ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2528/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată la data de 25.05.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Șanse, Culte și Minorități, obligarea Parlamentului României să procedeze de îndată la eliminarea sau modificarea tuturor dispozițiilor din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat și din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, care încalcă mai multe dispoziții din Constituția României privind drepturile fundamentale recunoscute și garantate tuturor cetățenilor români, și care, în egală măsură, încalcă și mai multe principii generale constituționale privind statul de drept și social român, și care, adițional, și în egală măsură, încalcă și dispoziții din Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene privind Apărarea și Respectarea Drepturilor Omului și care, și tot adițional, și tot în egală măsură, încalcă și dispoziții din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea Guvernului României să procedeze de îndată la modificarea celor 3 (trei) dispoziții abuzive din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 416/2001.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 296 din 18 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Senatul României - Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Șanse, Culte și Minorități, ca neîntemeiată; - a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată; - a respins cererea de chemare în judecată, formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului, Egalitate de Șanse, Culte și Minorități și intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale, ca inadmisibilă; - a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României de intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale; - a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, ca inadmisibilă.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 296 din 18 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului arată, în esență, că, având în vedere natura cauzei și gravitatea consecințelor care vor fi produse, în raport cu autoritatea de lucru judecat, în situația în care hotărârea recurată ar rămâne definitivă, s-ar prejudicia funcționarea statului de drept și a democrației constituționale din România. Prezintă aspecte cu caracter general față de existența și funcționarea democrației și a statului de drept din România, apreciind că hotărârea recurată reprezintă o încercare de subminare din interior a sistemului democratic român actual și de înlocuire a acestuia cu un sistem de tip dictatorial, sens în care invocă dispozițiile constituționale și cele ale C. proc. civ. referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor, precum și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești. O primă critică subsumată acestui motiv de casare vizează faptul că instanța a refuzat explicit să respecte și să aplice principiul general constituțional al priorității absolute a asigurării respectării drepturilor omului, instanța apreciind că dispozițiile constituționale, dispozițiile din C. proc. civ. și cele din Legea nr. 554/2004 nu au niciun fel de forță juridică. A doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că pronunțarea hotărârii recurate s-a făcut în condiții în care nu se poate considera că aceasta a fost pronunțată în numele legii, astfel cum impun dispozițiile art. 124 alin. (1) din Constituție, din moment ce instanța de fond nu s-a asigurat că dispozițiile abuzive sunt în deplin acord cu dispozițiile constituționale, ca urmare a administrării unui control de constituționalitate de către Curtea Constituțională; nu există nicio dispoziție legală sau constituțională care să acorde instanțelor de judecată dreptul de a gira constituționalitatea unor dispoziții sau dreptul de a administra un control de constituționalitate în locul sau pentru Curtea Constituțională; nu există nicio dispoziție legală sau constituțională pe care să se sprijine și/sau fundamenteze argumentele Parlamentului și Guvernului, ceea ce ar reprezenta imixtiuni arbitrare inadmisibile în atribuțiile legislative ale Parlamentului și Guvernului; nu există nicio dispoziție legală sau constituțională care să recunoască Parlamentului și Guvernului dreptul de a nu respecta drepturile omului. Consideră că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin refuzul nejustificat, din punct de vedere procedural și legal, de a sesiza Curtea Constituțională în vederea administrării unui control de constituționalitate asupra dispozițiilor abuzive conținute în Legea nr. 416/2001 și Legea nr. 196/2016, instanța girând constituționalitatea acestor legi, atribuție ce nu intră în competența instanțelor de judecată. Un al doilea motiv de casare se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vizează împrejurarea că, la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate invocată, instanța de fond a substituit/înlocuit arbitrar regulile de procedură reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce trebuiau aplicate obligatoriu la examinarea admisibilității cererii de sesizare. Consideră că dispozițiile art. 248 din C. proc. civ. nu au aplicabilitate la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Arată că există clare și evidente încălcări ale unor drepturi ale omului, produse de dispozițiile abuzive din Legea nr. 416/2001 și Legea nr. 196/2016. În acest context, arată că la primul termen de judecată, instanța de fond a solicitat părților să formuleze și să depună în scris, până la următorul termen de judecată, un punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, iar Parlamentul și Guvernul au depus la dosar câte un înscris, punct de vedere, care însă nu îndeplineau criteriile legale minimale pentru a fi numite puncte de vedere, iar, la al doilea termen de judecată, reprezentanta Ministerului Muncii, în calitate de intervenient în favoarea Guvernului României, a solicitat un nou termen de judecată pentru studierea înscrisurilor depuse de reclamant. Arată că instanța a refuzat să respecte și să aplice principiul general constituțional și legal imperativ al priorității absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului. Susține că excepția de neconstituționalitate invocată era determinantă la soluționarea justă, temeinică și legală a cauzei, și mai ales, fiind vorba de asigurarea respectării, cu prioritate absolută, a drepturilor omului. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept materiale care asigură existența și funcționarea democrației constituționale în România, cu încălcarea directă, cu refuzul de a respecta și aplica normele esențiale de drept material ce stau la baza existenței și funcționării statului de drept constituțional român și a democrației române, respectiv cu refuzul exprimat de a respecta dreptul cetățenilor de a se adresa justiției. Consideră că instanța a refuzat să aplice dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispoziții pe care avea obligația legală să le aplice cu prioritate, dar a aplicat abuziv dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., cu consecința îngrădirii dreptului cetățenilor de a se adresa justiției. În acest sens, invocă și dispozițiile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. De asemenea, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în ceea ce privește capătul de cerere referitor la dispozițiile considerate de către recurent ca fiind abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011, prin care s-au aprobat normele metodologice de aplicare a Legii nr. 416/2001, consideră că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Astfel, arată că acțiunea sa împotriva a 3 dispoziții abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011 a vizat criteriile draconice de acordare a venitului minim garantat, motiv pentru care zeci de mii de persoane în vârstă sunt fără venituri și sute de mii de persoane aflate în nevoi sociale sunt respinse de la acordarea venitului minim garantat, întrucât nu îndeplinesc aceste criterii, deși persoanele care primesc venitul minim garantat sau rudele lor lucrează efectiv pentru sumele de bani primite ca venit minim garantat, acestea reprezentând salarii ca oricare altele. Susține că în anii 2020 - 2022 venitul minim garantat se situa la cel mult 142 RON pe lună în cazul persoanelor singure și în jur de 100 RON de persoană, pe lună, în cazul familiilor alcătuite din 3 - 4 persoane, sumă suficientă pentru cel mult o pâine de 300 - 500 grame pe zi, cantitate de alimente ce nu are cum să asigure unei persoane adulte minimul de hrană pe zi, astfel că persoanelor li se neagă dreptul la viață, cu ignorarea obligației constituționale a statului de a lua măsuri de protecție socială. Invocând dispozițiile constituționale ale art. 22 alin. (1) și art. 47, susține că instanța de fond efectiv a anulat obligația constituțională a statului de a lua măsuri reale de protecție socială în cazurile a sute de mii de persoane aflate sub limita de subzistență, prin acordarea unui drept minimal de a muncii în vederea obținerii venitului minim garantat, stare de fapt care se constituie într-o nesocotire a dreptului la viață a persoanelor aflate în nevoie socială acută. Concluzionând cu privire la acest motiv de casare, solicită admiterea acestui motiv de recurs și casarea sentinței recurate în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată. Dincolo de aceste aspecte, referitor la susținerile intimaților Parlamentul și Guvernul României cu privire la ingerințele considerate inadmisibile ale reclamantului în atribuțiile legislative ale acestor instituții, arată că sugestiile sale nu au un asemenea caracter, ci au rolul de a ajuta respectivele instituții în privința modului în care ar trebui modificate dispozițiile abuzive din Legea nr. 416/2001, din Legea nr. 196/2016 și din H.G. nr. 50/2011, pentru ca acestea să nu mai producă alte încălcări ale unor drepturi constituționale. Consideră că actele normative invocate sunt necorespunzătoare și conțin dispoziții abuzive, o dovadă în acest sens fiind faptul că în decursul a 20 de ani Legea nr. 416/2001 a suferit 40 de modificări și completări. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 296 din 18 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, respectiv cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, a formulat recurs recurentul-reclamant A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021*, solicitând casarea hotărârii și sesizarea Curții Constituționale cu privire la dispozițiile abuzive din Legea nr. 416/2001 și din Legea nr. 196/2016. Susține că dispozițiile a căror neconstituționalitate o invocă încalcă drepturile omului și drepturile constituționale și fundamentale ale cetățenilor.

Încheierea de conexare Prin încheierea din 12 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția conexității și a conexat Dosarul nr. x/2021 la Dosarul nr. x/2021, ambele aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că între pricinile care se cer a fi reunite există identitate de părți, iar între obiectul și cauza acestora există o strânsă legătură, de natură să impună conexarea acestora pentru o mai bună administrare a justiției. De asemenea, s-a reținut că în ambele cauze este vizată aceeași hotărâre a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acestea având ca obiect recurs împotriva sentinței civile nr. 296 din 18 februarie 2022 cu privire la soluția pronunțată asupra fondului cauzei, respectiv recurs împotriva aceleiași sentințe cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Apărările formulate în cauză 5.1. Intimatul-pârât Senatul României a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă, întrucât legile nu pot intra în categoria actelor administrative. Mai arată că actele juridice normative generează drepturi și obligații pentru un număr infinit de persoane și, ca atare, se exclud din categoria actelor juridice normative emise intuitu personae, acte care sunt destinate să confere drepturi și obligații unei persoane determinate. 5.2. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că instanța de fond a apreciat în mod just că actele administrative cu caracter normativ, în speță hotărârile Guvernului, sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală și ai căror destinatari sunt nedeterminați. Susține că, de altfel, constatarea unui refuz de emitere/adoptare a unui act administrativ, fie că refuzul este justificat sau nejustificat, presupune, în mod necesar, ca procedura de emitere/adoptare a acelui act administrativ să prevadă existența unei cereri în acest sens, în cazul hotărârilor Guvernului această ipoteză fiind exclusă, întrucât nu se adoptă la cerere, motiv pentru care în cazul unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi. Astfel, oportunitatea modificării cadrului legislativ este apreciată numai de puterea legiuitoare și nu poate face obiectul analizei din partea instanțelor de judecată pentru că s-ar încălca principiul constituțional al separației puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituția României, iar o hotărâre judecătorească care să facă o asemenea analiză ar fi pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. II. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând criticile invocate prin cererile de recurs conexate, raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată și reține cele ce succed. II.1.1. În ceea ce privește recursul formulat de către recurentul - reclamant A., îndreptat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată prin sentința civilă nr. 296 din 18 februarie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." Examinând cererea de recurs formulată de recurentul A. cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că prin aceasta nu au fost formulate niciun fel de critici cu privire la aspectele reținute prin hotărârea recurată și nici nu a fost indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe care înțelege să își întemeieze în drept cererea de recurs. Mai mult, prin cererea de recurs formulată, recurentul a arătat doar în mod generic că dispozițiile considerate de acesta a fi abuzive din Legea nr. 416/2001 și din Legea nr. 196/2016, a căror neconstituționalitate o invocă, încalcă drepturile omului și drepturile constituționale și fundamentale ale cetățenilor. Astfel, recurentul nu a formulat nicio critică concretă la adresa hotărârii recurate, respectiv nu a arătat argumentele pentru care a considerat că soluția instanței de fond, de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, este greșită. În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, în speță, prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete aduse legalității hotărârii recurate, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. Prin urmare, Înalta Curte constată că prezenta cerere de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât nu conține motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, astfel că recursul nu este motivat. Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancționată cu nulitatea. Astfel fiind, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să poată fi analizate în calea de atac a recursului, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului îndreptat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant. II.1.2. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul - reclamant A., îndreptat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii de fond ce face obiectul cauzei de față, pronunțată prin sentința civilă nr. 296 din 18 februarie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Astfel, în cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Parlamentul României, Senatul României, Comisia pentru Drepturile Omului Egalitate de Șanse, Culte și Minorități, obligarea Parlamentului României să procedeze la eliminarea sau modificarea tuturor dispozițiilor abuzive din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat și din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, precum și obligarea Guvernului României să procedeze de îndată la modificarea celor 3 (trei) dispoziții abuzive din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 416/2001. Prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, reținând în esență că legile nu pot fi confundate cu actele administrative la care fac trimitere dispozițiile Legii nr. 554/2004 și care se supun procedurii reglementate de această lege. Împotriva sentinței de fond a declarat recurs recurentul-reclamant, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestor dispoziții, casarea unor hotărâri se poate cerere când "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Prin această sintagmă se înțelege ingerința autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat. Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale. Înalta Curte reține, însă, că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative. În speță, recurentul-reclamant a invocat depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești din perspectiva următoarelor aspecte: faptul că aceasta a refuzat să respecte și să aplice principiul general constituțional al priorității absolute a asigurării respectării drepturilor omului; că instanța de fond nu s-a asigurat că dispozițiile abuzive sunt în deplin acord cu dispozițiile constituționale, iar, în privința dispozițiilor considerate de către recurent ca fiind abuzive din Anexa nr. IV la H.G. nr. 50/2011, că instanța nu a ținut cont de faptul că acțiunea sa a vizat criteriile draconice de acordare a venitului minim garantat, motiv pentru care zeci de mii de persoane în vârstă sunt fără venituri și sute de mii de persoane aflate în nevoi sociale sunt respinse de la acordarea venitului minim garantat, întrucât nu îndeplinesc aceste criterii, deși persoanele care primesc venitul minim garantat sau rudele lor lucrează efectiv pentru sumele de bani primite ca venit minim garantat, acestea reprezentând salarii ca oricare altele. În realitate, prin aceste critici, recurentul-reclamant își manifestă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de fond. În raport cu criticile subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că în speță nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive și, de altfel, recurentul-reclamant nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunțarea hotărârii recurate. Mai mult, instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, reținând tocmai faptul că o soluție de admitere nu ar putea fi dată decât cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului și ale puterii executive, iar, pe de altă parte, a reținut că nu există niciun temei legal în baza căruia instanțele judecătorești să poată obliga autoritatea publică a puterii legiuitoare, respectiv a puterii executive, să modifice acte normative, în condițiile în care admiterea unei astfel de cereri ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat faptul că la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate invocată, instanța de fond a substituit/înlocuit arbitrar, regulile de procedură reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce trebuiau aplicate obligatoriu la examinarea admisibilității cererii de sesizare; că dispozițiile art. 248 din C. proc. civ. nu au aplicabilitate la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale și că există clare și evidente încălcări ale unor drepturi ale omului, produse de dispozițiile abuzive din Legea nr. 416/2001 și Legea nr. 196/2016. Sub acest aspect, în ceea ce privește criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că soluția de respingere a cererii de sesizare a fost recurată prin recursul depus la data de 21.02.2022, asupra căruia instanța de recurs s-a pronunțat în sensul anulării acestuia. Tot subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut faptul că instanța a refuzat să respecte și să aplice principiul general constituțional și legal imperativ al priorității absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului. Instanța de recurs apreciază că, față de aspectele invocate de către recurentul-reclamant, acest motiv de casare nu este incident, în condițiile în care nu s-a invocat și nici nu s-a făcut dovada unor neregularități procedurale care să atragă sancțiunea nulității și nici nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În speță, însă, ceea ce se critică este soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii introductive, și nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepție, cu atât mai mult cu cât, deși recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură, nu a arătat în concret în ce constă această presupusă încălcare și nici nu a arătat în concret care sunt normele de procedură pe care apreciază că instanța de fond le-ar fi încălcat. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă". Prin urmare, actele administrative unilaterale sunt apte a fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, dar nu și actele cu caracter normativ, cum sunt Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat și Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, atacate de către recurentul-reclamant prin acest demers judiciar. Astfel, aceste acte normative, respectiv legi, nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanței de contencios administrativ, competentă, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, să controleze doar legalitatea actelor administrative, definite la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ drept actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Cu alte cuvinte, legile adoptate de Parlament sunt supuse doar controlului de constituționalitate, conform dispozițiilor art. 146 lit. a) și d) din Constituția României, în cazul acestor acte nefiind examinată legalitatea de către instanțele judecătorești de contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004, ci doar constituționalitatea de către Curtea Constituțională, în baza art. 146 lit. d) din Constituție și a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Or, în cauză, instanța de fond a reținut că, întrucât acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, respectiv nu este îndeplinită cerința legăturii între excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei. Cu alte cuvinte, legile sunt adoptate de către autoritatea legislativă, respectiv de Camera Deputaților și Senatul României, conform dispozițiilor art. 67 și art. 73 și următoarele din Constituția României, iar, în situația delegării legislative, prevăzute de art. 115 din Constituție, de către Guvernul României. De altfel, în privința acestei categorii de acte normative, inițiativa legislativă a fost în mod expres prevăzută în art. 74 din Constituție. Prin urmare, legile, ca acte cu caracter normativ, nu fac parte din categoria actelor ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, aspect sesizat în mod corect de către instanța de fond. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că instanța a refuzat să respecte și să aplice principiul general constituțional și legal imperativ al priorității absolute privind asigurarea respectării drepturilor omului și că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea directă, cu refuzul de a respecta și aplica normele esențiale de drept material ce stau la baza existenței și funcționării statului de drept constituțional român și a democrației române, respectiv cu refuzul exprimat de a respecta dreptul cetățenilor de a se adresa justiției. Criticile sunt nefondate, în condițiile în care în speță nu este vorba de încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept, ci, din contră, instanța de fond a ținut cont de dispozițiile legale incidente și de limitele impuse cu privire la atacarea actelor în contenciosul administrativ, precum și de păstrarea echilibrului între puterile statului. Astfel, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituția României: "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale". Or, aspectele relevate de către recurentul-reclamant nu sunt în măsură să conducă la admiterea acțiunii sale, câtă vreme actele normative, respectiv legile, pe care a înțeles să le atace pe calea contenciosului administrativ nu fac parte din sfera actelor ce pot fi cenzurate printr-un asemenea demers legislativ. Din această perspectivă, instanța de fond a reținut în mod corect că solicitarea reclamantului, de obligare a Parlamentului României să procedeze la eliminarea sau modificarea unor dispoziții din Legea nr. 416/2001 și din Legea nr. 196/2016 este inadmisibilă, întrucât o asemenea ipoteză ar semnifica o veritabilă ingerință în autonomia consacrată de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție, iar, pe de altă parte, instanțele judecătorești nu au competența constituțională de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Tot în mod corect a reținut instanța de fond că cererea de obligare a pârâtului Senatul României la eliminarea sau modificarea tuturor dispozițiilor din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat și din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, precum și obligarea Guvernului României să procedeze la modificarea unor dispoziții din Anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 50/2011 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 416/2001, prin modul în care a fost formulată și argumentată, tinde să conducă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, presupunând ca instanța, pronunțându-se favorabil asupra ei, să intre în domeniul puterii legiuitoare sau a celei executive, prin obligarea la exercitarea într-un anumit mod a prerogativelor legale proprii ale acestora. Pe de altă parte, cererea reclamantului privind modificarea prin lege a condițiilor de acordare a venitului minim garantat, ca formă de asistență socială, nu numai că pune în evidență lipsa oricărui suport legal al prezentului demers în justiție, dar nu se conformează nici atribuțiilor constituționale ale instanței, prevăzute de art. 124 alin. (1) din Constituție, de a înfăptui justiția "în numele legii". Nici cererea formulată în subsidiar de către recurentul-reclamant, referitoare la obligarea Guvernului României la adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ care să modifice/completeze prevederile H.G. nr. 50/2011, nu este admisibilă, pentru aceleași considerente, întrucât, dacă ar proceda în acest mod, instanța ar interfera cu celelalte puteri ale statului, ceea ce nu este admisibil. Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 296 din 18 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.