ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 429/2024

Ședința publică din data de 04 iunie 2024

Deliberând asupra cererii formulate de contestatoarea A., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2024, contestatoarea A. a formulat contestație în anulare împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2022.

Contestatoarea A. a arătat că nu a primit hotărârea împotriva căreia a fosrmulat prezenta cale de atac, apreciind că nu au fost respectate prevederile art. 427 alin. (1) din C. proc. pen. și nici procedura de citare, în sensul că termenul din momentul citării a fost de 3 zile, mai puțin decât cel minim prevăzut de lege. A mai arătat că în data de 03.04.2023 a trimis dovada faptului că tot în data de 06.04.2023 este citată într-un alt proces pe rolul Judecătoriei Brașov, în calitate de persoană vătămată. În această situație, a susținut că termenul fiind prea scurt nu a putut să-și pregătească apărarea și astfel i-a fost încălcat dreptul la apărare. Contestatoarea a precizat că procedura de citare nu a fost legală, dreptul la apărare și la un proces echitabil a fost încălcat, hotărârea atacată cu contestație în anulare nu i-a fost comunicată nici în prezent, însă la ANAF a fost comunicată obligația de plată fără această hotărâre.

Analizând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare declarate de contestatoarea A., în temeiul art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică mixtă atât de anulare, având în vedere scopul urmărit, cât și de retractare. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen.

Preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestație în anulare și de a reglementa condiții stricte pentru exercitarea acesteia își găsește justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătorești definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează părților dreptul la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție.

Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile.

Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.

La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenție.

În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare - de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte - și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și a principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Înalta Curte reține că soluționarea unei contestații în anulare presupune o etapă a admisibilității în principiu care vizează verificarea întrunirii condițiilor de exercitare a acestei căi de atac.

În cadrul verificării filtru a admisibilității în principiu instanța analizează dacă sunt invocate motive de contestație în anulare dintre cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestație; dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă; dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 din C. proc. pen. și de către o persoană prevăzută de art. 427 din C. proc. pen. dacă motivele și probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei contestații în anulare anterioare.

În raport de motivele prezentei contestații în anulare invocate de contestatoarea A., Înalta Curte constată că aceastea s-ar circumscrie dispozițiile art. 426 lit. a) din C. proc. pen., respectiv că judecată în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Din analiza dispozițiilor legale care reglementează contestația în anulare (art. 426 și următoarele din C. proc. pen.), Înalta Curte constată că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluționat acțiunea penală. Or, în speță, contestația în anulare vizează o contestație împotriva încheierii penale nr. 4/CCP din data de 15 februarie 2023 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Brașov, secția penală prin s-a respins cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și, în baza art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat netemeinicia ordonanței nr. 64/II/2/2022 din data de 13 decembrie 2022 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov prin care s-a dispus admiterea plângerii formulate de petenta A., infirmarea ordonanței din data de 21 octombrie 2022 și redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Așadar, în cauza dedusă judecății, hotărârea atacată nu poate fi supusă examinării pe calea contestației în anulare, întrucât nu a fost exercitată împotriva unei hotărâri definitive prin care să se fi soluționat fondul cauzei.

Având în vedere că în speță nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate în principiu, respectiv cea privind hotărârea împotriva căreia se poate declara această cale extraordinară de atac, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlaltor condiții.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva încheierii penale nr. 283 din data de 06.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2024.