ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 68 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Judecătoria Lipova în dosarul nr. x/2021, în baza art. 238 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse, aplicându-i inculpatului pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare la care s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 1 an și 10 luni închisoare.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă despăgubiri civile în sumă de 1.000 de euro cu titlu de daune materiale.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisului falsificat constând în contractul vânzare-cumpărare din 25.09.2018 cu privire la autovehiculul marca x, serie șasiu x, aflat în original la dosar urmărire penală.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumei de 6400 de euro de la inculpat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, în perioada 26.04.2018-25.09.2018, deși un detentor precar cu privire la autovehiculul marca x, serie șasiu x, cu nr. de înmatriculare x, deținut de către persoana vătămată B., încredințat de aceasta din urmă inculpatului pentru a fi reparat și transportat în țară la domiciliul persoanei vătămate, a dispus de același autovehicul fără acordul persoanei vătămate, înstrăinându-l, la data de 25.09.2018, unui terț (martorul C.), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen.

Totodată, fapta inculpatului, care, în data de 25.09.2018, aflat la domiciliul său din loc. Sâmbăteni nr. 192, jud. Arad, a falsificat contractul vânzare-cumpărare din 25.09.2018 cu privire la autovehiculul marca x, serie șasiu x, în ce privește mențiunile privind proprietarul - vânzător (D.) și locul încheierii contractului (loc. Thonon les Bains - Franța), încredințând actul fals respectiv cumpărătorului C. pentru ca acesta să poată realiza operațiunile de înmatriculare pe numele său ale respectivului autovehicul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că infracțiunile prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen. și art. 322 alin. (1) C. pen. au fost comise sub forma concursului real de infracțiuni prevăzute de art. 38 alin. (1) C. pen., fiind săvârșite înainte de condamnarea definitivă a inculpatului pentru vreuna dintre ele.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin decizia penală nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 68 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Judecătoria Lipova, în dosarul nr. x/2021.

A fost desființată sentința penală apelată, doar sub aspectul cuantumului sumei în privința căreia s-a dispus confiscarea specială, și rejudecând:

A fost redusă suma în privința căreia s-a dispus confiscarea specială de la inculpat, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., de la 6400 de euro la 5400 de euro.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că prima instanță a făcut o analiză aprofundată asupra faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, precum și asupra mijloacelor de probă administrate în cauză, și a reținut în mod corect starea de fapt.

Efectuând propria analiză a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, Curtea a reținut că, în luna aprilie 2018, persoana vătămată a văzut pe internet un anunț privind vânzarea unei autocamionete marca x aflată în Franța, care avea motorul defect, astfel că a luat legătura telefonic cu inculpatul A., despre care știa că se ocupă cu vânzarea-cumpărarea mașinilor second-hand, care la acel moment locuia în Franța, și l-a rugat pe acesta să meargă să vorbească cu proprietarul mașinii, să o rețină, întrucât intenționa să o achiziționeze, precum și să-i cumpere un motor pentru a-l monta pe mașină în locul celui defect.

Inculpatul i-a comunicat persoanei vătămate că prețul unui motor este de 800 euro, iar 200 euro reprezintă costul manoperei. Persoana vătămată fost de acord ca inculpatul să-i cumpere un motor, astfel că, în data de 25.04.2018, i-a transferat inculpatului, prin virament bancar, suma de 1000 euro, conform chitanței depuse la dosar.

Ulterior, persoana vătămată s-a deplasat în Franța, unde în data de 26.04.2018 a achiziționat de la numitul D., autoturismul marca x, serie șasiu x, cu nr. de înmatriculare x, la încheierea tranzacției fiind prezenți inculpatul A. și fiul acestuia, martorul E..

După ce au schimbat și montat noul motor, cei trei s-au deplasat spre locuința inculpatului, situată în Franța, însă pe drum au constatat că și acest motor avea mai multe defecțiuni, care nu permiteau aducerea în țară a camionetei, astfel că persoana vătămată și inculpatul s-au înțeles ca autovehiculul să rămână în Franța pentru a fi reparat de către martorul E., fiul inculpatului, urmând a fi adus și predat persoanei vătămate la domiciliul acestuia din România.

Persoana vătămată și inculpatul au revenit împreună în țară, iar, la începutul lunii iunie 2018, inculpatul a contactat telefonic persoana vătămată și i-a transmis că mașina este reparată și urmează să fie adusă în țară de către fiul său. La solicitarea inculpatului, persoana vătămată i-a remis acestuia suma de 300 euro, reprezentând cheltuieli de transport și hrană.

După câteva zile, persoana vătămată a fost contactată telefonic de către inculpat, care i-a transmis că fiul acestuia a rămas cu mașina într-o benzinărie în apropierea orașului Praga, întrucât din nou s-a defectat motorul și i-a cerut să se ducă și să îl tracteze cu mașina sa, aspect refuzat de persoana vătămată.

Ulterior, persoana vătămată a fost contactată din nou de către inculpatul A., care i-a comunicat că dacă mai dorește mașina, să îi aducă suma de 1500 de euro, fără a preciza alte detalii.

În aceste împrejurări, la data de 21.06.2018, persoana vătămată a formulat plângere penală împotriva inculpatului solicitând tragerea la răspundere penală pentru refuzul de a-i restitui mașina. Ulterior, la data de 22.08.2018, persoana vătămată a adus precizări plângerii penale, arătând că autoturismul marca x a fost scos la vânzare de către inculpat, pe un site special de vânzări, menționând că formulează plângere prealabilă pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

Curtea a reținut că, din probele administrate, rezultă că, în data de 03.08.2018, autovehiculul în cauză se afla în România, în județul Arad și a fost scos la vânzare, fără acordul proprietarului, în urma unui anunț postat pe site-ul www.x.ro, de către inculpat, care l-a vândut martorului C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menționându-se locul încheierii contractului în Franța și data 25.09.2018.

În data de 07.01.2019, autovehiculul în cauză a fost înmatriculat în România, cu nr. x-pe numele proprietarului C., în baza contractului de cedare întocmit în fals de către inculpat, menționat mai sus.

Curtea a apreciat că fapta inculpatului de la începutul lunii iunie 2018, de a refuza să-i predea persoanei vătămate autovehiculul, pe motiv că aceasta din urmă nu i-a plătit cheltuielile făcute cu transportul și reparația bunului respectiv, nu constituie infracțiune, întrucât nu s-a dovedit că inculpatul nu a efectuat cheltuielile cu reparația autovehiculului precum și cele de transport. Or, potrivit art. 2495 din C. civ., inculpatul avea un drept de retenție asupra bunului cât timp persoana vătămată în calitate creditor al obligației de preluare a bunului nu și-a executat obligația sa de plată a cheltuielilor necesare și utile pe care inculpatul le-a făcut pentru acel bun. În aceste împrejurări, era de competența unei instanțe civile să soluționeze divergențele dintre părți.

Cu toate acestea, chiar dacă inculpatul putea justifica un drept de retenție pentru cheltuielile făcute cu predarea autovehiculului, acesta în nici un caz nu avea dreptul să vândă bunul, întrucât nu era proprietar. Ca urmare, a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că proprietar al autovehiculului a fost persoana vătămată, conform contractului de cedare a bunului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, depus în copie la dosar și înregistrat și în evidențele autorităților franceze, astfel că fapta inculpatului care în data de 03.08.2018 a scos la vânzare autovehiculul și în data de 25.09.2018 l-a înstrăinat către C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., precum și ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.

Curtea a considerat ca fiind nesincere declarațiile inculpatului, întrucât pe lângă faptul că persoana vătămată a depus la dosar contractul de cesiune al autovehiculului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, acest contract a fost operat și în registrele autorităților franceze, făcându-se mențiunea că vehiculul a fost cesionat persoanei vătămate.

În privința dispunerii de nedrept de către inculpat de autovehiculul persoanei vătămate, Curtea a observat că, potrivit declarației sale, în luna august 2018, martorul C. a văzut anunțul de vânzare al mașinii postat de inculpat pe internet, astfel că a venit la domiciliul inculpatului din județul Arad, unde inculpatul i-a spus că este proprietarul mașinii pe care a adus-o din Franța și i-a furnizat cartea de identitate a mașinii și contractul de cesiune a mașinii (întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menționându-se locul încheierii contractului în Franța și data 25.09.2018). Prin urmare, Curtea a reținut că inculpatul a falsificat contractul de cesiune al autovehiculului în scopul de a vinde fără drept mașina martorului C. și, totodată, i-a înmânat acestuia contractul respectiv în vederea înmatriculării mașinii, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, a apreciat că în mod întemeiat prima instanță a reținut că faptele de abuz de încredere și fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost săvârșite de către inculpat, cu intenție, fiind nejustificate și imputabile, și a dispus condamnarea acestuia.

În privința individualizării pedepselor, Curtea a observat că prima instanță a făcut o analiză aprofundată asupra criteriilor legale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 C. pen. și i-a aplicat inculpatului pedepse cu închisoarea orientate spre mediu, între limitele de pedeapsă prevăzute de lege, având în vedere valoarea bunului de care a dispus inculpatul (6.400 de euro), dar și împrejurarea că acesta nu a recunoscut faptele, iar prejudiciul nu a fost recuperat.

Având în vedere pericolul social concret ridicat al infracțiunilor săvârșite de către inculpat, împrejurările comiterii acestora și faptul că incupatul nu a recunoscut săvârșirea lor, Curtea a constatat că, în mod legal și întemeiat, prima instanță a apreciat că nu este suficientă pedeapsa amenzii (ambele infracțiuni se pedepsesc cu închisoare sau amendă) și a stabilit pedeapsa închisorii pentru fiecare infracțiune, pe care le-a orientat spre mediu între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare infracțiune săvârșită.

Totodată, s-a apreciat că în mod justificat prima instanță a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei închisorii, întrucât o soluție de amânare a aplicării pedepsei ar fi prea blândă având în vedere că inculpatul a săvârșit fapte cu un pericol concret ridicat, așa cum s-a arătat mai sus, și nu le-a recunoscut în ciuda probelor administrate. S-a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen., pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, deoarece în raport de persoana infractorului, așa cum este conturată cu prilejul săvârșirii infracțiunii, și de aspectele reale ale faptei arătate mai sus, este necesară condamnarea cu supendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Deopotrivă, Curtea a considerat că prima instanță a dat o corectă rezolvare acțiunii civile, stabilind, pe baza probelor administrate, că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în parte a acțiunii civile a părții civile cu consecința obligării inculpatului să-i plătească prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, reținând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ.

S-a arătat că fapta ilicită a inculpatului a constat în vânzarea pe nedrept a autovehiculului părții civile. Partea civilă a declarat că a cumpărat autovehiculul cu 3750 de euro, deși nu a dovedit acest lucru. Cu toate acestea, Curtea a reținut, din declarațiile martorului C., că inculpatul care a deținut cu ca detentor precar autovehiculul părții civile i l-a vândut cu suma de 6400 de euro. Având în vedere că valoarea autovehiculului a fost de 6400 de euro, Curtea apreciază că și dacă s-ar scădea unele reparații efectuate de către inculpat anterior vânzării, prejudiciul cauzat părții civile nu poate fi mai mic de 1000 de euro, cât a stabilit prima instanță. Prin urmare, Curtea a apreciat că este nefondat apelul inculpatului în privința despăgubirilor acordate părții civile.

Cu toate acestea, din oficiu, Curtea a constatat că prima instanță a dispus în mod neîntemeiat confiscarea specială de la inculpat a întregii valori autovehiculului de 6400 de euro, fără a scădea din această valoare despăgubirile acordate părții civile, așa cum impun prevederile art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.

Ca urmare, având în vedere că, din suma de 6400 de euro obținută de inculpat prin infracțiune, trebuie despăgubită persoana vătămată cu suma de 1000 de euro, Curtea a dispus confiscarea specială doar a diferenței de 5400 de euro.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că partea civilă nu poate fi obligată la plata cheltuielilor judiciare solicitate de inculpat, constând în onorariu de avocat în sumă de 2000 de RON, întrucât apelul inculpatului sub aspectul soluționării acțiunii civile este nefondat, fiind admis doar sub aspectul netemeiniciei sentinței penale apelate, observate din oficiu, privind confiscarea specială, instituție care ține de soluționarea laturii penale a cauzei, deci neputându-se reține o culpă procesuală a părții civile sub acest aspect.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocat F., care a atașat împuternicirea avocațială seria x/2023 din 03.08.2023, fila x ds. nr. 2108/250/2021/R), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind îndeplinită cerința existenței situației premisă.

Sub acest aspect, a învederat că, potrivit textului incriminator (art. 238 C. pen.), constituie infracțiunea de abuz de încredere însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui. Rezultă, astfel, necesitatea existenței unei situații premisă, respectiv deținerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparținând altuia. Deținerea bunului cu orice titlu presupune existența unui raport juridic patrimonial în baza căruia se transferă detenția acelui bun cu obligația restituirii sau a unei anumite folosiri. Titlul în baza căruia făptuitorul deține bunul nu trebuie să fie translativ de proprietate, situație în care ar fi pe deplin legală efectuarea unor acte de dispoziție juridică. Dacă la momentul realizării actului de dispoziție juridică bunul trecuse în patrimoniul făptuitorului prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu cetățeanul francez proprietar al mașinii, în mod firesc, nu se poate reține infracțiunea de abuz de încredere.

În atare situație, s-a apreciat fapta pentru care a fost condamnat nu este tipică nefiind întrunite elementele de natură obiectivă ce se desprind din norma de incriminare, fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În plus, s-a susținut că în motivarea instanței de apel se regăsesc inadvertențe, după cum urmează:

"deși partea vătămată a fost contactată din nou de către inculpatul A. care i-a comunicat că dacă mai dorește mașina [...]", corelativ cu acreditarea refuzului de a preda mașina ca reprezentând un temei justificat în opinia instanței, dar care este de competența instanțelor civile potrivit art. 2496 C. civ.

Totodată, s-a arătat că un alt motiv de recurs este reprezentat de tratamentul discriminatoriu aplicat inculpatului în judecarea apelului în ședința publică din data de 21 iunie 2023, în condițiile în care toate pricinile din lista de ședință, cu excepția cauzelor cu persoane reținute, au fost amânate din oficiu ca efect al protestului față de proiectul de lege privind pensiile de serviciu, fiind anunțată amânarea tuturor dosarelor aflate pe rolul instanței, cu excepția urgențelor, în sfera cărora nu se regăsește speța apelantului.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac. În acest sens, s-a reținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce privește critica referitoare la neîntrunirea cerințelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 238 C. pen., sub aspectul lipsei situației premisă (respectiv deținerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparținând altuia), arătându-se că această critică poate fi examinată prin prisma cazului de casare indicat, doar prin raportare la situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 10 octombrie 2023, Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așadar, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor inferioare, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 352/RC din 14 iulie 2022 etc.).

În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipsește situația premisă constând în deținerea de către făptuitor, cu orice titlu, a unui bun mobil aparținând altuia, câtă vreme la momentul realizării actului de dispoziție (vânzarea către numitul C.) autoturismul trecuse în patrimoniul său prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu cetățeanul francez D., proprietarul inițial al acestuia.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A., printre altele, pentru aceea că, în perioada 26.04.2018-25.09.2018, deși un detentor precar cu privire la autovehiculul marca x, serie șasiu x, cu nr. de înmatriculare x, deținut de către persoana vătămată B., încredințat de aceasta din urmă inculpatului pentru a fi reparat și transportat în țară la domiciliul persoanei vătămate, a dispus de același autovehicul fără acordul persoanei vătămate, înstrăinându-l, la data de 25.09.2018, unui terț (martorul C.). Instanțele de fond și apel au apreciat că fapta expusă anterior există și se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de abuz de încredere, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanțele de fond și apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

În acest sens, se constatată că, potrivit art. 238 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de abuz de încredere însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de al restitui.

Se observă, astfel, că pentru existența infracțiunii de reglementată de art. 238 alin. (1) C. pen. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerințe, una dintre acestea fiind ca, la momentul săvârșirii faptei, bunul mobil ce formează obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere să aparțină altuia, făptuitorul aflându-se în posesia sau detenția lui în baza unui titlu, care, însă, nu este translativ de proprietate, și cu un anumit scop, condiție premisă a cărei existență a fost contestată de recurent.

Sub acest aspect, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt, că "în luna aprilie 2018 persoana vătămată a văzut pe internet un anunț privind vânzarea unei autocamionete marca x aflată în Franța, care avea motorul defect, astfel că a luat legătura telefonic cu inculpatul A., despre care știa că se ocupă cu vânzarea-cumpărarea mașinilor second-hand, care la acel moment locuia în Franța, și l-a rugat pe acesta să meargă să vorbească cu proprietarul mașinii, să o rețină, întrucât intenționa să o achiziționeze, precum și să-i cumpere un motor pentru a-l monta pe mașină în locul celui defect.

Inculpatul i-a comunicat persoanei vătămate că prețul unui motor este de 800 euro, iar 200 euro reprezintă costul manoperei. Persoana vătămată fost de acord ca inculpatul să-i cumpere un motor, astfel că în data de 25.04.2018, i-a transferat inculpatului, prin virament bancar, suma de 1000 euro, conform chitanței depuse la dosar.

Ulterior, persoana vătămată s-a deplasat în Franța, unde în data de 26.04.2018 a achiziționat de la numitul D., autoturismul marca x, serie șasiu x, cu nr. de înmatriculare x, la încheierea tranzacției fiind prezenți inculpatul A. și fiul acestuia, martorul E.."

În plus, s-a reținut că, din probele administrate, a rezultat că "în data de 03.08.2018, autovehiculul în cauză se afla în România, în jud. Arad și a fost scos la vânzare, fără acordul proprietarului, în urma unui anunț postat pe site-ul www.x.ro, de către inculpat, care l-a vândut martorului C., în baza unui contract de cedare a vehiculului întocmit în fals de către inculpat care atesta în mod nereal că autovehiculul a fost cedat de către D. către C., menționându-se locul încheierii contractului în Franța și data 25.09.2018."

De asemenea, Curtea a mai arătat că "chiar dacă inculpatul putea justifica un drept de retenție pentru cheltuielile făcute cu predarea autovehiculului, acesta în nici un caz nu avea dreptul să vândă bunul, întrucât nu era proprietar. În mod corect a reținut prima instanță că proprietar al autovehiculului a fost persoana vătămată, conform contractului de cedare a bunului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, depus în copie la dosar și înregistrat și în evidențele autorităților franceze (…)".

Curtea a mai subliniat că "deși în cursul urmăririi penale și în fața primei instanțe inculpatul a negat că persoana vătămată a cumpărat autovehiculul în Franța de la D. la data de 26.04.2018, în fața instanței de apel inculpatul și-a schimbat declarația, susținând că persoana vătămată a fost cu el să cumpere autovehiculul în Franța, dar în fapt inculpatul a cumpărat autovehiculul pentru care i-a plătit lui D. suma de 2500 de euro. Curtea observă că declarațiile inculpatului sunt nesincere, întrucât pe lângă faptul că persoana vătămată a depus la dosar contractul de cesiune al autovehiculului încheiat cu D. la data de 26.04.2018, acest contract a fost operat și în registrele autorităților franceze, făcându-se mențiunea că vehiculul a fost cesionat persoanei vătămate."

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casație, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția premisă prevăzută de norma de incriminare, ca bunul de care a dispus făptuitorul să fie proprietatea altuia, inculpatul fiind doar un detentor precar, astfel că există concordanță între situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat și latura obiectivă a infracțiunii de abuz de încredere pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat.

Înalta Curte observă, așadar, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că, prin susținerile referitoare la lipsa condiției premisă a laturii obiective a infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., recurentul A. contestă, în realitate, situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanțele de fond și apel, care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuție prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanțele de fond și apel cu privire la titlul în baza căruia recurentul A. a deținut bunul mobil în discuție, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casație nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunește toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 23 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2023.