în mod nejustificat, tratată diferențiat, Înalta Curte constată că, și dacă s-ar accepta teza unui asemenea tratament, instanțele de judecată nu se pot substitui legiuitorului, creând pe cale judiciară norme care să înlăture respectiva discriminare, dat fiind că se opune principiul constituțional al separației puterilor în stat.

În fine, nu pot fi primite nici susținerile recurentei formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Aceasta în condițiile în care recurenta nu invocă în mod explicit încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, iar aserțiunea sa potrivit căreia "în lipsa adoptării legii privind statutul minorităților naționale pe teritoriul României, recunoașterea statutului de minoritate națională revine în competența administrației publice centrale" este lipsită de indicarea vreunui temei legal.

Instanța de contencios administrativ poate verifica, din punct de vedere al legalității, conformitatea conduitei autorității publice cu dispozițiile legale care îi reglementează activitatea, fără ca, prin actul de judecată, să suplinească voința autorității. Instanța de judecată nu poate să se substituie autorității în exercitarea atribuțiilor sale, fără să-și depășească propria competență generală și rol constituțional.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea referitoare la încadrarea abuzivă a aromânilor în categoria români de pretutindeni prin Legea nr. 299/2007, atâta timp cât respectiva lege își produce efectele, nefiind declarată neconstituțională.

Cât privește referirile recurentei-reclamante la prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază că dreptul la viață privată și de familie constituie un drept individual, iar nu unul colectiv; respectiva dispoziție nu consfințește dreptul unei colectivități de a obține statutul de minoritate națională.

Înalta Curte apreciază drept lipsită de relevanță pentru soluționarea prezentei spețe, expunerea factuală a situației aromânilor, în condițiile în care, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspectele de fapt sunt sustrase controlului instanței de recurs, aceasta putând verifica numai legalitatea, iar nu și temeinicia sentinței atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Federația "A." împotriva sentinței civile nr. 1247 pronunțată la 21 septembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 04 octombrie 2023.