ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5974/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 21.03.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat: 1.obligarea Guvernului României la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 1.000.000 RON și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și daune morale aduse și onoarei, demnității și reputației în cuantum de 1.000.000 RON; 2.sesizarea Curții Constituționale a României privind excepția de neconstituționalitate (în general a întregii ordonanțe criticate) și în special a dispozițiilor art. 39 și art. 41 din O.U.G. nr. 114 din 29.12.2018, și privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 90/2017, privind unele măsuri fiscal - bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene publicată în Monitorul Oficial al României nr. 973 din 07.12.2017, în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) pct. A lit. d) și art. 29 din Legea nr. 47/1992, în temeiul dispozițiilor art. V din Legea nr. 177/2010, coroborat cu Decizia nr. 818/2008, Decizia nr. 819/2008, Decizia nr. 820/2008 și Decizia nr. 821/2008, raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la Declarația Universală a Drepturilor Omului de la New York din 1948; 3.anularea (constatarea încetării efectelor) Deciziei ICCJ (RIL) nr. 5/2018 din 05.03.2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30.05.2018 raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3)^(5), art. 11, art. 16, art. 20-21, art. 24, art. 34, art. 41, art. 47, art. 51-53, art. 73, art. 118, art. 124 și art. 126 din Constituția României, în corelare cu art. 518 C. proc. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Declarația Universală a Drepturilor Omului de la New York din 1948; sesizarea CCR cu excepția de neconstituționalitate a acestei decizii RIL, cunoscut fiind faptul că aceasta are efect de lege pentru toate instanțele judecătorești de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea 1, și că aceasta este și izvor secundar de drept; 4.plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a depus la data de 16.07.2019 cerere adițională prin care a modificat cadrul procesual, prin chemarea în judecată în calitate de pârât și a Parlamentului României – Camera Deputaților, Senat, Ministerul Apărării Naționale, Curtea Constituțională a României, Instituția Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 a fost conexată cererea de chemare în judecată înregistrată în acel dosar, prin care partea reclamantă A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD): 1.anularea Hotărârii CNCD nr. 684 din 09.100.2019; 2.să se constate discriminarea (dar și a mai multor fapte de discriminare îndreptate împotriva militarilor și polițiștilor) așa cum a formulat sesizarea nr. 1244 din 12.03.2019 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 în contradictoriu cu Guvernul României, Camera Deputaților, Senatul României, Ministerul Apărării Naționale, Curtea Constituțională a României, Avocatul Poporului în calitate de pârâți; 3.sancționarea Colegiului director (și implicit a CNCD) pentru discriminare și acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 RON și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și sancționarea pentru discriminare a CNCD, obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnității și onoarei în cuantum de 1.000.000 RON; 4.plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1460 de la data de 23 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională și a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (RIL) nr. 5/2018 și a respins acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil; a respins ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5/2018; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Românie, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Instituția Avocatului Poporului și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca fiind neîntemeiate excepția netimbării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Parlamentul României - Senatul României, Parlamentul României - Camera Deputaților; a respins cererea principală, în rest, precum și cererea conexă formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României (Camera Deputaților), Senatul României, Ministerul Apărării Naționale, Curtea Constituțională a României, Instituția Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul General pentru Situații De Urgență, ca fiind neîntemeiate.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs partea reclamantă A., solicitând să se constatate că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, sens în care a indicat motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, partea recurentă a susținut că nu a beneficiat de soluționarea cauzei într-un termen optim, previzibil și rezonabil, acțiunea fiind promovată la 21 martie 2019, iar comunicarea hotărârii s-a realizat la 26 aprilie 2022, fiind încălcate statul de drept, dreptul de acces la justiție și la apărare, dreptul la un recurs efectiv, fiind încălcate dispozițiile art. 5-9, art. 13-15, art. 10, art. 20, art. 397 și art. 425-426 C. proc. civ.

Prima instanță a respins cererile de intervenție în nume propriu, precum și excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și calității de reprezentant convențional, ceea ce implică motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și pct. 8 C. proc. civ.

Instanța a apreciat cu încălcarea normelor de drept material, dar și cu încălcarea rolului activ al judecătorului că cererile de intervenție în nume propriu nu îndeplinesc dispozițiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ.. Cererile de intervenție în nume propriu formulate de îndeplineau condițiile de formă impuse, existând un refuz al instanței de a refuza să judece aceste cereri de intervenție. Având în vedere că decizia ÎCCJ (RIL) nr. 5/2018 a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, aplicabile erau dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nemaifiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile și, oricum, titularii cererilor de intervenție formulaseră plângeri prealabile. În plus, erau îndeplinite condițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ.

Cum majoritatea erau cadre militare și polițiști, vizați de Legea nr. 80/1995 și Legea nr. 360/2002, toți aceștia aveau un drept de creanță asupra autorităților publice. Fiind îndeplinite condițiile art. 1166 și art. 1270 C. civ., statul român și autoritățile pârâte erau ținute să plătească sumele compensatorii în cuantumul stabilit de legislație, la data intrării în sistem, iar nu la data ieșirii din sistem, căci contractul trebuie respectat în condițiile în care a fost încheiat, iar orice modificare unilaterală din partea statului implică un contract de adeziune, o încălcare a condițiilor contractuale pentru militar/polițist/statul român. Acestea reprezintă motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 Cod procedură icivlă referitor la respingerea cererilor de intervenție.

Calitatea de militar continuă și după trecerea în rezervă, contractul continuând și după încetarea raportului de serviciu, ceea ce implică motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, instanța era obligată să acorde un termen scurt cu obligarea pârâților la depunerea actului administrativ, în copie legalizată ce făcea dovada calității de reprezentant. În lipsa acordării unui astfel de termen, a respingerii excepției, este incidentă ipoteza nulității absolute prevăzute de art. 174 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură fiind făcute de persoane necompetente, cu depășirea atribuțiilor funcționale, incident fiind și art. 271 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant convențional a fost respinsă în mod netemeinic și nelegal, fiind incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și pct. 8 C. proc. civ., la diferitele termene fiind consilieri juridici de la diferite instituții a căror calitate nu a fost verificată conform legislației invocate.

În fața primei instanțe s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 150-152 C. proc. civ., lipsind împuternicirea reprezentantului legal, a consilierului juridic, nerezultând actul administrativ de reprezentare, nici al conducătorului autorității și nici mandatul consilierului juridic (exigențele art. 151 alin. (2) și (3), art. 84 C. proc. civ., având în vedere că întâmpinarea este formulată și semnată de altă persoană decât cea care se află în sală în vederea reprezentării).

Instanța este obligată de art. 82 C. proc. civ. să acorde un termen și să oblige pârâta să depună actele administrative, fiind încălcate procedura și art. 6-7 C. proc. civ., motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (81) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la reprezentarea convențională au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 514/2003, respectiv ale Statutului profesional de consilier juridic, sens în care se indică art. 22, dar și la decizia ÎCCJ (DCD) nr. 9/2016. S-au mai indicat art. 3 din Legea nr. 514/2003, respectiv art. 3 din Statutul menționat. Lipsa tuturor acestor elemente, dar și suspiciunile ce planează asupra semnăturii celui care a semnat constituie elemente de nulitate a actelor de procedură raportat la art. 174 alin. (1) și art. 271 C. proc. civ., motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din Cod.

Fiind încălcate și textele art. 5-8 C. proc. civ., se indică și motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța era obligată să acorde un nou termen de judecată, nefiind respectată nici continuitatea instanței, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și 8 C. proc. civ.

Faptul că în sala de judecată nu se află niciun consilier juridic nu exonerează instanța de acordarea unui nou termen în condițiile C. proc. civ., fiind obligată să verifice calitatea părților la fiecare termen de judecată, ceea ce atrage motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din Cod.

Au fost încălcate principiile dreptului la apărare, al oralității și al contradictorialității, deoarece nu a fost analizată în mod real excepția, fiind încălcate procedura și normele de drept material, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-5 și pct. 8 C. proc. civ.

Există astfel și o denegare de dreptate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Discutarea cererilor de intervenție și a altor cereri fără a fi fost depuse actele administrative ce făceau dovada calității de reprezentant și cea a calității de reprezentant convențional lovesc de nulitate absolută atât actele de procedură efectuate de persoane necompetente cu depășirea atribuțiilor date, dar și hotărârea judecătorească în totalitate, acestea fiind motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond a încălcat astfel și art. 16, art. 21, art. 24, art. 51, art. 124 și art. 126 din Constituție, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (19 pct. 4 C. proc. civ., încălcându-se și art. 13-14 din Convenția EDO, respectiv art. 7-8, art. 10 DUDO.

Statul român era obligat să respecte contractul, acesta fiind legea părților și trebuie respectat de toate părțile implicate, indiferent de faptul că legislația inițială mai era sau nu în vigoare, noua lege neputând retroactiva, ci produce efecte doar pentru viitor. Astfel, se identifică motive de casare prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.. Contractul valabil încheiat produce efecte indiferent dacă legislația suferă sau nu modificări. Se indică art. 15 din Constituție, art. 1 – 6 din C. civ.. Nerespectarea condițiilor contractuale pune în culpă partea care le încalcă, identificându-se astfel o faptă ilicită. Se indică și art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1350 din C. civ.

În cazul în care autoritățile pârâte și statul român nu au respectat contractul valabil și legal încheiat, capătă calitatea de creditor, deținând un drept de creanță potrivit art. 1560 alin. (1) C. civ., intervenind discriminarea față de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 15, art. 21, art. 41.

Indicându-se art. 426 alin. (5) C. proc. civ., recurentul indică întârzierea în redactarea hotărârii de primă instanță, ceea ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 4-5 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul menționează art. 52 și art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Respingerea acțiunii nu este motivată, ceea ce reprezintă motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Judecătorul are obligația să motiveze temeinic, să preîntâmpine orice greșeală de judecată sau de interpretare, să fie clar în tot ceea ce spune (art. 22 C. proc. civ.), sens în care se indică motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.

Partea recurentă pretinde a fi fost discriminată de pârâți prin încălcarea art. 1 alin. (3) și (5), art. 41, art. 47, art. 51-52 din Constituție, art. 16 din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenția EDO.

Respingerea cererilor de intervenție s-a realizat cu exces de putere, prin depășirea atribuțiilor judecătorești, fără a avea motive, acestea fiind admisibile. Curtea a refuzat să judece, intervenind denegarea de dreptate și lipsind un raționament logico-juridic prin care să se justifice diferența de tratament, ceea ce intră sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 5-6 C. proc. civ.

Se indică art. 124 și art. 126 din Constituția României, precum și art. 1 alin. (5) din Constituția României, ceea ce corespunde motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 Cor procedură civilă.

Se indică și art. 4 din Legea nr. 303/2004, prin care se instituie obligativitatea interpretării judiciare a legii, instanța de fond pronunțând sentință netemeinică, prin exces de putere, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea supremației Constituției și a legii, sens în care se indică motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prezentând momentele la care au fost comunicate încheierea și sentința, respectiv arătându-se că intervenienții nu au primit sau au primit la date diferite, se pretinde o discriminare prin încălcarea normelor de drept material, cu indicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai pretins încălcarea dreptului la un proces echitabil, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția EDO, respectiv art. 21 din Constituția României și art. 6 C. proc. civ.

Prima instanță greșit a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, constituind un exces de putere, sens în care este incident art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Curtea trebuia să ia în considerare și art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Instanța de fond face o incursiune în domeniul legislativ și se substituie apărătorului Curții Constituționale, deoarece orice autoritate publică, inclusiv Curtea Constituțională poate fi chemată în judecată și obligată la repararea prejudiciului, lucru ce rezultă din art. 51-52 din Constituția României, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea era admisibilă împotriva CCR, deoarece aceasta a interpretat de fiecare dată legislația împotriva militarilor, sens în care se indică decizia nr. 20/2000, iar CCR era parte în dosarul conex, instanța fiind obligată să analizeze și acele capete de cerere, ceea ce nu a făcut, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. (8) C. proc. civ.

Față de art. 51 și art. 52 din Constituție, orice autoritate publică poate fi chemată la repararea prejudiciului, ceea ce atrage art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.. Se mai indică art. 2 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Fiind în prezența unor refuzuri de soluționare și anulării unui act al CNCD, CCR nu este scutită de o astfel de analiză, fiind incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Fiind în ipoteza art. 2 alin. (2) corelat cu art. 1 alin. (1) lit. h)-j) din Legea nr. 554/2004, constituie act administrativ unilateral, incidente putând fi și art. 8, art. 18 alin. (1), dar și art. 51 și art. 52 din Constituție, fiind motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (19 pct. 5-6 și 8 din Cod.

Se indică art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) – j), art. 7 alin. (1) și art. 2 alin. (2), respectiv art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004.

Instanța trebuia să constate vinovăția pârâților, incidente fiind și art. 14-16 C. proc. civ., fiind reiterate art. 1349, art. 1357, art. 1382 C. civ. și menționate art. 1, art. 2, art. 3 din O.G. nr. 137/2000.

Instanța nu doar că a refuzat să judece, dar a aplicat greșit normele de drept material, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod, deoarece CCR putea fi chemată să repare prejudiciul pretins.

Se pretinde încălcarea art. 22 din C. proc. civ., ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 4-5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță în mod greșit a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a MAI, IGPR, IGSU, Instituției Avocatului Poporului, acestea făcând parte din cadrul procesual pasiv la CNCD, iar dosarul nr. x/2019 fiind conexat nu putea fi modificat cadrul procesual. Prima instanță cu încălcarea normelor de drept material și a procedurii, fără a motiva sub acest aspect, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și pct. 8 C. proc. civ.

În plus, prin actele normative emise, O.U.G. criticate, ce duc la discriminare, nu mai era necesară o astfel de discriminare, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Contractul încheiat în baza Legii nr. 80/1995 cu MApN în calitate de reprezentant al statului român reprezintă un contract încheiat cu toate autoritățile publice, ceea ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță era ținută să motiveze temeinic respingerea cererii de chemare în judecată, ceea ce nu a făcut, context în care sunt redate aspecte identificate de recurent în doctrina de drept procesual civil.

Prima instanță nu a manifestat rol activ, substituindu-se apărătorului intimatei-pârâte, uitând și de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituția României. Pe lângă completarea la lege, instanța a aplicat greșit normele de drept material, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se indică art. 1 alin. (3) și (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 47 alin. (1), art. 118 din Constituția României, art. 1-3 din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenția EDO.

Instanța fusese învestită cu sesizarea CCR referitor la excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 114/2018, cerere asupra căreia nu s-a pronunțat, motive de casaere potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și 8 din Cod.

Se mai indică și art. 146 lit. d) din Constituția României, astfel că fiind îndeplinite condițiile de sesizare a Curții devin incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din Cod.

Instanța de fond se substituie Curții Constituționale, nefiind îndrituită să analizeze conformitatea sau neconformitatea textelor legale cu norma constituțională, ci doar să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. Se identifică astfel excesul de putere, incursiunea în domeniul altor autorități, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, refuzul de soluționare, denegarea de dreptate, încălcarea normelor de procedură și a celor de drept material, intervenind motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens sunt făcute referiri la doctrina identificată de recurent.

Curtea nu a analizat fondul cauzei, simpla mențiune a unor texte legale, fără a se identifica raționamentul logico-juridic constituind expresia motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Cod.

Se indică un refuz de judecare a capătului de cerere privind anularea/constatarea nulității RIL nr. 5/2018 și prin perspectiva deciziei CCR nr. 51/2020, sens în care se indică și art. 518 C. proc. civ.. Se reiterează refuzul de a judeca și se indică art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță nu a judecat dosarul conexat nr. x/2019, neidentificând niciun motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, ceea ce implică totala nemotivare a sentinței, sens în care se indică art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și pct. 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă Instituția Avocatului Poporului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, fiind formulate apărări cu privire la lipsa de legitimare procesuală pasivă a acestei părți.

Intimații – pârâți Senatul României și Parlamentul României au formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefiind fondată, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile recurate.

Intimatul – pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefiind fondată, întrucât nu sunt incidente motivele de casare la care a făcut referire partea recurentă.

Aceleași concluzii de respingere a cererii de recurs au fost formulate și de către intimații – pârâți Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, acesta din urmă pretinzând a fi incidentă și o excepție de nulitate a recursului sub aspectul motivării acestuia.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

La data de 08 iunie 2023 au fost înregistrate în dosar cererile de intervenție voluntară accesorie formulate de terții B. și C. în susținerea poziției procesuale a recurentului-reclamant.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2023, cererile de intervenție amintite au fost respinse ca nefiind admisibile în principiu, lipsind un interes suficient conturat în raport cu cererile conexate și cu calea de atac formulată.

Astfel, potrivit art. 60 C. proc. civ. "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare . . . . . . . . . .(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.".

Referitor la cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de terțul persoană fizică, simpla obținere a unei jurisprudențe favorabile, potențial a fi utilizată în alte litigii, cu titlu de practică judiciară, nu îndeplinește condiția interesului. Așadar, chiar în ipoteza admiterii acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, terțul nu obține niciun folos practic concret apt a schimba poziția sa juridică în cadrul altor litigii, câtă vreme hotărârea din prezenta cauză nu s-ar bucura de forță juridică obligatorie în alte cauze la care participă terțul.

În ceea ce privește cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de C. amintită, Înalta Curte constată că invocarea art. 28 din ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu constituie un argument decisiv pentru participarea entității respective în acest proces, câtă vreme în discuție nu este problema calității sale procesuale active în declanșarea unei proceduri în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) sau a instanței de judecată, ci măsura în care justifică interes spre a beneficia de calitatea de intervenient voluntar. În acest din urmă sens, Înalta Curte reamintește că sesizarea CNCD, iar apoi învestirea instanței judecătorești aparțin dlui. A., iar nu Asociației respective. Totodată, în fața instanței de recurs, terța intervenientă C. este reprezentată de recurentul-reclamant în calitate de președinte, ceea ce implică identitatea de apărări formulate de terța intervenientă și de recurentul-reclamant. Altfel spus, indiferent de apărarea pe care ar intenționa să o formuleze în procesul de față C., o astfel de apărare va fi fost deja prezentată de recurentul-reclamant, acesta din urmă fiind și reprezentantul legal al terței interveniente. În consecință, nu rezultă interesul suficient conturat care să justifice intervenția voluntară accesorie analizată anterior.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant și-a dezvoltat criticile în recurs de manieră nestructurată, recurgând la o modalitate de expunere în care a imputat sentinței recurate diverse vicii pretinse de legalitate, pe care le-a raportat apoi la unul sau mai multe motive de casare/nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte va analiza rezumativ conținutul reglementat al fiecărei motiv de casare/nelegalitate, pentru ca ulterior să se raporteze punctual la fiecare categorii de critici expuse de recurentul-reclamant în cererea sa de recurs.

Astfel, referitor la motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituția României sau de legile organice.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau toate motivele sunt străine de natura cauzei.

În sfârșit, motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Înalta Curte nu identifică în concret existența vreunui viciu de legalitate, care să permită reținerea unui motiv de casare/nelegalitate în baza căruia sentința civilă recurată să fie casată.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că nici durata desfășurării procedurii în primă instanță și nici intervalul de timp în care a fost redactată sentința civilă recurată nu constituie aspecte care să se circumscrie vreunui motiv de casare/nelegalitate.

Astfel, reglementarea referitoare la dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil (sintagmă ce se circumscrie termenului rezonabil), precum și reglementarea vizând termenul de redactare a hotărârii judecătorești reprezintă expresia unor norme juridice specifice dreptului procesual civil, având așadar un caracter procesual, iar nu substanțial sau material. În mod corespunzător, unor astfel de norme juridice nu le este incident motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în domeniul de aplicare al acestuia din urmă intră doar normele de drept material sau substanțial, nu și cele de drept procesual.

Totodată, nici motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu îi este proprie critica recurentului-reclamant, deoarece procesul civil se judecă în fața unei instanțe de judecată, nerevenind în competența altor autorități legal constituite în stat, după cum durata sa nu este în legătură cu activitatea acestor din urmă entități, ci cu modul în care o instanță judecătorească își desfășoară activitatea.

În plus, este de domeniul evidenței că durata procesului civil nu reprezintă un aspect care să se adreseze considerentelor din conținutul unei hotărâri judecătorești, iar intervalul de timp în care este redactată respectiva hotărâre judecătorească nu se circumscrie măsurii în care aceasta respectă cerințele legale de conținut, anume existența motivelor pe care se întemeiază și absența motivelor contradictorii ori a motivelor străine de natura cauzei, spre a fi relevant art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sfârșit, nici motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident, deoarece pentru aplicarea sa nu este suficientă existența oricărei încălcări pretinse a regulilor de procedură, ci se impune și ca respectiva încălcare să atragă sancțiunea nulității.

Or, în legătură cu soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ, nici durata desfășurării procedurii în primă instanță și nici intervalul de timp în care este redactată hotărârea judecătorească nu reprezintă condiții de validitate ale actului de procedură, reprezentat de hotărârea judecătorească, de natură să determine casarea sa. De altfel, soluția de casare indicată de partea recurentă-reclamantă ar contraveni vătămării pretinse, întrucât aceasta ar determina o prelungire a procedurii de judecată, ceea ce nu corespunde solicitării de respectarea a termenului rezonabil.

Tot preliminar, instanța de control judiciar observă că recurentul-reclamant nu justifică niciun interes procesual în baza căruia să formuleze critici cu privire la soluțiile date de prima instanță cererilor de intervenție voluntară.

Astfel, potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes …", iar potrivit art. 33 prima teză din același act normativ "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.".

Deși nedefinit în mod formal de noul C. proc. civ., totuși, din interpretarea dispozițiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil și jurisprudența constantă în materie înțeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Pentru ca interesul să fie legitim și personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală.

Or, soluția de respingere a cererilor de intervenție voluntară de către judecătorul fondului nu justifică existența unui interes personal care să aparțină recurentului-reclamant.

Art. 61 C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procesului, potrivit art. 24 și urm. C. proc. civ.) prevede că "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.".

Așadar, cererea de intervenție principală voluntară este un instrument procesual în baza căruia și sub condiția îndeplinirii condițiilor legale relevante un terț poate solicita să participe la un proces judecat între alte persoane ce constituie părțile sale originare. Altfel spus, titularul cererii de intervenție voluntară nu este reclamantul sau pârâtul din procesul respectiv, ci terțul ce pretinde să participe la respectiva judecată.

În consecință, soluția de respingere a cererii de intervenție voluntară nu este susceptibilă se vizeze interesul personal al recurentului-reclamant, întrucât nu acesta din urmă este titularul cererii respective.

În mod corespunzător, toate criticile prin care partea recurentă-reclamantă pune în discuție orice aspect privind respingerea cererilor de intervenție voluntară de către prima instanță nu determină o legală învestire a instanței de control judiciar, neprivind vreun drept sau interes legitim propriu al domnului A., ci al terțului intervenient.

În sfârșit, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât recurentului-reclamant îi este deschisă posibilitatea procesuală de a acționa doar în contenciosul subiectiv, referirile sale la alte categorii profesionale decât aceea a personalului militar (ex. polițiști) se adresează exclusiv unui interes public, iar nu propriului său interes legitim privat, întrucât calitatea relevantă din trecut a dlui. A. este aceea de cadru militar.

În continuare, în ceea ce privește criticile referitoare la excepția lipsei calității de reprezentant, respectiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, Înalta Curte observă că art. 80 C. proc. civ. prevede că "Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară.", iar potrivit art. 82 alin. (1) din același act normativ "Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată."; de asemenea, art. 151 C. proc. civ. dispune că "(1) Avocatul și consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii . . . . . . . . . .(3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calității sale.".

Astfel, în discuție sunt norme a căror reglementare se regăsește în C. proc. civ., ceea ce are efectul eventualei relevanțe doar a motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu și a celor de la art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 sau 8 din același act normativ, deoarece aspectele învederate de recurentul-reclamant nu implică vreo depășire a atribuțiilor puterii judecătorești sau vicii sub aspectul motivării hotărârii judecătorești, dar nici aplicarea sau interpretarea normelor de drept substanțial/material.

Înalta Curte constată că excepțiile indicate de recurentul-reclamant nu l-au privit sub aspectul exercitării drepturilor sale procesuale la reprezentare, ci fuseseră invocate în legătură cu părțile adverse. În aceste condiții, măsura în care Curtea de Apel București a respectat obligația procesuală de acordare a unui termen de judecată pentru a se face dovada calității de reprezentant nu determină vreo vătămare a drepturilor procesuale aparținând recurentului-reclamant, deoarece termenul respectiv este instituit de lege în beneficiul celui care își exercită drepturile procesuale prin reprezentant, iar nu în favoarea celui care contestă calitatea reprezentantului, inclusiv sub aspectul existenței dovezii corespunzătoare.

Înalta Curte mai arată că sancțiunea prevăzută de norma de procedură civilă în cazul în care lipsește dovada calității de reprezentant este anularea cererii respective, ceea ce implică o nulitate în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ.. Această sancțiune va interveni atât în ipoteza în care lipsește dovada calității de reprezentant a celui care acționează, cât și în situația în care lipsește calitatea amintită, întrucât din perspectivă procesuală cele două împrejurări sunt echivalente.

În concret, prin răspunsurile la întâmpinările formulate în fața primei instanțe, partea reclamantă a susținut cu caracter general că nu se identifica actul administrativ de numire (împuternicire) și cine reprezintă exact partea pârâtă în proces, raportat la art. 151 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Problema analizată prezintă relevanță sub aspectul recursului în ceea ce privește întâmpinările referitoare la cererea de chemare în judecată, întrucât apărările formulate de pârâți cu privire la cererile de intervenție ale terților nu se circumscriu interesului procesual propriu recurentului-reclamant.

În cauză, pârâtul Senatul României și Camera Deputaților au formulat întâmpinări semnate de secretarul general al fiecărei camere a Parlamentului României; Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a formulat întâmpinare semnată de inspectorul general; Instituția Avocatului Poporului a formulat întâmpinare prin împuternicit al avocatului poporului, reieșind din lectura întâmpinării că semnatar a fost unul dintre adjuncții acestuia; Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare semnată de directorul Direcției Generale Juridice, împuternicit în funcție; Inspectoratul General al Poliției Române a formulat întâmpinare semnată de directorul adjunct al Direcției Juridice; Curtea Constituțională a formulat întâmpinare semnată de unul dintre judecătorii în exercițiu al acesteia și de consilierul juridic.

Înalta Curte observă că în discuție sunt autorități publice, ale căror organe de conducere, precum și atribuțiile corespunzătoare constituie informații de interes public, aduse la cunoștință publică din oficiu și accesibile prin minime verificări.

Cu privire la pârâții Senatul României, Camera Deputaților și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, ce au depus întâmpinări în anul 2019, nu poate fi decelat în mod rezonabil niciun dubiu asupra calității persoanei ce era îndreptățită să acționeze ca reprezentant al respectivelor autorități publice, întrucât o minimă verificare a evidențelor publice confirmă la nivelul anului 2019 calitățile menționate în persoana secretarilor generali (dna. D. și dna. E.), respectiv în persoana inspectorului general (dl. F.).

În cazul Curții Constituționale, potrivit art. 40 lit. b) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, adoptat prin Hotărârea nr. 6/2012 a Plenului Curții Constituționale, consilierul juridic "îndeplinește activitățile de natură juridică, reprezentând instituția în litigiile cu terții, atunci când este cazul, în fața instanțelor judecătorești sau a altor organe de jurisdicție". Or, deși întâmpinarea Curții Constituționale este semnată de unul dintre judecătorii instanței respective, ea poartă și semnătura consilierului juridic, în ale cărui atribuții revine și reprezentarea în plan procesual. Totodată, prin mimime verificări rezultă că dna. G. avea funcția de consilier juridic în cadrul Curții Constituționale, aceasta depunând la dosar și împuternicire acordată de președintele Curții Constituționale.

Sub aceste aspect, recurentul-reclamant nu demonstrează așadar nicio încălcare a legii de procedură civilă de către prima instanță.

În schimb, în cazul pârâților Instituția Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, pentru persoanele care au semnat întâmpinările nu rezultă în mod cert o dovadă a calității de reprezentant, deși semnăturile persoanelor respective sunt însoțite de ștampila autorității publice.

Cu toate acestea, referitor la cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București a admis raportat la pârâții Instituția Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române excepția lipsei calității procesuale pasive, ce constituie o excepție absolută, implicând încălcarea unei norme de ordine publică și a cărei analiză poate interveni nu doar la solicitarea uneia dintre părți, ci și din oficiu. Altfel spus, nu este determinantă voința părții pârâte spre a invoca excepția lipsei calității procesuale pasive prin întâmpinare, câtă vreme în discuție este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, a cărei verificare se poate realiza și din oficiu.

În plus, recurentului-reclamant i-a fost acordată posibilitatea de a-și exercita apărarea sub acest aspect, formulând concluzii orale la termenul de judecată din data de 9 decembrie 2020, iar în dosar se regăsesc răspunsurile la întâmpinările formulate de părțile adverse, în cadrul cărora au fost dezvoltate de reclamant apărările pe care le-a apreciat a fi relevante.

În orice caz, constituind o condiție de exercitare a acțiunii civile, revine ab initio părții reclamante să justifice faptul că pârâților chemați în judecată le revine calitatea procesuală pasivă, astfel că instanța de judecată poate verifica acest aspect indiferent de contestarea de către pârât a calității sale procesuale.

Or, după cum se va vedea ulterior în analiza instanței de control judiciar, este legală soluția de admitere a excepției de lipsă calitate procesuală pasivă, independent de validitatea întâmpinărilor formulate de pârâți.

Înalta Curte mai subliniază că verificarea amintită, solicitată de recurentul-reclamant, nu intervine în fața primei instanțe, unde ar fi privit exclusiv actul de procedură al întâmpinării, ci în cadrul căii de atac a recursului, când sancțiunea nulității, vizată de motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește hotărârea recurată. În aceste condiții, identificarea unui viciu procedural în cadrul judecății de primă instanță nu are efectul automat al nulității hotărârii, date fiind argumentele deja arătate cu privire la modul în care intervine verificarea calității procesuale pasive într-un proces.

Concluzia învederată se va impune cu și mai multă evidență dacă în discuție este doar contestarea calității de reprezentant a unui consilier juridic care a participat, în reprezentarea unui pârât, la unul sau mai multe dintre termenele de judecată acordate în proces în fața instanței de fond.

În concret, prin încheierea din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a constatat că în discuție era persoana unui consilier juridic ce participase anterior în proces, dar la ședința respectivă de judecată era absent, astfel că nu se identificau acte de procedură care să fie afectate de sancțiunea pretinsă de partea reclamantă.

Reluarea prin cererea de recurs a problemei amintite prezintă doar un caracter teoretic, neavând capacitatea de a determina casarea sentinței recurate, astfel că nu reiese un interes procesual conturat sub acest aspect referitor la recurentul-reclamant.

Altfel spus, nu este suficient ca recurentul-reclamant să argumenteze din punct de vedere teoretic modul în care un consilier juridic poate fi îndreptățit să reprezinte în baza legii o parte în cursul desfășurării procesului în fața curții de apel, ci este necesar să fie demonstrat faptul că aspectul respectiv reprezintă o premisă esențială a hotărârii recurate, iar viciul de legalitate ar avea efectul casării sale, ceea ce nu rezultă însă în acest proces.

Nu se confirmă nici încălcarea de către curtea de apel a principiilor dreptului la apărare, al oralității sau al contradictorialității, întrucât la termenul din 18 noiembrie 2020, potrivit încheierii de ședință, partea reclamantă a prezentat oral în fața Curții de Apel București aspectele deja indicate în actele procedurale scrise depuse la dosar, anume răspunsurile la întâmpinare, cu privire la problema calității de reprezentant referitor la pârâți.

Așadar, recurentului-reclamant i-a fost acordată posibilitatea de a-și prezenta în mod efectiv apărările pe care le-a formulat sub acest aspect, atât în scris, cât și oral în cursul judecății de primă instanță, neintervenind vreo încălcare a art. 13 – art. 15 C. proc. civ.

Cât despre denegarea de dreptate imputată de recurentul-reclamant primei instanțe, Înalta Curte subliniază că obiectul cererilor de chemare în judecată conexate nu constă în analiza calităților anumitor persoane fizice de reprezentanți legali sau convenționali ai pârâților, ci acesta reprezenta un aspect incidental soluționării procesului. Or, referitor la obiectul cererilor de chemare în judecată conexate, Curtea de Apel București s-a pronunțat, soluționând acțiunile cu care a fost învestită.

În continuare, Înalta Curte constată că este lipsită de temei critica părții recurente-reclamante, care impută o nemotivare a sentinței recurate, aspect a cărui analiză se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu altor motive de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din același act normativ.

Lecturând atent hotărârea primei instanțe, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a argumentat de manieră corespunzătoare fiecare dintre soluțiile pe care le-a pronunțat, cu privire la cererile de chemare în judecată conexate, atât referitor la excepțiile procesuale, cât și în limita soluționării fondului. Astfel, Înalta Curte identifică raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluțiile pronunțate.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei. Or, sentința respectivă conține motivele pe care se întemeiază, iar acele considerente nu prezintă caracter contradictoriu, ci reprezintă argumentele judecătorului de fond pentru a susține respingerea cererilor conexate, respectiv nu se poate susține în mod rezonabil că hotărârea Curții de Apel București ar expune numai motive străine de natura cauzei, câtă vreme se analizează obiectul acțiunii și apărările părților.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază recurentul că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, deoarece admiterea unor astfel de critici trebuie fundamentată pe argumente cu caracter obiectiv, iar nu pe aprecieri subiective ale părții care a formulat calea de atac.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant prin care se pretinde admisibilitatea acțiunii formulate împotriva Curții Constituționale.

În acest din urmă sens, Înalta Curte constată că premisa acțiunii formulate împotriva părții pârâte amintite o reprezintă nemulțumirea recurentului-reclamant în legătură cu jurisprudența instanței de contencios constituțional asupra actelor normative privind materia salarizării și/sau pensiile cadrelor militare.

În mod legal a reținut prima instanță sub acest aspect că, potrivit Constituției României (art. 142, art. 146), respectiv potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcțion