ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1026/2024

Ședința publică din data de 22 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, Completul de fond specializat în soluționarea cauzelor în materiile litigii de muncă și asigurărilor sociale, la data de 01.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc, au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, să dispună următoarele:

- obligarea pârâților la înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ale reclamanților ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 25.11. 2019 și în continuare;

- obligarea pârâților la plata efectivă a salariilor calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 25.11.2019 și în continuare;

- obligarea pârâților la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul National de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele din drepturi salariate, calculate începând cu data scadenței plății debitelor și până la plata efectivă a debitelor principale.

2.1. Prin sentința nr. 464 din 27.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Covasna, secția civilă, Completul de fond specializat în soluționarea cauzelor în materiile litigii de muncă și asigurărilor sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții E., F., B., A., C., H., G., D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că litigiul de față nu este unul clasic de dreptul muncii, prin cererea formulată reclamanții contestând de fapt situația creată de niște acte administrative, respectiv ordinele de salarizare emise de ministrul justiției pentru părțile reclamante, care au avut și au calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc. Ca atare, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, a apreciat că această cauză este de competența secției de contencios administrativ a Curții de Apel București.

2.2. Prin sentința nr. 1891 din 24.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Covasna, secția civilă (complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale), a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat soluționarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea conflictului.

În motivare a reținut că obiectul cauzei îl reprezintă acțiunea pentru stabilirea indemnizației de încadrare și plata unor diferențe salariale și nu o acțiune în anulare sau în obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind astfel incident art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanții au indicat, printre temeiurile de drept invocate, și dispozițiile art. 166 din Codul muncii. Totodată, luând în considerare calitatea de judecători a reclamanților și calitatea de pârât a Tribunalului Harghita, a reținut incidența art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) din C. proc. civ., în aplicarea căruia a apreciat că este competentă să soluționeze cauza în primă instanță secția specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Covasna.

II. Decizia Înaltei Curți pronunțată în regulator de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente, reținând că este vorba despre un conflict negativ de competență tipic.

Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamanți îl constituie, în esență, obligarea pârâților Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 25.11.2019 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și la achitarea diferențelor dintre veniturile la care erau îndreptățiți și cele efectiv plătite. Aceste diferențe au solicitat să fie actualizate cu indicele de inflație stabilit de Institutul National de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele drepturilor salariate, calculate începând cu data scadenței plății debitelor și până la plata efectivă a debitelor principale.

Problema care a generat conflictul negativ de competență privește stabilirea competenței materiale procesuale din perspectiva obiectului cauzei deduse judecății și în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul Covasna a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, reținând că reclamanții au contestat de fapt situația creată de niște acte administrative, respectiv ordinele de salarizare emise de ministrul justiției pentru părțile reclamante, care au avut și au calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc. Ca urmare, a apreciat că acest litigiu nu este unul clasic de dreptul muncii, fiind de competența instanței de contencios administrativ.

Curtea de Apel București a reținut că, dimpotrivă, nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, ci art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanții au indicat, printre temeiurile de drept invocate, și dispozițiile art. 166 din Codul muncii.

Înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța de conflicte de muncă și asigurări sociale a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâților Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita să le recalculeze indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi aferente, respectiv să le plătească diferențele rezultate din recalcularea indemnizației și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu 25.11.2019 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sume actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În speță, față de modalitatea în care a fost formulată și dezvoltată cererea de chemare în judecată, se reține că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Secțiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziții legale de excepție sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.

Așadar, litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată, este de observat că reclamanții nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

În concluzie, obiectul prezentei cauze îl reprezintă acțiunea pentru recalcularea indemnizației de încadrare,respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii", iar art. 269 din același act normativ prevede:

"(1)Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal."

Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii și cele ale Legii nr. 304/2004 (abrogată și înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reținut că:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar în conformitate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ:

"cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În egală măsură, prezintă relevanță art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie. Potrivit acestui text de lege:

"conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

În aceste condiții, se constată că demersul judiciar al reclamanților se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială de soluționare a acestuia revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Cât privește competența teritorială, Înalta Curte reține că potrivit art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său". Cu toate acestea, dată fiind calitatea reclamanților de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc, aflată în circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș, care își exercită competența într-o circumscripție cuprinzând Tribunalul Harghita, precum și faptul că Tribunalul Harghita are calitatea de pârât în cauză, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Astfel, dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază că este competent să soluționeze cauza în primă instanță completul specializat în materia litigiilor de muncă și asigurărilor sociale din cadrul secției civile a Tribunalului Covasna, adică prima instanță sesizată de reclamanți.

Pentru motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Covasna, secția civilă, Completul de fond specializat în soluționarea cauzelor în materiile litigii de muncă și asigurărilor sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții E., F., B., A., C., H., G. și D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Covasna, secția civilă, Completul de fond specializat în soluționarea cauzelor în materiile litigii de muncă și asigurărilor sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.