ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1969/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 329/10.06.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, având drept consecință anularea sancțiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 793 din 24 mai 2021, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, precum și obligarea intimatului CNCD la achitarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului promovat.

În motivarea recursului, se arată, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurenta-reclamantă precizează că emisiunea "C." pe care o moderează, este o emisiune de dezbateri ce se difuzează în direct, iar în ediția din data de 31.10.2018, discuțiile purtate cu invitații emisiunii au pornit de la un comunicat de presă oficial dat în data de 31.10.2018 de Ministerul de Justiție condus la acea vreme de ministrul D., prin care se argumenta procedura de revocare din funcție a Procurorului General E..

În contextul în care informațiile prezentate și afirmațiile făcute nu contrazic cu nimic documentele și datele oficiale aduse în discuție, dat fiind caracterul public al acestora, recurenta-reclamantă susține că este eronată aprecierea instanței de fond că afirmațiile pe care le-a făcut în cadrul emisiunii cu privire la retrocedările statului român către FDGR "punându-se accent pe aspectul că acest organ este succesor în drepturi al F. - organ de orientare fascistă" - ar fi vizat atingerea demnității și crearea unei atmosfere de ofensare împotriva comunității germane, prin reprezentantul său FDGR.

Manționează că este de notorietate și incontestabil că F. a fost un organ de orientare fascistă, iar faptul că FDGR este succesor în drepturi al F. este dovedit de sentința civilă nr. 2790/28.05.2007 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a depus-o în cauză.

Prima instanță a considerat că recurenta-reclamantă a avut un comportament verbal activ prin afirmațiile "mai multe clădiri retrocedate", "o retrocedare enormă a patrimoniului F.", cât și pasiv prin modul în care a moderat emisiunea, "fiind discriminat F., prin analogii nepotrivite și insistente cu grupările naziste", validând, astfel, argumentele CNCD și fără să efectueze o analiză amănunțită a faptelor ce îi erau imputate prin raportare la toate înscrisurile aflate la dosar.

Așa cum a arătat prin intermediul contestației formulate, susținută de înscrisurl anexat la dosar (articol publicat de HotNews.ro în 2012), cele două afirmații, care în aprecierea instanței de fond ar fi definit comportamentul său "activ", sunt afirmații făcute prin raportare la materialul jurnalistic difuzat pe post, dar și la declarațiile ministrului de finanțe de la acea vreme, G. și la sumele indicate de acesta ca reprezentând valoarea revendicărilor.

Mai mult, din transcriptul emisiunii anexat contestației rezultă cu evidență faptul că afirmațiile sale referitoare la patrimoniul retrocedat către FDGR au lăsat loc de îndoială, exemplificatoare în acest sens fiind întrebarea pe care i-a adresat-o invitatului H., respectiv "Cât înseamnă prejudiciul în opinia dumneavoastră care ați făcut de asemenea rost de multe documente despre ruta acestor clădiri?" sau "Este corect să afirmăm domnule H. că la FDGR a ajuns cota parte din aceste 16-18 miliarde?".(pag. 3 din transcript)

Mai arată că intervențiile sale pe parcursul dezbaterilor s-au centrat cu precădere pe ordonanța de clasare adusă în atenția publică de ministrul justiției, D., precum și pe identificarea motivelor pentru care a primit o soluție de clasare plângerea formulată de jurnalistul de investigații I., având în vedere toate faptele sesizate de acesta în mod fundamentat.

În ceea ce privește modul de prezentare a emisiunii, recurenta-reclamantă arată că tonul său nu a fost nicidecum unul acuzator la adresa FDGR, având în vedere că problema subiectului aflat în discuție era în esență cu totul alta și viza modul în care era gestionată la nivel instituțional problema retrocedării patrimoniului F..

Referitor la presupusa asociere a termenului "J." cu FDGR, susține că prima instanță nu a ținut cont de intervenția sa promptă pe care a avut-o atunci când invitatul emisiunii, K., a intrat în legătură telefonică pentru a-și exprima punctul de vedere față de subiectul dezbaterii din studio, iar la un moment dat a fost întrerupt de un alt invitat al emisiunii, dl. L.. Astfel, a intervenit pentru a clarifica faptul că atunci când a folosit termenul de "M.", K. nu s-a referit la B., ci la F., cu privire la care un tribunal internațional a folosit termenul de "M.". (pag. 8 din transcrispt)

În ceea ce privește montajul și grafica emisiunii, respectiv imaginile ce s-au derulat pe ecran în timpul difuzării emisiunii, precum și în timpul prezentării interviului cu I., arată că atribuții de acest fel nu sunt în sarcina moderatorului unei emisiuni, cum în mod greșit a considerat prima instanță, o astfel de interpretare a instanței fiind contrară dispozițiilor din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, respectiv dispozițiilor art. 40 alin. (4) și (5), art. 67, precum și art. 65 lit. a)-c) din actul antereferit, pe care le citează.

Practic, prin cele reținute, prima instanță stabilește modalitatea de prezentare a discursului jurnalistic, iar menținerea ca legală a sancțiunii ce i-a fost aplicată de CNCD reprezintă o substituire clară a instanței în alegerea modului de relatare pe care un jurnalist trebuie să îl adopte într-un anumit caz (cauzele Jersild c. Danemarcei, pct. 31; Axel Springer Ag c. Germaniei, pct. 81).

De asemenea, atât timp cât instanța de fond a apreciat că a fost sancționată de CNCD pentru afirmațiile litigioase făcute în emisiune, pentru tonul acuzator, dar și pentru modul în care a moderat emisiunea - sens în care s-a raportat la grafica emisiunii, având în vedere aspectele anterior subliniate, recurenta-reclamantă consideră că sancțiunea aplicată nu respectă prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, respectiv principiul personalității răspunderii contravenționale.

Nu în cele din urmă, sentința recurată încalcă art. 10 CEDO - libertatea de exprimare.

Recurenta-reclamantă susține că afirmațiile "mai multe clădiri retrocedate" și "o retrocedare enormă a patrimoniului F." reprezintă judecăți de valoare, opinii jurnalistice emise de ea în legătură cu informații provenite de la un oficial al statului, ministrul de finanțe.

În practica sa, CEDO face distincție între fapte și judecăți de valoare. Existența faptelor poate fi demonstrată, pe când veridicitatea judecăților de valoare nu poate fi demonstrată. Exigența de a demonstra veridicitatea unei judecăți de valoare este imposibil de întrunit și nu reprezintă în sine o ingerință în libertatea de opinie, care e parte esențială a dreptului grantat de art. 10 din Convenție.

De altfel, judecățile de valoare ale jurnalistului sunt pe deplin admisibile prin prisma jurisprudenței internaționale, făcând trimitere în acest sens la cauza Dalban v. România, la cauza Thornhill v. Alabama, 3/0 US 88 (1940) - Decizie a Curții Supreme a SUA, precum și la cauza Ierusalem contra Austriei.

De asemenea, judecățile de valoare derivă din dreptul la libera exprimare și dreptul la opinie, garantat de art. 30 alin. (1), art. 31 alin. (1) și art. 53 din Constituția României, dar și de prevederile Statutului jurnalistului și Codului deontologic, semnate de Convenția Organizațiilor de Media, la Sinaia, 9 - 11 iulie 2004.

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că expresiile și cuvintele folosite pentru a-și exprima părerea vizavi de subiectul aflat în dezbatere nu pot fi considerate ca aducând atingere dreptului la imagine, demnitate, onoare și prestigiu al apartenenților FDGR și al etnicilor germani din România, astfel cum eronat a reținut prima instanță, pentru că aceste afirmații au fost făcute în exercitarea unei îndatoriri de interes social și moral, circumscriindu-se dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din CEDO, iar eventualele exagerări din emisiune pot fi considerate rezonabile, într-o societate democratică.

4.1. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține că la data de 11.12.2018, pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a înregistrat sesizarea B. referitoare la emisiunea "C." difuzată de postul de televiziune N. în data de 31 octombrie 2018.

Prin Hotărârea nr. 329/10.06.2019, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, atacată în prezentul litigiu, s-a stabilit că faptele prezentate în petiție întrunesc elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, declarațiile neîncadrându-se în limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din același act normativ, și s-a dispus sancționarea părților reclamate, moderatorul (A.) și invitații emisiunii (H., O., I., K.), cu amendă contravențională în cuantum de 2.000 RON fiecare, potrivit art. 2 alin. (11) și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Părțile reclamate s-au adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra Hotărârii nr. 329/10.06.2019, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2018, moderatorul emisiunii, reclamanta A., în cadrul prezentului litigiu.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantei prin care s-a solicitat anularea hotărârii menționate, reținând, în esență, că actul administrativ atacat este legal.

În raport de soluția pronunțată, Înalta Curte consideră că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, aspect de natură să conducă la reformarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, anulării în parte a actului administrativ atacat, în ceea ce o privește pe reclamantă și a exonerării acesteia de la plata amenzii stabilită în sarcina sa.

Prin textele normative apreciate de recurenta-reclamantă ca fiind eronat aplicate de prima instanță, legiuitorul a reglementat astfel:

- art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

- art. 15 din același act normativ:

"Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Se observă că, pentru ca o faptă să fie calificată ca ilicit contravențional în sensul dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții, respectiv caracterul public al comportamentului, scopul sau vizarea lezării dreptului la demnitate prin discriminare și criteriul de discriminare. Totodată, în virtutea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru reținerea discriminării este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente constitutive: existența unui tratament diferit, existența unui criteriu ca motiv determinant al tratamentului diferit, atingerea adusă unui drept sau unei libertăți și absența unei justificări obiective.

Din elementele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că aspectele apreciate de către CNCD ca având natura unei fapte de discriminare au fost afirmațiile făcute de reclamanta A. în cadrul dezbaterilor emisiunii "C." din data de 31.10.2018, emisiune moderată de aceasta și difuzată pe postul N., și anume: "multe clădiri retrocedate", respectiv "o retrocedare enormă a patrimoniului F." către FDGR.

În plus, după cum rezultă din considerentele sentinței recurate, judecătorul fondului a reținut că aceasta nu a fost sancționată doar pentru afirmațiile redate anterior, cât și pentru tonul acuzator utilizat pe întreg parcursul emisunii dar și modalitatea de moderare a acesteia apreciată ca fiind tendențioasă.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus statuate, Înalta Curte reține că din materialul probator administrat, nu rezultă că afirmațiile analizate au fost făcute de reclamantă în scopul creării unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare îndreptată împotriva comunității germane, prin reprezentantul său, B., ci au fost făcute în contextul difuzării în emisiune a unui material video ce a avut la bază o anchetă jurnalistică, respectiv al invocării unor documente oficiale, cu referire la subiectul retrocedărilor de care a beneficiat FDGR, organizație pe care reclamanta a prezentat-o ca fiind o formațiune politică democratică post decembristă din România.

Contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că prin afirmațiile incriminate este încălcat dreptul la imagine, demnitate, onoare și prestigiu al apartenenților FDGR și al etnicilor germani din România, asupra cărora se aruncă suspiciunea însușirii și continuării culturii naziste și/sau politicii fasciste, se poate ușor constata că afirmațiile părții reclamate, de genul "mai multe clădiri retrocedate" și "o retrocedare enormă a patrimoniului F." nu se constituie drept un comportament care vizează crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa unui grup de persoane (membrii ai asociației dar și etnicii germani pe care B. îi reprezintă) și, prin urmare, nu se încadrează în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o greșită aplicare a principiului răspunderii contravenționale personale.

Este adevărat că, prin petiția depusă la CNCD, petentul B. în virtutea art. 11 alin. (1) din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor aprobată prin Ordinul președintelui CNCD nr. 144/2008, a stabilit cadrul procesual și, de asemenea, a particularizat "contribuția" fiecăreia dintre părțile reclamate de discriminare.

Însă, în materie contravențională răspunderea se antrenează pentru fapta proprie nu pentru fapta altei persoane, nefiind aplicabile dispozițiile corespunzătoare din cadrul răspunderii civile delictuale, căci, astfel cum rezultă din norma incriminatoare - art. 15 din O.G. nr. 137/2000 - răspunderea contravențională presupune o faptă comisivă nemijlocită a subiectului răspunderii contravenționale.

În ceea ce o privește de reclamanta A., s-a reținut un comportament pasiv al acesteia prin modul în care a moderat emisiunea, în acest sens, atât CNCD, cât și judecătorul fondului având în vedere montajul și grafica emisiunii.

Or, grafica emisiunii și alte aspecte de imagine nu îi pot fi imputate reclamantei, care era doar moderator al emisiunii.

De altfel, potrivit art. 65 lit. a)-c) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, "În emisiunile de știri și dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli: a) rigoare și acuratețe în redactarea și prezentarea știrilor; b) între subiectul tratat și imaginile ce însoțesc comentariul să existe o conexiune reală; c) titlul afișat pe ecran să reflecte cât mai fidel esența faptelor și datelor prezentate în acel moment; […]".

În concluzie, în cazul contravenției de discriminare, sancțiunea este aplicabilă, în conformitate cu cadrul normativ incident, persoanelor în sarcina cărora, datorită comportamentului lor activ sau pasiv, poate fi reținută o contribuție la săvârșirea faptei cu caracter discriminatoriu.

Or, în cauză, în raport cu cele mai sus relevate, o astfel de contribuție a fost în mod nelegal reținută în sarcina recurentei-reclamante de către CNCD prin hotărârea contestată.

În fine, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă este exonerată de răspundere administrativă prin invocarea exercitării dreptului la liberă exprimare, astfel cum este acesta menționat în art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Deși dreptul la liberă exprimare a fost considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca piatra de temelie a unei societăți democratice sau ca una dintre condițiile esențiale pentru progres, din cauza domeniului său vast de aplicare și a limitelor adesea incerte, acest drept se află permanent în conflict cu alte drepturi convenționale. Aceasta deoarece, astfel cum s-a apreciat în literatura de specialitate, libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități, fiind intitulată și "libertatea-obligație".

Astfel, Înalta Curte constată că este deosebit de important a se stabili natura unor afirmații, respectiv dacă acestea reprezintă fapte sau judecăți de valoare de vreme ce, de aceasta depinde chiar soluția pe fondul cauzei - proporționalitatea soluției pronunțate trebuie adaptată în funcție de aceste variabile.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, regula de tradiție este aceea că faptele trebuie să fie supuse probei verității, iar judecățile de valoare nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă. Totuși, judecățile de valoare ce vizează acuzații determinate nu pot fi lipsite de o bază factuală rezonabilă, ce va trebui, la rândul ei, dovedită de autorul afirmațiilor.

Astfel, se impune a identifica modul de calificare a afirmațiilor în fapte și judecăți de valoare.

Un algoritm universal valabil pentru acest demers de calificare, din păcate, nu există, însă, ca regulă generală, se poate preciza că, atunci când anumite exprimări vizează "fapte", este vorba despre acuzații concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. De pildă, s-a reținut, în jurisprudența Curții, că reprezintă fapte, iar nu judecăți de valoare, pe motiv că vizează o acuzație concretă, punctuală: publicarea unei informații în sensul că președintele unui stat a decedat; acuzații privind colaborarea cu securitatea; epitete precum "delapidator" sau "hoață"; acuzații în sensul că o anumită persoană ar fi determinat o alta să se sinucidă; acuzații privind comiterea infracțiunii de omor. De asemenea, acuzații privind acordarea unui loc de muncă exclusiv pe criterii de rudenie sau acuzații de lipsă a calificării profesionale sunt fapte, iar nu judecăți de valoare.

Prin urmare, ca regulă generală, ori de câte ori se indică informații punctuale, precise, care sunt susceptibile de a fi probate, acestea trebuie calificate drept fapte.

La polul opus, diverse afirmații precum "imoral", "nedemn", "imbecil", "care ultragiază", "antisocial", sunt considerate judecăți de valoare, având în vedere inclusiv doza de exagerare specifică presei. Trebuie menționat că, de regulă, CEDO a arătat generozitate în calificarea unor afirmații ca judecăți de valoare, mai ales când la mijloc se află un interes public. În egală măsură, în unele cauze mai complexe, Curtea a integrat noțiunea de interes public în analiza fapte-judecăți de valoare.

Folosirea unor epitete ca "neo-fascist local", "M.", beneficiază de protecția art. 10 CEDO și nu presupun proba faptului că acea persoană chiar aparține unui astfel de partid extremist, ci doar o bază factuală că persoana promovează politici de acel tip. La fel, în cauza Paturel c. Franței, compararea metodei "deprogramming" cu metodele psihologice sovietice folosite împotriva dizidenților a fost catalogată drept judecată de valoare. Hrico c. Slovaciei - calificarea unei decizii ca "farsă legală" și acuzația la adresa unei persoane că are un trecut fascist au fost considerate simple opinii.

Totodată, folosirea cuvântului P. a fost considerată o judecată de valoare ce nu depășește limitele libertății de exprimare, nefiind un atac la persoană gratuit, întrucât autorul lui a explicat sensul în care a fost folosit.

Pe cale de consecință, judecățile de valoare pot fi definite ca opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calitățile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esența lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăți de valoare.

Prin urmare, existența unei legături între judecata de valoare și baza factuală pe care se sprijină diferă de la caz la caz, în funcție de circumstanțe, analiza raportându-se întotdeauna la particularitățile de facto ale cauzei.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu trebuie să depășească limitele ce țin în special de protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliștii sunt protejați de art. 10 din Convenție chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună-credință, pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu a acționat cu rea-credință, iar subiectul este de interes public.

Astfel, cerința impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenței unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta și buna-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Este real că art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului nu acoperă informații false și denigratoare, însă, în cauză, conținutul emisiunii, prin prisma probatoriului administrat, nu poate fi considerată ca atare.

În cauză, afirmațiile recurentei-reclamante, moderatorul emisiunii "C.", respectiv "mai multe clădiri retrocedate" și "o retrocedare enormă a patrimoniului F.", nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva FDGR, ci se înscriu în limitele libertății de exprimare a ziariștilor, care presupune recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formularea unor informații de natură a fi primite favorabil, ci și de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general și public - modul în care era gestionată la nivel instituțional problema retrocedării patrimoniului F..

Pe de altă parte, informațiile prezentate au fost făcute pe baza unui material jurnalistic și a declarațiilor Ministrului de Finanțe de la acea vreme, și la sumele indicate de acesta ca reprezentând valoarea revendicărilor, dar și a ordonanței de clasare adusă în atenția publică de Ministrul Justiției, cu centrarea pe identificarea motivelor pentru care s-a dispus o astfel de soluție la plângerea formulată de jurnalistul de investigații I., prin urmare, informațiile prezentate și afirmațiile făcute nu contrazic cu nimic documentele și datele oficiale aduse în discuție, dat fiind caracterul public al acestora.

De altfel, subiectul aflat în discuție era altul, și viza modul în care era gestionată la nivel instituțional problema retrocedării patrimoniului F..

În plus, prima instanță nu a reținut intervenția reclamantei față de o afirmație a unui invitat în emisiune, pentru a clarifica faptul că atunci când a folosit termenul "M.", invitatul nu s-a referit la FDGR, ci la F., cu privire la care un tribunal internațional a folosit termenul de "M.".

Chiar dacă aceste afirmații cuprind o doză de exagerare și de provocare, acestea sunt judecăți de valoare și sunt admisibile într-o societate democratică pentru jurnaliști, iar pe de altă parte, chiar dacă au stârnit indignarea intimatului-pârât FDGR, instanța de recurs apreciază că maniera în care jurnalistul a gestionat afirmațiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenția care a animat-o pe recurenta-reclamată nu a fost aceea de a afecta imaginea FDGR, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea CNCD contestată în prezenta cauză este nelegală, sancționând o conduită care nu este discriminatorie, iar hotărârea instanței de fond care o validează este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material incidente.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și rejudecând, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, va anula în parte hotărârea CNCD nr. 329/10.06.2019, în ceea ce o privește pe reclamantă și va dispune exonerarea acesteia de la plata amenzii în cuantum de 2.000 RON, stabilită în sarcina sa.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentă în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea intimaților la plata către recurentă a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 793 din 24 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Hotărârea nr. 329/10.06.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2019, în ceea ce o privește pe reclamantă.

Exonerează reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 2.000 RON, stabilită în sarcina sa.

Obligă intimații-pârâți la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 aprilie 2023.