ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 martie 2024

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de inculpații A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17 august 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 553, pronunțată la data de 26.09.2022 de Judecătoria Sighetu Marmației, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la disp. art. 16 alin. (1) lit. b) și disp. art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., au fost achitați inculpații A., B. și C., pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației.

Prin decizia penală nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației împotriva sentinței penale nr. 553/26.09.2022, pronunțate de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr. x/2021, pe care a desființat-o în tot și, rejudecând cauza:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., au fost condamnați inculpații A., B. și C. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.400 RON (reprezentând suma corespunzătoare unei zile-amendă, de 30 RON, înmulțită cu numărul zilelor-amendă, de 180 zile-amendă), pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.

Decizia penală nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a fost comunicată inculpaților B. la data de 22.08.2023 la domiciliu și la cabinet avocat, C. la data de 22.08.2023 la domiciliu și la cabinet de avocat și A. la data de 22.08.2023 la domiciliu și la cabinet de avocat.

Pentru inculpații A., B. și C. termenul s-a împlinit la data de 21.09.2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori au declarat recurs în casație inculpații A., B. și C. la data de 12.09.2023.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 14.09.2023. În cauză, nu au fost depuse concluzii scrise.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 28.11.2023.

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulată, inculpații A., B. și C. au solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.. Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la împrejurările concrete ale cauzei și la conținutul motivului invocat în susținerea recursului în casație, au solicitat suspendarea executării deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală si de minori în dosarul penal nr. x/2021 până la soluționarea prezentului recurs în casație.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație invocat, în esență, s-a susținut că starea de fapt reținută de instanța de apel care stă la baza pronunțării hotărârii de condamnare nu corespunde tipicității modalității de incriminare. În măsura în care ar fi realizat o analiză concretă și defalcată a faptelor imputate, instanța de apel ar fi constatat, în mod asemănător celor reținute prin sentința penală nr. 553/2022 pronunțate de Judecătoria Sighetu Marmației, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen.

După cum s-a arătat și la nivel doctrinar, pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, motiv pentru care instanța de judecată are obligația de a realiza un examen de tipicitate ce pornește cu identificarea elementelor de natură obiectivă prin prisma cărora se va analiza concordanța între fapta reproșată inculpatului și modelul abstract prevăzut de legiuitor, respectiv: obiectul, subiectul activ și pasiv, latura obiectivă. Or, starea de fapt descrisă de instanța de control judecătoresc prin decizia penală recurată nu satisface aceste exigențe, nefiind întrunită condiția laturii obiective specifice infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 alin. (1) din C. pen.

Latura obiectivă a infracțiunii mai sus-amintite se realizează, sub aspectul elementului material, prin două modalități alternative: fie se fac afirmații mincinoase, fie nu se spune tot ce se știe asupra împrejurărilor esențiale într-o cauza în care se ascultă martori, fiind vorba despre o manifestare de natură a induce în eroare organele judiciare. Fapta trebuie să constea, așadar, în acțiunea de prestare a mărturiei mincinoase, prin aceea că ceea ce spune martorul este în neconcordanță cu ceea ce el știe despre fapta cu privire la care este audiat.

Acțiunea de a face afirmații mincinoase înseamnă a se face relatări nesincere, respectiv în neconcordanță cu cele știute de martor. Astfel cum s-a precizat în doctrină, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu subzistă în ipoteza în care martorul redă sincer, corect împrejurările și faptele pe care le cunoaște, însă dă acestora o semnificație eronată, deoarece sarcina aprecierii probelor revine organelor abilitate de lege. A nu spune tot ce știe înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau în parte din ceea ce martorul știa cu privire la faptele sau împrejurările despre care este întrebat de către organul judiciar. Este important de precizat că tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul știa, iar nu ceea ce ar fi putut cunoaște. De asemenea, are semnificație penală numai acea omisiune care este de natură să inducă în eroare organul judiciar. Mărturia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce știe trebuie să aibă relevanță penală. În raport de dispozițiile art. 273 alin. (1) din C. pen., ea prezintă acest caracter numai atunci când afirmațiile sau omisiunile mincinoase se referă la împrejurări esențiale asupra cărora martorul a fost întrebat.

Cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului A., s-a apreciat că acuzația procurorului, preluată de către instanța de control judiciar, ca urmare a desființării sentinței penale nr. 553/2022, constă în aceea că a declarat în anul 2020 că, atunci când s-a deplasat în teren în urmă cu 10 ani, respectiv în anul 2010, a observat că terenul era arat, nu a remarcat prezența arborilor, iar terenul era mai degrabă îngrădit.

Potrivit susținerilor din rechizitoriu, nu avea posibilitatea de a se deplasa la teren în exercitarea unor atribuții de serviciu, deoarece ar fi trebuit să aibă un ordin scris. A menționat că nu a făcut afirmații mincinoase în legătură cu vizita sa la respectivul teren. De altfel, faptul că s-a deplasat la respectiva locație în calitate de funcționar a fost confirmat și de martorul D. (funcționar A.P.LA.), care a învederat cu ocazia audierii sale în fața primei instanțe că deplasările în teren nu se făceau în baza unui ordin de serviciu.

De altfel, deplasarea în calitate oficială sau "privată" este irelevantă cu privire la dosarul de urmărire penală nr. 122/P/2017 (în care domnul E. a fost cercetat și în care s-a dispus trimiterea sa în judecată), întrucât nu constituie o împrejurare esențială, în sensul art. 273 alin. (1) din C. pen.. În realitate, nu a făcut deplasarea în calitate de persoană privată, ci în calitate de angajat al A.P.LA., care a îndeplinit o sarcină de serviciu. A declarat și cu ocazia audierii sale în fața primei instanțe, că s-a deplasat în teren în anul 2010, în calitate de angajat al A.P.LA., fiind necesar să preia cererile fermierilor din Mun. Sighetu Marmației. Până în anul 2009 existau hărți cu blocurile fizice ale parcelelor care trebuiau identificate de către fermieri, iar după 2010 cererile puteau fi preluate și în sistem informatic și se încărcau în programul IPA online, unde fermierul putea să își vizualizeze propria parcelă, cu limitele acesteia și amplasamentul, fiind ajutat de către funcționarul specialist care îi prelua cererea. De asemenea, exista și varianta preluării cererilor în format fizic, pe hârtie.

În cazul domnului E., preluarea s-a făcut online, la recomandarea primită de la A.P.I.A, fiind necesară deplasarea în teren cu câteva zile înainte de preluarea cererii, folosindu-se harta fermierului din anul 2009, unde domnul E. și-a desemnat parcela. Ca urmare a deplasării în teren, a constatat că, amplasamentul parcelei era aproape corect", în sensul că marja de eroare era de aproximativ 10%. Terenul în cauză era din categoria teren arabil, iar în fața primei instanțe a arătat că își aduce aminte faptul că în fața organelor de urmărire penală a declarat că "terenul era arat", însă "nu îmi aduc aminte chiar perfect sau corect" dacă cele învederate corespundeau adevărului deoarece, prin prisma meseriei, a vizitat extrem de multe parcele de terenuri, iar declarația dată în fața organelor de urmărire penală a avut loc în anul 2020, respectiv în urmă cu 10 ani de la data la care a vizitat respectivul teren. Sub acest aspect, mențiunile făcute la momentul dării declarației din 09.10.2020, în legătură cu faptul că terenul în cauză era arat în urmă cu 10 ani, respectiv că nu a remarcat prezența arborilor (fapt negativ) și că "terenul era mai degrabă îngrădit" nu pot fi catalogate drept împrejurări sau fapte esențiale în sensul art. 273 alin. (1) din C. pen., de natură a conduce, dincolo de orice îndoială rezonabilă la concluzia că este vinovat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă (aceasta putând fi săvârșită, de altfel, doar cu intenție).

De altfel, organele judiciare care au luat parte la desfășurarea ciclului ordinar al judecății nu motivează caracterul esențial al declarațiilor pe care A., B. și C. le-au dat în calitate de martori, respectiv în ce măsură acestea au influențat soluționarea dosarului penal nr. x/2017 în care s-a dispus trimiterea în judecată a dlui. E., în condițiile în care declarațiile acestora ar avea caracter esențial, nu se precizează care este relevanța acestora, în contextul în care au fost administrate și alte "probe certe". A solicitat să se constate că afirmația acestuia în sensul că "terenul era mai degrabă îngrădit" nu poate fi nicidecum considerată mincinoasă, astfel cum impun dispozițiile art. 273 alin. (1) din C. pen.. Practic, nu a afirmat un fapt concret, ci a aproximat că, în amintirea sa, terenul era mai degrabă îngrădit, fără însă a fi ferm în declarație. Cu alte cuvinte, respectiva declarație lasă loc și ipotezei contrare - în sensul că terenul nu era îngrădit. Toate acestea în contextul în care, potrivit deciziei penale nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023, martorii nu au invocat că nu își amintesc cu acuratețe împrejurări cu referire la situația terenului în cauză și, totodată, acesta a afirmat și că își amintește că respectivul teren era arat. De altfel, la dosarul cauzei există o adresă emisă de A.P.I.A. în atenția Direcției Antifraudă în care se arată că în anul 2009, pe terenul în cauză, apare o vegetație abundentă, iar pe imaginile din anul 2014 aceasta este complet înlăturată, fără însă a se putea preciza momentul înlăturării. Totodată, se precizează că din imaginile din satelit existente, nu se poate determina cu exactitate dacă suprafața este abandonată sau este în pregătire pentru o altă cultură.

Cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului B., s-a susținut că nu au fost precizate în mod corespunzător faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care să fi făcut, cu bună-știință, afirmații mincinoase și care sunt consecințele juridice ale acestor afirmații, respectiv din ce motive acestea au caracter esențial. Așadar, în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă. Astfel cum a arătat, inclusiv cu ocazia audierii sale în fața primei instanțe, este adevărat că s-a deplasat la terenul respectiv, în anul 2014 sau 2015, pentru a rezolva o problemă agricolă, deținând utilaje agricole pentru terenurile mele din comuna Săpânța. Cu ocazia acestei deplasări, a fost însoțit de domnii E. și Filipciuc și a constatat că terenul era cultivat cu porumb, însă plantele erau foarte rare, toată suprafața fiind infestată de buruieni. Sub acest aspect, reține atenția că, potrivit afirmațiilor din rechizitoriu (însușite de instanța de apel), întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă se raportează la imaginile geospațiale din 27.09.2014 (care relevă prezența pietrișului pe aproximativ 60% din suprafața terenului), respectiv la susținerile martorului F. și ale martorului G.. În realitate însă, martorul F. a declarat expres în fața primei instanțe că s-a deplasat la terenul respectiv nu în anul 2015 (cum este precizat în rechizitoriu), ci în anul 2010, înainte de a se pensiona, în vederea identificării de soluții tehnice pentru combaterea buruienilor. De asemenea, martorul G. a declarat în faza de urmărire penală faptul că locuiește la aproximativ 30 m de terenul cu pricina, arătând că în anul 2014 (nu în anul 2015, cum se susține în rechizitoriu) 1-a văzut pe dl. E. când a cumpărat terenul și la nivelat, într-un an l-a ierbicidat și a pus piatră pe el. Totodată, martorul a arătat că în anul 2007 pe teren a fost plantat porumb, neputând însă preciza până în ce an a existat o astfel de cultură. Cu alte cuvinte, martorul confirmă susținerile acestuia, B., cu privire la faptul că terenul a fost cultivat cu porumb.

De asemenea, orice intervenție asupra terenului (erbicidat, arat etc.) echivalează cu o lucrare agricolă. Stratul de referință pe care A.P.I.A. 1-a pus la dispoziția fermierilor indică faptul că respectivul teren era unul agricol. Acesta nu a făcut parte niciodată din categoria terenurilor posibil abandonate. De altfel, ipoteza în care anumiți martori nu au văzut porumbul (ca plantă ajunsă la maturitate) nu înseamnă că terenul nu a fost semănat cu porumb. Astfel, terenul în cauză putea fi infestat cu buruieni, iar cultura să fi fost compromisă. Conchizând, în raport de considerentele mai sus expuse, s-a solicitat să se constate neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, fiind condamnat în apel cu privire la o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului C., astfel cum a învederat și cu prilejul declarației pe care a dat-o în calitate de inculpat în fața primei instanțe, a arătat că, în anul 2009 sau în anul 2010 s-a deplasat în calitate de șofer la terenul respectiv împreună cu tatăl său, fiind doar ei doi în mașină. La momentul respectiv, nu a coborât din mașină, ci, după ce l-a lăsat pe tatăl său, a plecat. Potrivit rechizitoriului, procurorul a "motivat" trimiterea sa în judecată printr-o singură frază, reținând, ca și instanța de apel, că afirmația cum că în anul 2009 sau 2010 terenul era arat este mincinoasă prin raportare, în esență, la imaginile geospațiale din 30.10.2011, care evidențiază prezența unei vegetații care s-ar fi instalat într-o perioadă mai îndelungată.

S-a solicitat să se constate că nu se poate afirma că declarațiile acestuia în calitate de martor cu privire la împrejurări pe care le-a aflat de la tatăl său (care, între timp, a decedat) reprezintă împrejurări esențiale, organele judiciare neprecizând pentru ce anume sunt esențiale aspectele relatate. După cum a arătat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața primei instanțe, s-a deplasat la respectiva locație doar în calitate de șofer și nu a coborât din mașină, prilej cu care a văzut că terenul era împrejmuit cu tufe.

Totodată, s-a solicitat să se constate că nu poate fi identificată vreo faptă de mărturie mincinoasă, susținerile din rechizitoriu (în sensul că, în anul 2009 sau 2010 s-a deplasat la terenul în cauză pentru a-l transporta pe tatăl său, constatând că terenul este arat) sunt insuficiente pentru a fundamenta soluția de condamnare dispusă în ceea ce îl privește, fapta în materialitatea sa nefiind prevăzută de legea penală. Sub acest aspect, în declarația pe care dl. E. a dat-o în calitate de martor a confirmat deplasarea acestuia la locația respectivă, înainte de decesul tatălui său, întrucât acesta nu putea conduce autovehiculul.

La momentul audierii sale, în calitate de martor, la data de 09.10.2020, în anul 2009 sau 2010 (când am fost prima dată la locația respectivă, exclusiv pentru a-l transporta pe tatăl meu), terenul era arat. De altfel, la dosarul cauzei există o adresă emisă de A.P.I.A. către Direcția Antifraudă prin care se arată că în anul 2009 pe terenul în cauză exista o vegetație abundentă, iar pe imaginile din anul 2014 aceasta este complet înlăturată, fără însă a se putea preciza data înlăturării. Totodată, în cuprinsul aceluiași act se precizează că, prin raportare la imaginile din satelit, nu se poate determina cu exactitate dacă suprafața este abandonată sau în pregătire pentru o altă cultură. Or, în acest context, din perspectiva laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru care în mod greșit a intervenit condamnarea sa în etapa apelului, a subliniat neîntrunirea elementului material. Astfel, pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală, ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare, în acest fel asigurându-se în primul rând respectarea principiului legalității incriminării.

După cum se poate observa, soluția de condamnare intervenită în etapa apelului se întemeiază, în exclusivitate, pe simple supoziții, pe presupuneri și pe interpretări subiective, care nu constituie probe nici directe și nici indirecte, acestea neputând conduce la concluzia că faptele imputate sunt prevăzute de legea penală substanțială. Din această perspectivă, inculpații au solicitat să se observe că, în încercarea de a fundamenta desființarea sentinței de achitare în ceea ce îi privește, instanța de apel a făcut referire, la fila x din Decizia nr. 1329/A/2023 din data de 17.08.2023, la relația dintre aceștia și numitul E. sau la faptul că acesta din urmă a solicitat audierea inculpaților în dosarul nr. x/2017. Or, instanța de judecată trebuie să-și formeze convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor și nu una probabilă. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă. Astfel, în opoziție cu cele reținute în mod greșit prin decizia instanței de apel, a solicitat să se constate neîntrunirea în prezenta cauză a elementului material al infracțiunii de mărturie mincinoasă art. 273 alin. (1) din C. pen.

Pe cale de consecință, s-a solicitat să se constate că starea de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, nu conturează elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.

Date fiind aspectele evocate, au solicitat ca, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., să admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și, în temeiul art. 17 alin. (2) și art. 16 lit. b) din C. proc. pen., achitarea inculpaților, întrucât faptele pentru care au fost condamnați nu sunt prevăzute de legea penală.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege, prin încheierea din data de 28 noiembrie 2023, a admis în principiu recursurile în casație și a dispus judecarea lor pe fond, respingând totodată cererea de suspendare a hotărârii.

Analizând recursurile în casație declarate de inculpații A., B. și C. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurenților inculpați, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, sunt nefondate, în speță fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestor infracțiuni, astfel cum sunt incriminate de art. 273 alin. (1) din C. pen.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, constă în aceea că:

- inculpatul A., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmații mincinoase în legătură cu faptele și împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebat (în esență declarând că, în anul 2010, cu câteva zile înainte de depunerea cererii de către numitul E., s-a deplasat împreună cu acesta la teren pentru a constata dacă amplasamentul este cel din 2009 și a observat că terenul era arat, nu a remarcat prezența arborilor, respectiv a observat că terenul era mai degrabă îngrădit);

- inculpatul B., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmații mincinoase în legătură cu faptele și împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebat (în esență declarând că, la sfârșitul lunii mai sau iunie 2015, s-ar fi deplasat împreună cu numiții E. și H. la terenul în cauză, observând că acesta este cultivat integral cu porumb, plantele având aproximativ 15-20 cm);

- inculpatul C., fiind audiat în calitate de martor în dosarul de urmărire penală cu numărul 122/P/2017, la data de 09.10.2020, a făcut afirmații mincinoase în legătură cu faptele și împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebat (în esență declarând că, în anul 2009 sau 2010, s-a deplasat la terenul în cauză pentru a-l transporta pe tatăl său, constatând că terenul este arat).

Potrivit art. 273 alin. (1) din C. pen., fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Potrivit art. 97 din C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Din această perspectivă, aspectele cunoscute de martor în legătură cu faptul principal al probațiunii constituie probe, materializate în mijlocul de probă constând în declarațiile date de acesta.

Martorul este definit prin dispozițiile art. 114 din C. proc. pen. ca fiind orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe în cauza penală, excepțiile reglementate de dispozițiile procesual penale fiind prevăzute expres.

Potrivit dispozițiilor art. 116 alin. (1) din C. proc. pen., martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat, iar conform art. 119 alin. (2) și art. 120 alin. (1) din C. proc. pen., mai înainte de audierea sa, martorului i se comunică obiectul cauzei și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, precum și obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrâgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Astfel, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă constă în fapta martorului - subiect activ calificat reprezentat, în cauza de față, de calitatea pe care cei trei inculpați au avut-o în dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare - de a face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.

În speță, elementul material s-a realizat prin afirmațiile minicinoase ale inculpaților care au fost realizate cu privire la situația terenului în suprafață de 1 ha, situat pe raza municipiului Sighetu Marmației, în locul cunoscut sub denumirea "La Groapa de Gunoi", teren în legătură cu care a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului E., prin rechizitoriul întocmit la data de 26.11.2020 în dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj - Biroul Teritorial Baia Mare, pentru săvârșirea infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de art. 18

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Totodată, se reține că afirmațiile mincinoase ale inculpaților au vizat împrejurările esențiale ale cauzei, care puteau servi la aflarea adevărului și la justa soluționare a respectivei cauze, aceștia descriind o situație diametral opusă celei reale, respectiv împrejurări care au constituit tocmai obiectul cauzei penale în care au fost audiați.

Prin urmare, în raport cu starea de fapt reținută de instanța de apel, declarațiile inculpaților se referă la împrejurări care nu corespund realității obiective și care nu puteau fi percepute în modalitatea relatată de aceștia, acesta fiind motivul pentru care se impune a fi reținut caracterul mincinos al acestor declarații.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, prin criticile formulate (cu precădere cele legate de împrejurări esențiale în comparație cu celelalte probe administrate, ca alternativă, ori față de puterea decisivă a declarațiilor în influențarea soluționării litigiului penal) se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpaților, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Natura criticilor formulate de recurenți țin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor din dosar, existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective și subiective a acesteia.

Cu privire la lipsa concordanței dintre situația de fapt reținută și tipicitatea obiectivă a infracțiunii, Înalta Curte reține că scopul recursului în casație este verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanța trebuie să plece în analiza tipicității obiective a infracțiunii de la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel, neputând să analizeze pertinența și concludenta probelor administrate în cauză ori suficiența acestora.

Criticile recurenților referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă în realitate chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții-inculpați la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A., B. și C. împotriva deciziei penale nr. 1329/A din data de 17 august 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurenții-inculpați la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2024.