ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2013

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Asociația Comunitatea Armână din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea în parte a H.G. nr. 589/2001, privind înființarea Consiliului Minorităților Naționale, obligarea pârâtului la emiterea unui act normativ care să înlăture discriminarea instituită prin art. 2 din H.G. nr. 589/2001 și care să restabilească situația anterioară în sensul includerii în Consiliul Minorităților Naționale și a organizațiilor cetățenilor aparținând grupurilor etnice din România legal constituite la data de 27 septembrie 1992, necondiționat de participarea acestora la alegerile parlamentare, precum și la înscrierea sa în Consiliul Minorităților Naționale. Prin sentința civilă nr. 3312 din 02 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a respins acțiunea ca inadmisibilă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 3602 din 25 iunie 2009, casând sentința pronunțată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că procedura prealabilă a fost efectuată. În fond, după casare, a fost formulată o cerere de intervenție în interesul pârâtului de către intervenienta Societatea de Cultură Macedo-Română, prin care au fost invocate excepția inadmisibilității, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active. Prin sentința civilă nr. 5222 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția inadmisibilității, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, pe fondul cauzei respingându-se acțiunea formulată ca neîntemeiată. În ce privește excepția inadmisibilității, s-a reținut că reclamanta nu invocă vătămarea unui interes public, ci a unor drepturi și interese aparținând unor persoane care au o anumită cultură și tradiții specifice. În plus, reclamanta a dobândit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 167 din 28 februarie 1991, pronunțată de Judecătoria sector 1 București, în considerentele acestei sentințe reținându-se că reclamanta are ca scop păstrarea și dezvoltarea graiului, tradițiilor și a întregului specific spiritual și cultural aromân în România. S-a apreciat că, prin promovarea acțiunii, reclamanta acționează conform scopului pentru care a luat ființă, întrucât urmărește anularea unui act administrativ care, în opinia sa, îngrădește drepturile aromânilor la păstrarea tradițiilor și specificului spiritual și cultural. În considerarea argumentelor expuse, prima instanță a respins și excepțiile lipsei calității procesuale respectiv a lipsei de interes, reținând că reclamanta a dobândit în mod legal dreptul de a proteja drepturile și interesele specifice anumitor persoane, în temeiul sentinței menționate. Pe fondul cauzei s-a reținut că potrivit art. 3 din H.G. nr. 589/2001, atribuțiile Consiliului au caracter general și nu se limitează la minoritățile reprezentate în Parlament. Prin urmare, între modul de constituire a Consiliului și atribuțiile acestuia nu există nici o legătură susceptibilă a leza interesele minorităților care nu au reprezentant în Parlament și prin urmare nu au un membru în Consiliu. Așa fiind, a apreciat prima instanță, nu pot fi reținute susținerile reclamantei în sensul că prevederile art. 2 din H.G. nr. 589/2001 instituie o discriminare a grupului etnic armân în raport cu celelalte comunități etnice, sub aspectul dreptului la identitate culturală, întrucât actul normativ în cauză nu instituie nici o legătură între componența Consiliului și atribuțiile sale. Susținerile reclamantei privind lipsirea grupului etnic armân de dreptul de a fi reprezentat politic au fost analizate de instanța fondului pornind de la situația existentă la momentul adoptării H.G. nr. 589/2001, la acea dată fiind în vigoare Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, act normativ ce nu interzicea minorităților naționale legal constituite să participe la alegeri și să obțină locuri în Parlament în raport cu rezultatele obținute. În plus, art. 5 alin. (8) din lege prevedea că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale pot opta să depună, prin derogare de la prevederile alin. (3), (6) și (7), aceeași listă de candidați pentru Camera Deputaților în mai multe circumscripții electorale. Examinând art. 2 din H.G. nr. 589/2001 în raport cu textele de lege reținute, instanța fondului a constatat că acest text instituie un criteriu obiectiv și rezonabil în ce privește componența Consiliului, câtă vreme posibilitatea de a participa la alegerile parlamentare era, la acea vreme, deschisă oricărei minorități naționale legal constituite, fără nicio condiționare. Legea nr. 68/1992 a fost abrogată de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, această lege, la art. 4 alin. (1), definind noțiunea de minoritate națională, din punct de vedere electoral, ca fiind acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităților Naționale. Această prevedere a fost ulterior preluată de Legea nr. 35/2008, care a abrogat Legea nr. 373/2004. S-a constatat că în mod similar se prezintă situația și în cazul alegerilor locale, întrucât art. 7 din Legea nr. 67/2004 definește minoritatea națională în același mod ca Legea nr. 35/2008. În atare condiții, a apreciat prima instanță, condiționarea impusă pentru participarea la alegerile locale și parlamentare nu este efectul H.G. nr. 589/2001, ci al actelor normative ulterioare și cu forță juridică superioară, astfel că nu condiția impusă de art. 2 din actul administrativ are aptitudinea de a leza dreptul unei minorități de a face parte din Consiliu, ci legile adoptate ulterior și care fac referire la H.G. nr. 589/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Asociația „Comunitatea Armână din România”, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică.

Hotărârea ce face obiectul revizuirii Prin decizia nr. 2451 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de Asociația Comunitatea Armână din România împotriva Sentinței Civile nr. 5222 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond a interpretat corect actul dedus judecății ca fiind o hotărâre de guvern ce are ca obiect înființarea Consiliului Minorităților Naționale, solicitându-se anularea parțială a acesteia, respectiv a art. 2 care stabilește componența Consiliului exclusiv din reprezentanții organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Parlamentul României. Prima instanță, s-a mai apreciat, a argumentat în mod temeinic că, în raport de legislația existentă la data adoptării hotărârii nu se poate reține vreo discriminare în legătură cu componența Consiliului, deoarece Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului (în vigoare la acea dată) permitea tuturor organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, legal constituite să participe la alegeri și să obțină locuri în parlament. Prin urmare, nu se poate reține o discriminare în sens art. 14 a Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece actul normativ atacat nu instituie un tratament diferențiat al unor persoane aflate în situații similare sau comparabile. Totodată, art. 3 din H.G. 589/2001 stabilește atribuții cu caracter general ale Consiliului, acestea nefiind limitate la minoritățile reprezentate în parlament. În mod corect, s-a observat, de către prima instanță, că o eventuală îngrădire a drepturilor reclamantei s-a produs ca efect al legislației ulterioare H.G. nr. 859/2001, respectiv ca efect al Legilor nr. 67/2001 și nr. 373/2004, care au stabilit un status quo în privința Consiliului Minorităților Naționale, noțiunea de minoritate națională ajungând să se identifice, din punct de vedere electoral, cu acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităților Naționale. La data de 9 octombrie 2007 problemele specifice comunității aromânilor au făcut obiectul unui Memorandum în cadrul Guvernului României (filele 16-21 dosar fond), fiind în atenția instituțiilor statului român. A concluzionat Înalta Curte că, față de conținutul actului atacat și în raport de probele dosarului de fond, instanța de control judiciar nu poate reține existența unei vătămări în sensul art. 1 din Legea nr. 54/2004, iar hotărârea atacată este legală și temeinică.

Cererea de revizuire Împotriva Deciziei nr. nr. 2451 din 17 mai 2012 a formulat cerere de revizuire recurenta Asociația Comunitatea Armână din România, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 5222 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea cererii, revizuenta a reluat și detaliat, mai întâi, criticile expuse în cererea de recurs, privind modul în care a fost soluționată cererea sa de către Curtea de Apel București. A mai susținut revizuenta că, soluționând cererea de recurs cu care a fost învestită, instanța supremă nu s-a pronunțat asupra tuturor lucrurilor cerute, neanalizând recursul sub toate motivele invocate și raportat la toate criticile formulate în susținerea acestuia, ceea ce atrage, fără putință de tăgadă, incidența dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Întâmpinările depuse în cauză Prin întâmpinările depuse, intimații Guvernul României și Societatea de Cultură Macedo-Română au invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, motivat de faptul că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., în sensul că decizia criticată pe calea de atac a revizuirii nu ar evoca fondul. Intimatul Guvernul României a mai arătat că revizuenta nu aduce critici care să poată fi considerate motive de revizuire în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ci reia susținerile expuse atât în cererea introductivă de instanță, cât și în cererea de recurs.

Soluția Înaltei Curți privind calea extraordinară de atac Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că se impune respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pentru considerentele în continuare arătate. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ. Conform acestor dispoziții legale, pot forma obiectul revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și cele date de o instanță de recurs când evocă fondul, numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de text. Cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, dezbaterile fiind limitate însă la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, astfel cum prevede art. 326. Din economia reglementărilor în materie rezultă așadar că admisibilitatea revizuirii, se apreciază sub următoarele aspecte: hotărârea atacată să fie cel puțin definitivă; această hotărâre să fie dată după evocarea fondului cauzei; criticile formulate să se încadreze în motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ., respectiv, în speță, în cele de sub pct. 5 și 6 invocate ca temei legal. Sub aspectul obiectului revizuirii, în ceea ce privește hotărârile date de o instanță de recurs, legiuitorul a impus expres condiția ca această instanță să fi evocat fondul, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit acestui text legal, coroborat cu dispozițiile art. 316 C. proc. civ., o instanță de recurs evocă fondul cauzei când ea reapreciază probele administrate în cauză de instanța de fond, precum și temeiurile de drept existente, schimbând situația de fapt stabilită de instanța a cărei hotărâre a fost casată ori modificată, pronunțând o soluție proprie și diferită de cea dată anterior în cauză. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constatată că, în cauza dedusă judecății, instanța de control judiciar a respins recursul reclamantei ca nefondat, constatând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, cu reluarea argumentelor expuse în considerente de către instanța de fond, apreciindu-se că aceasta a realizat o justă evaluare și interpretare a situației de fapt și de drept. Din această perspectivă, se reține că în speță nu este realizată condiția avută în vedere de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., referitor la evocarea fondului de către decizia criticată pe calea extraordinară a revizuirii, astfel că, văzând dispozițiile art. 326 alin. (3), Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.