ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 176/2024

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 176/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra contestației de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, s-a respins ca nefondată sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10.01.2024 de către Judecătoria Augsburg, în baza sentinței penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, privind-o pe persoana solicitată A., dând eficiență motivului facultativ de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

În baza art. 99 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., art. 172 alin. (3) raportat la art. 163 și art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală a recunoscut pe cale incidentală și a pus în executare în România sentința penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțată în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, prin care A. a fost condamnat pentru infracțiunea de neplată abuzivă și delapidare de remunerație prev. de art. 266a alin. (1) și (2) și art. 53 din Codul german (având corespondență în legislația românească infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - ascunderea sursei impozabile sau taxabile) la pedeapsa de 1 (unu) an și 6 (șase) luni închisoare.

S-a scăzut din durata pedepsei închisorii reținerea și arestul la domiciliu de la 29.01.2024 la zi, precum și 10 zile considerate ca executate.

În baza art. 99 alin. (3) teza a III-a C. proc. pen. a dispus emiterea mandatul de executare a pedepsei închisorii la data pronunțării prezentei.

În temeiul art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, raportat la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010, a solicitat Biroului Național Sirene întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din S.I.S. introdusă de autoritățile germane în baza mandatului european de arestare privind pe persoana solicitată A..

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că la data de 10.01.2024, Judecătoria Augsburg a emis un mandat european de arestare, în vederea executării pedepsei, privindu-l pe cetățeanul român A., având la bază sentința penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțată în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, prin care persoana solicitată a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea a 21 de infracțiuni de neplată abuzivă și delapidare de remunerație prev. de art. 266a alin. (1) și (2) și art. 53 din C. pen. german.

În sarcina persoanei solicitate s-a reținut că, în perioada 29.08.2011 până la 26.09.2013, a folosit în cadrul întreprinderii sale individuale și în cadrul B. așa-ziși subcontractanți, însă aceștia erau de fapt lucrători dependenți, supuși asigurării obligatorii, aspect pe care A. îl cunoștea. Este vorba de angajații C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și C., precum și alții neidentificați.

Condamnatul era obligat, în calitate de angajator, față de casa de sănătate competentă (în calitate de unitate de colectare), să furnizeze informații corespunzătoare cu privire la sfera ocupării angajaților asigurați în cadrul asigurărilor de sănătate, de îngrijire pe termen lung sau de pensie, să prezinte unității de colectare declarațiile lunare de asigurare socială pentru angajați, în special referitoare la salarii și să raporteze și să plătească contribuțiile de asigurare socială ale angajaților către unitatea de colectare competentă în antepenultima zi lucrătoare din luna de angajare.

Ignorând dispozițiile legale, A. nu a înregistrat în mod corespunzător angajații anterior menționați la unitatea de colectare competentă și, ulterior, nu a prezentat declarații lunare la fondul de asigurări de sănătate și nu a plătit contribuțiile angajaților.

Ca urmare a declarațiilor incorecte și a omisiunii de a declara fapte relevante pentru dreptul asigurărilor sociale, cu încălcarea obligațiilor de serviciu, unitatea de colectare competentă nu a reușit să colecteze integral contribuțiile de asigurare socială, astfel cum a și intenționat condamnatul. S-a produs astfel un prejudiciu de 133.596,66 euro.

Conform C. pen. german faptele au fost încadrate în dispozițiile art. 266a alin. (1) și (2) și art. 53 din C. pen. german.

Inițial, prin hotărârea definitivă și executorie care a stat la baza emiterii mandatului european de arestare, executarea pedepsei a fost suspendată condiționat.

Însă, prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunțată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022, a fost revocată suspendarea condiționată acordată prin sentința penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, iar suma de 800 euro plătită pentru îndeplinirea condiției de probațiune, a fost dedusă din pedeapsa închisorii prin convertirea acesteia în 10 zile închisoare. S-a dispus executarea pedepsei.

S-a reținut că în perioada de probă, care a curs până la 03.02.2020, condamnatul a săvârșit mai multe infracțiuni relevante, intenționate și grave, dovedind că argumentele care au stat la baza suspendării condiționată nu au fost întemeiate. Astfel, împotriva lui a fost aplicată o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru o infracțiune comisă în anul 2017.

În fața Curții, persoana solicitată A. nu a avut obiecții în ceea ce privește identitatea, invocând motivele facultative de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) și g) din Legea nr. 302/2004:

Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului de arestare în următoarele cazuri: […]

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent;

[…]

g) când, conform legislației române, executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

S-a prevalat de regula specialității, enunțată de dispozițiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, în ipoteza în care s-ar admite sesizarea parchetului.

Curtea a constatat că în cauză mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate la data de 10.01.2024 îndeplinește condițiile de formă și de conținut prevăzute de art. 87 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

În ceea ce privește dubla incriminare, motiv facultativ de refuz, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiției ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.

Persoana solicitată a susținut că faptele sale s-ar încadra în dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterii evaziunii fiscale (constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă), fără însă a invoca motivul de refuz prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. a) din Lege nr. 302/2004, ci din perspectiva faptului că ar fi vorba de o altă durată a termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii decât dacă s-ar aprecia să fapta s-ar încadra în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Prima instanță a reținut că la data săvârșirii faptelor de către persoana solicitată dispozițiile menționate erau în vigoare, însă prin decizia nr. 363/07.05.2015 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 6 iulie 2015, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

Așadar, începând cu 06.07.2015 această faptă nu a mai fost incriminată. Începând cu data de 01.03.2022 a fost introdus un nou articol în Legea nr. 241/2004, art. 6

1

- Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amendă reținerea și neplata, încasarea și neplata, în cel mult 60 de zile de la termenul de scadență prevăzut de lege, a impozitelor și/sau contribuțiilor prevăzute în anexa la prezenta lege.

În general, condiția dublei incriminări este legată de principiul legalității și, mai precis, de previzibilitatea sancțiunilor (nulla poena sine lege).

Dacă s-ar accepta opinia persoanei solicitate în sensul că fapta pentru care a fost condamnată s-ar încadra în dispozițiile art. 6

6

1

din Legea nr. 241/2005, chiar dacă atât la data săvârșirii faptelor, cât și la momentul emiterii mandatului european de arestare, dubla incriminare s-ar verifica, totuși s-ar putea pune problema dacă această condiție trebuie să se verifice în toată perioada cuprinsă între cele două momente anterior arătate.

De aceea, verificarea dublei incriminări în cauză are o importanță deosebită, iar câteva aspecte teoretice trebuie punctate.

Hotărârea din 11.01.2017 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-289/15, Jozef Grundza), pronunțată în interpretarea articolul 7 alin. (3) și articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, dar cu relevanță și în materia mandatului european de arestare, stabilește liniile directoare în aprecierea îndeplinirii condiției dublei incriminări.

S-a reținut că autorității competente din statul de executare îi revine sarcina de a verifica dacă elementele de fapt care stau la baza infracțiunii, astfel cum sunt reflectate în hotărârea judecătorească pronunțată de autoritatea competentă din statul emitent, ar fi de asemenea, ca atare, în ipoteza în care ar fi avut loc pe teritoriul statului de executare, pasibile de o sancțiune penală pe acest teritoriu - par. 38

Condiția dublei incriminări reprezintă o excepție de la regula generală a recunoașterii hotărârii judecătorești și a executării pedepsei. Prin urmare, domeniul de aplicare al temeiului de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești și al executării pedepsei, întemeiat pe lipsa dublei incriminări, astfel cum este vizat la articolul 9 alin. (1) litera (d) din Decizia-cadru 2008/909, trebuie interpretat în mod strict, în scopul limitării cazurilor de nerecunoaștere și de neexecutare - par. 46.

Contrar susținerilor persoanei solicitate A., elementele de fapt expuse în hotărârea de condamnare evidențiază, pe de-o parte, că acesta a eludat legislația fiscală germană prin încheierea unor acte juridice din care să reiasă în mod fals că persoanele care desfășurau activități în beneficiul întreprinderii sale individuale și al societății sale comerciale nu aveau statutul de salariați, iar pe de altă parte, contrar obligațiilor care reveneau în temeiul legii, nu a înregistrat în mod corespunzător angajații anterior menționați la unitatea de colectare competentă și, ulterior, nu a prezentat declarații lunare la fondul de asigurări de sănătate și nu a plătit contribuțiile angajaților, sustrăgându-se astfel de la plata obligațiilor fiscale.

În opinia Curții, prin acțiunile sale persoana solicitată a ascuns sursa impozabilă, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, acțiuni care ar fi atras și potrivit legii române răspunderea penală în temeiul art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Dispozițiile art. 6

6

1

din Legea nr. 241/2005 sunt incidente în situația în care angajații lucrează cu forme legale, sunt înregistrați la organele fiscale competente, însă angajatorul nu virează sumele pe care el și/sau angajații săi le datorează cu titlu de impozit pe venit, contribuție la asigurările sociale, contribuție la asigurările sociale de sănătate. Or, în cauză, persoana solicitată a întocmit înscrisuri care nu reflecta realitatea pentru a crea impresia că persoanele care lucrau pentru el au un alt statut decât cel de salariați, ceea ce a condus la neînregistrarea acestora la organul fiscal, neprezentarea declarațiilor lunare prevăzute de lege și, pe cale de consecință, neplata contribuțiilor angajaților (parte din acestea fiind în sarcina angajatului, iar o altă parte în sarcina angajatorului).

Se impune precizarea că, în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent - art. 99 alin. (2) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.

Analizând în continuare motivul de refuz prev. de art. 99 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, conform dispozițiilor art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen. termenul de prescripție a executării pedepsei este de 6 ani și 6 luni - 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, de 1 an și 6 luni.

După cum s-a arătat anterior, executarea pedepsei a fost suspendată condiționat, astfel că nu se poate vorbi de curgerea termenului de prescripție a executării pedepsei decât din momentul în care aceasta a devenit executabilă.

Potrivit art. 162 alin. (3) C. pen., în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

După cum s-a arătat anterior, la data de 07.06.2022 hotărârea de revocare a devenit definitivă, astfel că termenul de prescripție a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare s-ar fi împlinit, potrivit legii române, la data de 06.12.2028.

Prin urmare, nu este incident motivul facultativ de refuz analizat.

Nu este de asemenea incident niciun motiv de refuz obligatoriu al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute în art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, însă formal este incident motivul opțional de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, invocat de persoana solicitată.

Astfel, mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare, din care se scad 10 zile, persoana solicitată este cetățean român și a declarat că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent.

Motivul de neexecutare menționat anterior, prevăzut și la articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, are ca scop în special să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată (C-66/08, Kozlowski).

Or, văzând cuantumul relativ redus al pedepsei închisorii, constatând că hotărârea de condamnare a rămas definitivă încă din data de 04.02.2015, revocarea suspendării condiționate intervenind după mai mult de 7 ani, persoana solicitată revenind între timp pe teritoriul României din cauza eșecului în afaceri, fiind vizitat periodic de soția sa și cele două fiice, familia soției locuind de altfel în mun. București, în apropierea locuinței sale - aspecte care reies din declarația dată în fața instanței, Curtea a reținut că șansele de reinserție a persoanei solicitate după executarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare sunt evident mai mari în măsura în care pedeapsa ar urma să fie executată în statul al cărui cetățean este aceasta - România.

Față de toate aceste considerente, Curtea a respins ca nefondată sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10.01.2024 de către Judecătoria Augsburg, în baza sentinței penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, privind-o pe persoana solicitată A., dând eficiență motivului facultativ de refuz prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 109, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte.

După cum s-a arătat, după ce Curtea a informat autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care a solicitat hotărârea de condamnare, a fost înaintată copia certificată a sentinței penale din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, executorie ca urmare a revocării dispuse prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunțată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022.

Procedând în continuare la analizarea condițiilor prevăzute de lege pentru recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România (art. 172 și urm. din Legea nr. 302/2004, care se aplică în mod corespunzător), Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în baza dispozițiilor prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român.

De asemenea, s-a reținut că sentința penală din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțată în dosarul nr. x, este definitivă și executorie, iar infracțiunile pentru care A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare au corespondență în legislația română după cum s-a arătat anterior.

În cauză nu se impune adaptarea pedepsei conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004, în condițiile în care oricum pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare este inferioară minimul special prevăzut de lege.

S-a mai constatat de instanță că persoana condamnată are cetățenia română și trăiește pe teritoriul României în prezent, fiind de acord să execute în România pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată de instanța străină din Republica Federală Germană.

Prima instanță a observat că pentru infracțiunile menționate A. nu a fost condamnat definitiv în România și nici nu s-a mai recunoscut în România o altă hotărâre dată într-un alt stat străin cu privire la aceleași fapte. De asemenea, persoana transferabilă nu beneficiază de imunitate de jurisdicție, răspunde penal potrivit legii penale Române, iar dispozițiile privind prescripția executării pedepsei nu sunt incidente pentru motivele expuse anterior. Totodată, persoana condamnată a fost prezentă personal la procesul în urma căruia s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Evident, pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat nu a intervenit amnistia, ori vreo lege de grațiere care ar acoperi situația persoanei condamnate și nici dezincriminarea faptei.

Văzând toate aspectele menționate, a conchis că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală pentru recunoașterea și executarea hotărârii menționate, pronunțată de autoritățile judiciare germane, nefiind incident niciunul dintre motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum rezultă din analiza anterioară.

Totodată, pedeapsa aplicată condamnatul este de 1 an și 6 luni închisoare (art. 164 lit. i) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală împiedicând recunoașterea în ipoteza în care din pedeapsa aplicată persoanei condamnate au rămas de executat mai puțin de 6 luni).

Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație, în termen legal, persoana solicitată A..

Cauza a fost înregistrată la data de 22 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu termen de judecată la 27 februarie 2024.

Examinând sentința penală atacată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent.

Înalta Curte reține că, în mod corect, curtea de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile anterior menționate, raportat la manifestarea de voință a persoanei solicitate, în sensul că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent, în condițiile în care actele dosarului au confirmat cetățenia română a acesteia și faptul că locuiește în România, astfel că s-a dat eficiență motivului facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare.

În ceea ce privește recunoașterea sentinței din 27.01.2015 a Judecătoriei Augsburg, pronunțate în dosarul nr. x, definitivă la data de 04.02.2015, executorie ca urmare a revocării dispuse prin decizia Judecătoriei Hersbruck pronunțată în dosarul nr. x BUR 1/18 la data de 05.05.2022, definitivă la 07.06.2022, se observă că persoana solicitată a fost condamnată pentru infracțiunea de neplată abuzivă și delapidare de remunerație prev. de art. 266a alin. (1) și (2) și art. 53 din Codul german (având corespondență în legislația națională în infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. - ascunderea sursei impozabile sau taxabile) la pedeapsa de 1 (unu) an și 6 (șase) luni închisoare.

Având în vedere cazul de refuz al executării mandatului european de arestare, conform principiilor recunoașterii și încrederii reciproce, autoritatea judiciară română procedează la recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțată în statul emitent, dacă hotărârea răspunde condițiilor specifice acestei din urmă forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Verificând condițiile prevăzute de art. 142, art. 162 și următoarele din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reține că, în mod corect, curtea de apel a constatat că acestea sunt întrunite cumulativ, motiv pentru care această analiză nu va mai fi reluată în calea de atac a contestației.

În ceea ce privește motivele contestației invocate de către contestator, instanța supremă reține că acestea vizează prescripția executării pedepsei, greșita încadrare juridică a faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa în infracțiunea de evaziune fiscală, precum și situația familială, pentru care a solicitat aplicarea unei pedepse mai blânde, cu suspendarea executării acesteia.

Înalta Curte reține că prin hotărârea de condamnarea, autoritățile judiciare germane au reținut următoarea situație de fapt:

În perioada 29.08.2011 până la 26.09.2013, a folosit în cadrul întreprinderii sale individuale și în cadrul B. așa-ziși subcontractanți, însă aceștia erau de fapt lucrători dependenți, supuși asigurării obligatorii, aspect pe care A. îl cunoștea. Este vorba de angajații C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și C., precum și alții neidentificați.

Condamnatul era obligat, în calitate de angajator, față de casa de sănătate competentă (în calitate de unitate de colectare), să furnizeze informații corespunzătoare cu privire la sfera ocupării angajaților asigurați în cadrul asigurărilor de sănătate, de îngrijire pe termen lung sau de pensie, să prezinte unității de colectare declarațiile lunare de asigurare socială pentru angajați, în special referitoare la salarii și să raporteze și să plătească contribuțiile de asigurare socială ale angajaților către unitatea de colectare competentă în antepenultima zi lucrătoare din luna de angajare.

Ignorând dispozițiile legale, A. nu a înregistrat în mod corespunzător angajații anterior menționați la unitatea de colectare competentă și, ulterior, nu a prezentat declarații lunare la fondul de asigurări de sănătate și nu a plătit contribuțiile angajaților.

Ca urmare a declarațiilor incorecte și a omisiunii de a declara fapte relevante pentru dreptul asigurărilor sociale, cu încălcarea obligațiilor de serviciu, unitatea de colectare competentă nu a reușit să colecteze integral contribuțiile de asigurare socială, astfel cum a și intenționat condamnatul.

S-a produs astfel un prejudiciu de 133.596,66 euro.

În cauza de față, în sarcina persoanei solicitate se reține, așadar, că a întocmit înscrisuri care nu reflecta realitatea pentru a crea impresia că persoanele care lucrau pentru el au un alt statut decât cel de salariați, ceea ce a condus la neînregistrarea acestora la organul fiscal, neprezentarea declarațiilor lunare prevăzute de lege și, pe cale de consecință, neplata contribuțiilor angajaților (parte din acestea fiind în sarcina angajatului, iar o altă parte în sarcina angajatorului).

Cu alte cuvinte, acesta a ascuns sursa impozabilă, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, acțiuni specifice infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 6

6

1

din Legea nr. 241/2005, aplicabile în situația în care în care angajații lucrează cu forme legale, sunt înregistrați la organele fiscale competente, însă angajatorul nu virează sumele pe care el și/sau angajații săi le datorează cu titlu de impozit pe venit, contribuție la asigurările sociale, contribuție la asigurările sociale de sănătate, situație care nu se încadrează în starea de fapt reținută prin hotărârea de condamnare.

Mai mult, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent, conform art. 99 alin. (2) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 302/2004.

Referitor la intervenirea prescripției executării penale, de asemenea, se observă că în mod corect s-a apreciat de prima instanță că devin incidente dispozițiile art. 162 alin. (3) C. pen., care prevăd momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, respectiv de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

Or, calculând termenul de prescripție prevăzut în dispozițiile art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., de 6 ani și 6 luni - 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, de 1 an și 6 luni - de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare, 7 iunie 2022, se constată că acesta s-ar fi împlinit la data de 6 decembrie 2028.

În ceea ce privește situația familială a persoanei solicitate, în baza căreia a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei, Înalta Curte reține că potrivit art. 166 alin. (8) lit. b) din Legea nr. 302/2004 pedeapsa se adaptează dacă durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

În cazul de față, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 sunt de la 2 la 8 ani închisoare, iar pedeapsa aplicată de autoritățile germane este de 1 an și 6 luni închisoare, inferioară minimului special, motiv pentru care nu se poate da curs solicitării contestatorului persoană solicitată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul-persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-persoană solicitată, în sumă de 1098 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 21/F din data de 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul-persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-persoană solicitată, în sumă de 1098 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2024.