ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3623/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea depusă la data de 14 octombrie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale și Statul Major al Apărării, anularea în parte a următoarele acte administrative emise de către Ministerul Apărării Naționale - Statul Major al Apărării cu nr. x din data de 13.02.2019, x din data de 13.02.2019 și cu număr x din data de 06.03.2019, în sensul eliminării din cuprinsul acestora a condiției privind "asigurarea accesului nerestricționat al persoanelor și autovehiculelor în/din obiectivele militare (incinta 2 a cazărmii 2765 Tuzla, parcarea și cazarma 3514 Tuzla și grupul de pompare al UM02040 Tuzla), situate în proximitatea investiției", cu consecința menținerii în rest a efectelor actelor administrative contestate.

În temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., au solicitat obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere.

Prin sentința civilă nr. 50/CA pronunțată la 05 martie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale și Statul Major al Apărării, având ca obiect anulare act administrativ.

Împotriva sentinței civile nr. 50/CA pronunțate la 05 martie 2021 de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

După prezentarea istoricului speței și a legislației incidente recurenta-reclamantă a menționat că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru următoarele considerente:

- este lipsită de motivare, întrucât instanta de fond nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat probele administrate, nu le-a dat nicio relevanta si a retinut exclusiv concluziile raportului de expertiza care contraveneau restului probelor din dosar.

- este dată cu încălcarea normelor de drept material;

În acest sens a precizat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în care a interpretat si aplicat greșit prevederile Legii 554/2004 și C. civ. in ceea ce privește dreptul de trecere, servituțile si dreptul de proprietate.

Sub un prim aspect, problema neanalizată de către instanța de fond și care era de fapt esențială în soluționarea speței, era dacă instituirea dreptului de acces (sub forma servituții sau a dreptului de trecere) s-a făcut în mod legal printr-un act administrativ, emis in regim de putere si unilateral.

Prin acte administrative, emise unilateral, in regim de putere, autoritățile publice au constituit o limitare a dreptului de proprietate privată, respectiv un drept de trecere in favoarea pârâților, nelimitat, perpetuu, cu titlu gratuit, in condițiile in care limitările dreptului de proprietate se pot realiza, constitui, exista doar în limitele și in condițiile legii, respectiv prin act juridic, adică cu voința comuna a parților sau prin hotararea instantei, cu o justa despăgubire, in caz de neînțelegere.

In aceste condiții, este evident și dincolo de orice dubiu, clar și nesupus interpretării că, prin actele contestate, autoritățile si-au exercitate drepturile, atât prin depășirea limitelor de competență (întrucât au constituit pe cale administrativa unilaterală un drept care se putea constitui doar prin acordul părților sau pe cale judiciară), cât și drepturile persoanelor (încălcând în mod grav și flagrant un drept de proprietate privată).

Practic, ceea ce trebuie în primul rând subliniat este faptul că, dincolo de orice argumente privind existența sau nu a condițiilor necesare instituirii unei servituți sau a unui drept de trecere, modalitatea de instituire, respectiv prin emiterea unui act administrativ este nelegală, ceea ce imprimă un evident caracter de nelegalitate actelor administrative contestate. Prin hotărârea pronunțată instanța de fond a validat excesul de putere manifestat prin emiterea actelor administrative contestate.

Pe de alta parte, sub aspectul primului argument reținut de către instanța de fond, trebuie menționat că nu există nicio proba in dosar din care sa rezulte ca existenta unui eventual gard perimetral restricționează accesul pârâților. O astfel de proba nu există, nu s-a propus în condițiile legii și nu s-a administrat, iar instanța a reținut un fapt pentru care nu exista niciun suport probator si care, mai ales, contravine realității. Accesul pârâților se face prin curtea Aeroportului Tuzla și, cu sau fără existenta gardului perimetral, accesul se face in aceleași condiții, pârâții intrând în incinta Aeroportului Tuzla (pe poarta, după bariera) si ulterior, spre obiectivele proprii.

Este evident ca autoritățile au tot interesul să își constituie cât mai multe avantaje, însă problema este dacă aceste interese sunt legale sau daca valorificarea lor se realizează prin încălcarea legii, prin exces de putere, pentru ca atunci apare un act nelegal.

În ceea ce privește susținerea instanței de fond că pârâții nu au acces la calea publică, arată că prin concluziile raportului expertul desemnat a retinut, contrar realității, că nu există drum de acces la calea publica pe proprietatea pârâților și că terenurile lor se înfundă în liziera de la marginea DN39 (ceea ce este real), respectiv într-o constructie B. (ceea ce este extrem de nereal).

Astfel imposibilitatea amenajării căii de acces rezultă din dezideratul simplu de a obține autorizație de construire. Este evident, nicio construcție nu se edifică in lipsa unui astfel de act, dar posibilitatea de amenajare a drumului de acces exista dincolo de orice dubiu, fapt confirmat chiar de către expert care spune că impedimentul este necesitatea unei autorizatii. Nu există așadar loc înfundat, întrucât posibilitatea de amenajare a caii de acces exista, chiar daca ea necesita costuri și/sau documente precum o autorizație de construire.

Deși expertul retine ca imposibilitatea de amenajare a căii de acces este determinată de necesitatea obținerii autorizației de construire, instanța interpretează greșit aceasta concluzie, deși trebuia să aplice prevederile legale și sa interpreteze corect concluziile rezultate din administrarea probelor. Daca amenajarea unui drum necesita autorizație, nu este o imposibilitate de amenajare si un loc înfundat.

Susține că, dincolo de nelegalitatea modului de instituire a dreptului de trecere, proprietățile pârâților nu sunt locuri înfundate, existând posibilitatea amenajării accesului propriu la DN39.

Un ultim argument reținut de catre instanta de fond este Conventia din 17.03.2000 intre Aviatia Utilitara Tuzla si Ministerul Apararii Nationale. Sub acest aspect arată că orice limitare a proprietății private se realizează în condițiile legii, or în cauză limitarea dreptului de proprietate al reclamantei s-a făcut în regim de putere, printr-un act uniteral si prin voința exclusiva a autorităților, cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, dreptul de folosință încetează prin pierderea titlului locatorului, ceea ce s-a întâmplat in momentul in care Aviatia Utilitara Tuzla a instrainat dreptul său de proprietate către A..

In concluzie arată că modalitatea de instituie a unei limitari a proprietatii private prin act administrativ este nelegala, realizată prin exces de putere și au posibilitatea de amenajare a propriilor cai de acces, împrejurări in raport de care actele contestate sunt nelegale.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare în cuprinsul căreia în principal a invocat excepția nulității căii de atac, motivat de faptul că nu se indică nici unul dintre motivele de casare prevăzute de lege iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței instanței din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte consideră recursul nefondat urmând a fi respins motivat de următoarele considerente.

Reclamanta a solicitat eliminarea din cuprinsul avizelor nr. x/2019, y/2019 și nr. x/2019 emise de către Ministerul Apărării Naționale - Statul Major al Apărării, a condiției privind "asigurarea accesului nerestricționat al persoanelor și autovehiculelor în/din obiectivele militare (incinta 2 a cazărmii 2765 Tuzla, parcarea și cazarma 3514 Tuzla și grupul de pompare al UM02040 Tuzla), situate în proximitatea investiției" și menținerea în rest a efectelor actelor administrative contestate.

Acțiunea a fost respinsă, instanța de fond apreciind că accesul s-a efectuat pe respectivul drum nestingherit atât de când drumul a devenit proprietate privată, dar și anterior, când se afla în proprietatea Comunei și în folosința Aviației Utilitare Tuzla, deservind ambele aeroporturi, atât al aviației militare, cât și al celei civile, situație de fapt care a fost consfințită prin Convenția încheiată între Ministerul Apărării Naționale UM02311 și Aviația Utilitară Tuzla S.A. în data de 17.03.2000, prin care părțile au convenit folosirea în comun a drumului de acces, iar obținerea ulterioară, în 30.11.2000, a unui titlu de proprietate privată asupra drumului de către Aviația Utilitară Tuzla S.A. nu a făcut să înceteze dreptul de acces, acesta fiind menținut în fapt în continuare, fiind astfel opozabil și succesorului în drepturi al societății deținătoare.

Hotărârea a fost atacată cu recurs de societatea reclamantă, care consideră că sentința nu este motivată (instanța nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat probele și a reținut exclusiv considerentele din raportul de expertiză) și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material (instanța de fond a pronunțat o hotărâre în care a interpretat și aplicat greșit atât prevederi ale Legii 554/2004, cat si ale C. civ. in ceea ce privește dreptul de trecere, servituțile și dreptul de proprietate) .

Înalta Curte, în urma propriului demers judiciar raportat la actele dosarului, și apreciază că aceste critici sunt nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivării recursului în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei reține următoarele:

În prealabil, trebuie precizat că recursul nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" și, ca urmare, nu pot fi primite criticile de netemeinicie formulate de recurentă.

Este nefondată critica vizând faptul că hotărârea instanței de fond este nemotivată, întrucât instanta de fond nu ar fi arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat probele administrate, nu le-a dat nicio relevanta și a retinut exclusiv concluziile raportului de expertiza care contraveneau restului probelor din dosar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Contrar susținerilor recurentei, Curtea de Apel a înlăturat motivat adresa emisă de Primăria Tuzla, în considerentele sentinței arătându-se explicit că drumurile alternative la care face referire această adresă nu asigură o cale de acces la drumul public.

Nu pot fi primite aserțiunile recurentei privitoare la inexistența unor probe în dosar din care să rezulte că un eventual gard perimetral ar fi restricționat accesul spre obiectivele militare. Aceasta întrucât aspectele invocate privesc modul de apreciere a probelor, deci temeinicia sentinței atacate.

Recurenta se află în eroare atunci când susține că, prin actul administrativ atacat s-a constituit un drept de acces pe terenul proprietatea sa - astfel cum rezultă din datele speței obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie două adrese emise de M.A.N. prin care s-au avizat favorabil proiectele tehnice propuse de reclamantă, condiționat de respectarea mai multor cerințe printre care și cea contestată, referitoare la asigurarea accesului nerestricționat al persoanelor și autovehiculelor în/din obiectivul militar. Ca atare, nu se poate susține o modalitate nelegală de instituire a unui drept de trecere.

În opinia Înaltei Curți, posibilitatea amenajării unei alte căi de acces de către pârâți este un aspect lipsit de relevanță atâta timp cât temeiul impunerii condiției referitoare la asigurarea accesului l-a constituit convenția încheiată în data de 17 martie 2000 între M.A.N. și antecesoarea reclamantei prin care s-a convenit folosirea în comun a drumului de acces.

Ca urmare, nu se poate reține nici existența unui exces de putere în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Deși susține că dreptul de folosință asupra drumului de acces a încetat odată cu înstrăinarea terenului recurenta nu a invocat prevederi legale de natură a infirma argumentul instanței de fond potrivit căruia dreptul de folosință asupra drumului de acces nu a încetat, fiind opozabil și reclamantei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 50/CA pronunțată la 5 martie 2021 de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 50/CA pronunțată la 5 martie 2021 de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023.