ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6082/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 09.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea integrală a Rezoluției nr. C22-654/18.04.2022 emise de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare; desființarea integrală a Rezoluției nr. 439/15.03.2022 emise de Direcția de inspecție pentru judecători a Inspecției Judiciare; trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor urmare a sesizării sale înregistrate la pârâtă la data de 31.01.2022, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că sentința instanței de fond este nemotivată. Exigența motivării hotărârii judecătorești este respectată dacă cuprinsul acesteia relevă faptul că argumentele părților au fost supuse unei analize serioase și aprofundate, iar nu că instanța s-a limitat la a-și însuși argumentele uneia dintre părți.

A apreciat recurentul că sentința nu este motivată, în condițiile în care cuprinsul acesteia relevă că singurul argument în considerarea căruia s-a solicitat desființarea actelor atacate a fost cu desăvărșire ignorat de prima instanță, respectiv faptul că încălcarea de către judecător a obligației de motivare a sentinței și a dreptului la un proces echitabil au fost stabilite de către Curtea de Apel București prin decizia nr. 2315/2021 pronunțată în dosar nr. x/2020, hotărâre definitivă și care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Totodată, ceea ce a constatat prima instanță relevă faptul că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2315/2020 a Curții de Apel București, susținând recurentul că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 99

1

alin. (2) din același act normativ, întrucât prin decizia Curții de Apel București nr. 2315/2020 s-a stabilit faptul că nemotivarea sentinței relevă încălcarea de către judecător a normelor de drept material și procesual.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat desființarea Rezoluției nr. C22-654/18.04.2022 emise de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, desființarea Rezoluției nr. 439/15.03.2022 emise de Direcția de inspecție pentru judecători a Inspecției Judiciare și trimiterea dosarului în vederea completării verificărilor, urmare a sesizării sale înregistrate la pârâtă la data de 31.01.2022.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

O primă critică a recurentului este că sentința instanței de fond este nemotivată, arătând acesta că exigența motivării hotărârii judecătorești este respectată dacă cuprinsul său relevă faptul că argumentele părților au fost supuse unei analize serioase și aprofundate, iar nu că instanța s-a limitat la a-și însuși argumentele uneia dintre părți.

A apreciat recurentul că sentința nu este motivată, în condițiile în care cuprinsul acesteia relevă că singurul argument în considerarea căruia s-a solicitat desființarea actelor atacate a fost cu desăvărșire ignorat de prima instanță, respectiv faptul că încălcarea de către judecător a obligației de motivare a sentinței și a dreptului la un proces echitabil au fost stabilite de către Curtea de Apel București prin decizia nr. 2315/2021 pronunțată în dosar nr. x/2020, hotărâre definitivă și care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Cât privește incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că instanța de fond a procedat la analiza cauzei, indicând aspectele de fapt și temeiurile de drept pe baza cărora și-a format opinia juridică.

Hotărârea prin care instanța a soluționat cauza în fond răspunde argumentelor decisive care conduc la o soluție în acord cu considerentele, astfel încât să rezulte construcția logico-juridică care a stat la baza formării convingerii instanței. Sentința civilă recurată pronunțată de instanța de fond în prezentul dosar nu a fost dată cu nesocotirea obligației legale a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor avute în vedere de instanța de judecată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Instanța de fond a avut în vedere argumentul reclamantului, reținând că, prin Decizia nr. 2315/18.11.2021, Curtea de Apel București a admis calea de atac împotriva sentinței pronunțate de doamna judecător B. și a trimis dosarul la Tribunalul București în vederea rejudecării acestuia.

În continuare, judecătorul fondului a constatat că rolul unei căi de atac este tocmai de a acorda posibilitatea corijării eventualelor erori din cadrul judecării în primul ciclu procesual, fiind modul esențial de verificare a derulării judecății, părțile putându-și exprima nemulțumirile față de hotărârea pronunțată.

Astfel, a apreciat că nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Instanța de fond a concluzionat că, având în vedere aceste constrângeri legale și constituționale, inspectorul judiciar a analizat, în mod corespunzător și cu respectarea limitelor de competență, sesizarea reclamantului prin prisma incidenței abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin urmare, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat prin raportare la decizia nr. 2315/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 prin care Curtea de Apel București a admis calea de atac împotriva sentinței pronunțate de dna judecător B. și a trimis dosarul la Tribunalul București în vederea rejudecării acestuia.

Or, ipoteza acestui motiv de casare vizează existența autorității de lucru judecat, instituție juridică fără corespondent în prezenta speță, nici sub aspectul efectului pozitiv, nici al celui negativ, neexistând tripla identitate de obiect, părți și cauză și nici vreo dezlegare dată prin sentința recurată care să fie contrară vreuneia dintre cele reținute în decizia invocată de recurent.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte reține că, dată fiind finalitatea sancționatorie a abaterilor disciplinare, precum și implicațiile acestora asupra carierei magistratului, dar și a prestigiului justiției, aplicarea și interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă și limitativă, acestea găsindu-și incidența doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerințele expres reglementate de lege, însoțite de o probațiune adecvată, care să depășească simplele afirmații și aprecieri ale petentului.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Prin urmare, controlul exercitat de Inspecția Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraților și, implicit, cel al instanței de contencios administrativ asupra actului autorității administrative menționate nu pot pune în discuție soluția pronunțată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. În acest din urmă sens, Înalta Curte mai reține dispozițiile art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituția României, texte potrivit cărora "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.", respectiv "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.".

Așadar, nu trebuie confundate atribuțiile ce incumbă pârâtei Inspecția Judiciară în materie disciplinară în referire la magistrați cu desfășurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil. Altfel spus, partea pârâtă nu are, potrivit normelor juridice în vigoare, vreo atribuție de exercitare a unui control referitor la modul de purtare a unui proces civil, ci competența limitată se exercită sub aspectul abaterilor disciplinare expres și limitativ indicate la art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată, nerevenindu-i în principiu să aprecieze asupra legalității procedurii desfășurate de judecător sau a soluției dispuse de acesta.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față s-a reținut în mod corect de judecătorul fondului că, pentru a se putea constata această abatere trebuie indicate probele specifice care atestă îndeplinirea condițiilor referitoare, pe de o parte, la încălcarea normelor de drept material ori procesual, iar pe de altă parte, la reaua-credință sau grava neglijență, care este necesar să fie dovedită în mod distinct.

Aceasta pentru că interpretarea contrară ar conduce la consecința absurde întrucât ar însemna ca, ori de câte ori un act al procurorului sau o hotărâre judecătorească este infirmat/reformată, să se considere că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. t) invocate de recurent și al art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, respectiv nu au fost aduse probe relevante care să ateste săvârșirea faptelor nelegale, reaua-credință sau grava neglijență.

În concluzie, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1798 din 20 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 decembrie 2023.