ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3292/2023

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 7/C/4.07.2017 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice privind soluționarea contestației administrative nr. 1740/24.04.2019 formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal de inspecție nr. TMR-AIF 1122/1.04.2019 emis de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, precum și a Procesului-verbal de inspecție TMR-AIF 1122/1.04.2019, desființarea efectelor acestuia prin care s-au stabilit creanțe fiscale, anularea oricăror obligații fiscale stabilite în sarcina societății reclamante, respectiv: - anularea de la plata sumei de 4.202.576,09 RON reprezentând redevența încasată pe perioada 2011-2018; - anularea de la plata sumei de 2.172.041 RON reprezentând accesorii (din care dobânzi/majorări întârziere în sumă de 1.614.022 RON și penalități de întârziere în sumă de 558.019 RON aferente redevenței încasate în perioada 2011-2018, conform contractului de concesiune nr. x/3.11.2010); Reclamanta a mai solicitat înlăturarea tuturor măsurilor stabilite prin actul de control atacat, respectiv "întreprinderea, cu celeritate, a demersurilor legale în vederea includerii în proprietatea publică a statului a suprafeței de teren forestier în suprafață de 283,30 ha, cu valoarea de 5.099.400,00 RON." Totodată, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat și suspendarea judecății prezentei contestații până la finalizarea dosarului penal format ca urmare a plângerii penale depuse de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, act cu nr. 1125/01.04.2019 transmis organelor de cercetare penală ale Direcției Anticorupție - Serviciul teritorial Alba Iulia, așa cum rezultă din fila x a deciziei atacate.

Încheierea din 24 iunie 2020 și hotărârea primei instanțe Prin încheierea din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Prin sentința nr. 169/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia: - a admis excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de instanță din oficiu și, în consecință: - a respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Cererea de recurs Împotriva încheierii din 24 iunie 2020 și a hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății. După o scurtă prezentare a contextului factual al cauzei, în motivarea recursului, în ceea ce privește încheierea atacată, recurenta-reclamantă arată că, la primul termen de judecată, DGRFP Timișoara a invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale a Curții de Apel Alba Iulia, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat, cât și a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012, coroborate cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond, Curtea de Apel Alba Iulia, a respins excepția necompetenței sale teritoriale, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 199/1999 care stabilesc competența instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a respins excepția necompetenței sale teritoriale, fără a se mai pronunța asupra excepției necompetenței sale materiale, invocată în temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 coroborate cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, competența materială de soluționare a litigiului revine Curții de Apel București, în raport de obiectul cauzei. Procedând astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție cu încălcarea normelor legale privind competența materială și teritorială, respectiv a prevederilor art. 107 și art. 129 C. proc. civ., precum și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și, întrucât acestea sunt norme de competență de ordine publică, încălcarea lor atrage sancțiunea corespunzătoare acestei norme. În ceea ce privește sentința de fond, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, arătând că, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., părțile trebuie să-și cunoască reciproc argumentele, instanța fiind datoare să pună în discuția părților toate argumentele, cât și chestiunile de fapt sau de drept invocate de către aceasta. Astfel, la termenul de judecată din 2 noiembrie 2020, instanța de fond a invocat, din oficiu, excepția tardivității formulării căii de atac împotriva deciziei nr. 7/C/4.07.2019, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, care stabilesc termenul de 15 zile de contestare de la comunicare, și nu cele ale Legii nr. 554/2004, care sunt aplicabile în cauză, în opinia recurentei-reclamante, și care, la art. 11, stabilesc un termen de 6 luni. La același termen de judecată, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției invocate din oficiu, ulterior, amânând pronunțarea succesiv, la 9 noiembrie 2020 și la 17 noiembrie 2020, dată la care a respins acțiunea în contencios administrativ, ca tardiv formulată, reținând că dispozițiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, în baza cărora s-a efectuat inspecția de către organul de control, sunt dispoziții speciale, derogatorii de la normele de drept comun instituite prin art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Din cuprinsul sentinței de fond, rezultă că instanța de fond a reținut existența unei culpe a emitentului deciziei contestate (Ministerul Finanțelor Publice), respectiv o indicare greșită de către acesta a faptului că termenul de contestare este cel prevăzut de Legea nr. 554/2004, așa cum este el trecut în actul atacat, însă, a constatat că această împrejurare "nu este de natură să confere legalitate termenului în care s-a exercitat prezenta acțiune în condițiile prevederilor art. 22 alin. (8) teza finală din O.G. nr. 119/1999 care reglementează un termen expres de 15 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei". Având în vedere cele anterior arătate, în opinia recurentei-reclamante, se impunea cu necesitate ca instanța să acorde un termen de judecată pentru a pune în discuția părților aspectul că textul de lege în baza căruia va soluționa cauza nu este cel pe care toate părțile din dosar l-au avut în vedere, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci textul de lege prevăzut de art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999. De asemenea, instanța de fond era obligată să ceară părților explicații în acest sens, iar nu să stabilească în mod unilateral o culpă a pârâtului emitent al actului atacat, fără a stărui să afle poziția procesuală a acestei părți față de textul de lege invocat din oficiu. Astfel, instanța nu a avut un rol activ. Din cuprinsul aceleiași sentințe se desprinde și concluzia instanței care a considerat că reclamanta avea posibilitatea să formuleze o cerere de repunere în termen a exercitării căii de atac. Or, termenul de 15 zile la care face referire instanța, calculat conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ., se împlinea la data de 18 noiembrie 2020, iar nu la data de 17 noiembrie 2020, ceea ce înseamnă că, în speță, instanța nu a respectat prevederile textului de lege menționat. În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că, la momentul depunerii prezentului recurs, a depus, în conformitate cu art. 186 alin. (2) C. proc. civ., "și o cerere de repunere pe termen a exercitării căii de atac formulată în termenul legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii civile cu nr. 169/17 noiembrie 2020". Consideră că instanța a încălcat și prevederile art. 224 C. proc. civ., întrucât instanța trebuia să pună în discuția părților excepția invocată din oficiu, acordând în acest sens, un termen de cel puțin 15 zile de la momentul ridicării acesteia în ședința publică. Dacă proceda astfel, părțile ar fi avut posibilitatea să-și exprime în scris opinia în timpul judecării cauzei și nu după închiderea dezbaterilor, într-o atare situație, fiind aplicabile prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ. care consfințește în mod expres că, "după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă". În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012, care prevăd că decizia emisă în soluționarea plângerii prealabile poate fi atacată de către contestator la instanța judecătorească competentă, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Precizează că art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 a fost invocat chiar de pârâta DGRFP Timișoara prin întâmpinarea depusă la dosar, cât și oral în fața instanței, la primul termen la care, de altfel, a invocat și excepțiile necompetenței materiale și teritoriale ale Curții de Apel Alba Iulia. În fine, soluția pronunțată de instanța de fond încalcă prevederile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 11 alin. (1) lit. a) din același act normativ, pentru toate criticile anterior invocate.

Apărările invocate în recurs Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Aspecte procesuale În prezenta cale de atac, petenta B. S.A. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei-reclamante, solicitând, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., admiterea, în principiu, a acestei cereri, precum și admiterea recursului, pentru apărările dezvoltate la dosar. Cererea de intervenție accesorie a fost admisă, în principiu, așa cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea și sentința recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a încadrat recursul în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., însă, în raport de conținutul concret al criticilor expuse prin cererea de recurs, acestea se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ. Pentru a răspunde acestor motive de nelegalitate, Înalta Curte reține că, la solicitarea Ministerului Afacerilor Interne, Instituția Prefectului - Județul Hunedoara, organul de control din cadrul D.G.R.F.P. Timișoara a efectuat o inspecție la Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în conformitate cu prevederile art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, republicată și ale H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecțiilor și stabilirea atribuțiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării O.G. nr. 119/1999, obiectivul inspecției fiind "verificarea respectării prevederilor legale, respectiv concesionarea bunurilor proprietate publică, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică". Inspecția a fost finalizată cu încheierea procesului-verbal nr. x/01.04.2019, contestat de reclamantă, contestația sa fiind respinsă prin Decizia nr. 7/C/04.07.2019 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 7/C/04.07.2019 și a Procesului Verbal de Inspecție nr. x/01.04.2019. Acțiunea reclamantei a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin prezenta cale de atac, aceasta a criticat încheierea interlocutorie din 24 iunie 2020 și sentința instanței de fond, în esență, prin prisma faptului că instanța a încălcat competența de ordine publică a altei instanțe, cât și prin prisma faptului că ar fi ignorat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 (act normativ pe care toate părțile din dosar l-au avut în vedere), ce stabilesc că termenul de introducere a acțiunii prin care se solicită anularea actului administrativ individual este de 6 luni. Recurenta-reclamantă arată că, prin încheierea menționată, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Alba Iulia invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, fără a se pronunța și asupra excepției necompetenței sale materiale, invocată de aceeași pârâtă. Or, din punct de vedere material, conform art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București. Cât privește necompetența materială a instanței fondului, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., acest motiv de nelegalitate poate fi valorificat în recurs numai dacă excepția necompetenței de ordine publică a instanței de fond a fost invocată în condițiile legii. Utilizând sintagma "invocată în condițiile legii", legiuitorul face trimitere la prevederile art. 130 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "invocarea excepției", fiind de subliniat faptul că, potrivit prevederilor alin. (2) al acestui articol, necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. În condițiile în care recurenta-reclamantă nu s-a prevalat de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. în fața primei instanțe, omițând să invoce necompetența materială a primei instanțe, Înalta Curte constată inadmisibilă critica formulată direct în fața instanței de recurs pe marginea necompetenței materiale a primei instanțe, consecința fiind respingerea, ca nefondat, a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Trebuie observat faptul că partea adversă, respectiv intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Timișoara, a invocat în fața primei instanțe excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel Alba Iulia, excepție respinsă prin încheierea recurată. Considerentele pentru care instanța fondului a respins excepția necompetenței sale teritoriale și (materiale) se impun a fi valorificate în cauza de față și pentru dezlegarea criticilor recurentei-reclamante grefate pe incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte constată că, în cauză, este în discuție un termen de procedură, stabilit de legiuitor în procedura contestării procesului-verbal de inspecție, procedură ce cuprinde o etapă administrativă, constând în atacarea procesului-verbal de inspecție, și soluționarea acesteia prin decizie, și o etapă în fața instanței de judecată, în care se contestă respectiva decizie, în cazul respingerii contestației. Potrivit art. 22 alin. (8) din Ordonanța nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, forma în vigoare în perioada de referință, "(8) În cazul în care în urma inspecției efectuate se constată abateri de la legalitate care au produs pagube pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, se va întocmi proces-verbal de inspecție. Împotriva procesului-verbal de inspecție se poate formula contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării acestuia. Contestația se va depune la structura care a efectuat inspecția. Contestațiile vor fi soluționate prin decizie motivată, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării. Decizia este definitivă. Dacă prin soluționare contestația a fost respinsă, procesul-verbal de inspecție devine titlu executoriu și va fi transmis spre executare organului fiscal în a cărui rază teritorială își are domiciliul contestatorul. Împotriva deciziei se poate formula acțiune în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, conform Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, la curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul." Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi incident termenul de formulare a acțiunii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. După cum reiese din dispozițiile art. 22 alin. (8) anterior citate, legiuitorul a prevăzut că se poate formula acțiune în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare, conform Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Însă, termenul de 15 zile lucrătoare nu avea un corespondent în prevederile Legii nr. 29/1990 abrogate prin Legea nr. 554/2004, pentru a se putea reține că ar fi fost aplicabil termenul de formulare a acțiunii prevăzut de Legea contenciosului administrativ. Dispozițiile legii abrogate au prevăzut un termen de 30 de zile pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termen care curgea fie de la data comunicării soluției date asupra contestației administrative, fie de la expirarea termenului de 30 de zile în care autoritatea ar fi trebuit să soluționeze contestația administrativă. Niciunde în cuprinsul Legii nr. 29/1990 nu a fost prevăzut un termen de 15 zile lucrătoare pentru îndeplinirea vreunui act de procedură. Singurul termen de 15 zile (fără a se folosi noțiunea de "zile lucrătoare") prevăzut de această lege reglementa termenul pentru formularea recursului împotriva hotărârii instanței de judecată prin care era soluționată acțiunea în contencios administrativ. Astfel, trimiterea pe care art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999 o face la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nu vizează și termenele de sesizare a instanței, ci alte aspecte privind procedura de judecată. Potrivit principiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care derogă de la norma generală, iar o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă. Prin urmare, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, termenul pentru formularea acțiunii împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative formulate împotriva procesului-verbal de inspecție prevăzut de O.G. nr. 119/1999, în vigoare în perioada analizată, de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, este un termen de procedură special, care derogă de la termenele generale prevăzute de Legea contenciosului administrativ, indiferent că ar fi vorba despre Legea nr. 29/1990 sau Legea nr. 554/2004. De altfel, așa cum a reținut și prima instanță, potrivit art. 29 din Legea nr. 554/2004, "Ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanța de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispozițiile corespunzătoare din prezenta lege.". Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind relevant în ceea ce privește termenul în interiorul căruia se pot contesta actele administrative și faptul că acestea au fost emise în temeiul O.G. nr. 119/1999, aspect care rezultă, de altfel, chiar din conținutul acestora, act normativ care stabilește expres la art. 22 alin. (8) termenul în care aceste acte se pot contesta. Având în vedere textul de lege anterior redat, în raport cu situația de fapt reținută și confirmată de înscrisurile atașate la dosarul de fond, Înalta Curte constată că termenul de 15 zile prevăzut de art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 118/1999 a fost cu mult depășit, considerente pentru care instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală. Cât privește susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond, pe de o parte, nu s-ar fi pronunțat asupra dispozițiilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar pe de alta, că ar fi făcut o greșită aplicare a acestora în cauză, se constată că aceste susțineri sunt nefondate. Astfel, din motivarea încheierii recurate, din 24 iunie 2020, rezultă în mod evident că instanța de fond a analizat susținerile pârâtei D.G.R.F.P. Timișoara invocate în susținerea excepției, din perspectiva ambelor texte de lege, reținând în mod corect că: prevederile H.G. nr. 101/2012 nu sunt aplicabile cauzei, întrucât aceste norme metodologice sunt adoptate în baza art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare la operatorii ecomunici, or, inspecția în cauză, s-a efectuat în temeiul altui act normativ, respectiv în baza art. 22 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv; nu este incidentă în speță norma legală prevăzută la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât are caracter general în raport de dispozițiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999 care stabilesc competența teritorială exclusivă în favoarea curții de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. În fine, verificând sentința și prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reține instanța de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, ținându-se seama de principiile dreptului la apărare, al disponibilității și contradictorialității ce guvernează procedura civilă. Recurenta-reclamantă a indicat faptul că instanța de fond a încălcat principiile de drept enunțate, deoarece, în opinia sa, aceasta era obligată să pună în discuția părților excepția invocată din oficiu, respectiv să ceară explicații cu privire la indicarea greșită a termenului de contestare, iar nu să stabilească în mod unilateral o culpă a pârâtului emitent al actului. Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile formulate din perspectiva reliefată, în contextul în care, din practicaua încheierii de amânare a pronunțării din data de 2 noiembrie 2020, rezultă că instanța a pus în discuție excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, și, după ce a primit concluziile de respingere a acestei excepții, formulate de avocatul reclamantei, prezent la termen, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 9 noiembrie 2020 și, ulterior, la 17 noiembrie 2020, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise asupra aspectului pus în discuție. Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate nici prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea cauzei, respectiv prin pronunțarea unei soluții de admitere a propriei excepții. Este adevărat că art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prevede că, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, însă, în cauză, recurenta nu arată care sunt înscrisurile care au fost depuse de către părți la dosarul cauzei, după închiderea dezbaterilor pentru a fi incident în cauză textul de lege invocat de recurenta-reclamantă. În speță, temeiul de drept al emiterii actelor administrative atacate rezultă chiar din conținutul acestora, și, cum acest temei de drept stabilește un termen de 15 zile de contestare de la comunicare, având în vedere actele dosarului, tocmai pentru a asigura contradictorialitatea și dreptul la apărare, instanța trebuia să pună în discuția părților aspectul formulării cererii de chemare în judecată cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (8) teza finală din O.G. nr. 119/1999, astfel cum a și procedat, dându-le astfel posibilitatea să discute împrejurarea respectivă. În acest context, se observă că judecătorul de fond și-a exercitat rolul activ, iar măsurile dispuse de acesta în cadrul procesului s-au întemeiat pe prevederile legale incidente, contrar susținerilor recurentei-reclamante. Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat apărările reclamantei și sub aspectul existenței unei culpe a emitentului deciziei ce face obiectul speței de față, subliniind că indicarea greșită a termenului de contestare în cuprinsul actului atacat poate reprezenta în speță un motiv pentru formularea unei cereri de repunere în termen în sensul dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.. În condițiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în termenul de amânare a pronunțării, nu se poate reține o nerespectare de către instanță a prevederilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ., cum greșit interpretează recurenta-reclamanta. Cât privește susținerea recurentei-reclamante că ar fi atașat prezentului recurs "o cerere de repunere pe termen a exercitării căii de atac, (...)", pe lângă faptul că o astfel de cerere nu se regăsește în dosarul de recurs, se reține că acest înscris nu prezintă nicio relevanță în acest moment procesual, întrucât cererea de repunere în termen la care s-a referit instanța de fond trebuia depusă în fața acestei instanțe, în termenul de amânare a pronunțării. În consecință, criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. Pentru aceleași considerente și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenienta B. S.A., apare ca nefondată. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă. Se va respinge și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei formulată de intervenienta B. S.A..