ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 762/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență constată următoarele:

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că ocupă funcții de demnitate publică, astfel cum sunt definite în mod expres de art. 7 lit. h) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și că, potrivit acestei legi, trebuiau să beneficieze de anumite creșteri ale indemnizațiilor lunare cuvenite.

Reclamanții au invocat și excepția de neconstituționalitate a anumitor prevederi din ordonanțele care au modificat în mod succesiv dispozițiile art. 13 alin. (1) și ale art. 38 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 153/2017, respectiv O.U.G. nr. 114/2018, O.U.G. nr. 226/2020, O.U.G. nr. 130/2021, O.U.G. nr. 168/2022, invocând încălcarea art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), referitor la egalitatea cetățenilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, art. 15 alin. (1), art. 47 alin. (1) și alin. (2), art. 115 alin. (6) din Constituția României.

La data de 31.03.2023, reclamanții au depus o cerere completatoare prin intermediul căreia au completat cadrul procesual activ cu următorii demnitari: GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ..

La data de 08.05.2023, Ministerul Muncii și AAA. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului României.

Prin sentința civilă nr. 3649/2023 din 9 iunie 2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției, instanța a reținut că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin neaplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 38 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, din cauza prorogărilor succesive de aplicare a acestora. Prin urmare, intenția părților a fost sesizarea instanței cu o acțiune formulată în condițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care este de competența instanței de contencios administrativ.

Având în vedere natura litigiului, adresa de domiciliu a reclamanților, precum și instituția emitentă a ordonanțelor de urgență apreciate ca fiind neconstituționale, care este o autoritate publică centrală, instanța, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) și (3) teza I din legea contenciosului administrativ, în forma în vigoare data demarării litigiului, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea soluției, instanța a constatat că obiectul cauzei îl constituie obligarea pârâților la plata indemnizațiilor la care ar fi avut dreptul dacă nu ar fi fost amânate de la aplicare în perioada 2020-2023, indemnizații asimilate drepturilor salariale, cărora li se aplică prevederile Codului muncii. În acest sens, instanța a făcut trimitere la considerentele obligatorii ale deciziei date în interesul legii nr. 16/2016, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispozițiile din Codul muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor. S-a mai avut în vedere faptul că primarii/viceprimarii nu sunt funcționari publici în sensul Legii nr. 188/1999, iar raporturile juridice dintre aceștia și unitatea administrativ-teritorială nu intră sub incidența Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, instanța a considerat că prin acțiunea dedusă judecății sunt puse în discuție raporturi juridice de muncă sui generis, iar instanța competentă în soluționarea conflictelor individuale de muncă este tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, fiind suspendată judecarea cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că, prin concluziile orale din ședința publică din data de 11.01.2024, apărătorul reclamanților a precizat că înțelege să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar, instanțele de contencios administrativ fiind competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.

Prin urmare, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum și dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 s-a apreciat ca fiind competentă Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței materiale a instanței de judecată, care este determinată în funcție de obiectul, valoarea sau natura cererii deduse judecății.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate de reclamanți, Înalta Curte constată că prin acțiunea dedusă judecății aceștia au solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin neaplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 38 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, din cauza prorogărilor succesive de aplicare prin intermediul mai multor acte normative, considerate de reclamanți ca fiind neconstituționale.

Prin notele scrise înregistrate în cauză la 5 ianuarie 2024, precum și prin concluziile orale formulate la termenul de judecată acordat la data de 11 ianuarie 2024, în fața Tribunalului Gorj, reclamanții, prin reprezentantul convențional au precizat temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (7) și art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță", iar conform alin. (4) a aceluiași articol "În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmare a unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I".

Acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile anterior evocate, potrivit principiului disponibilității părților, rezultă că litigiul dedus judecății are natura unuia de contencios administrativ, reclamanții, considerându-se vătămați în drepturile lor, urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin instituirea unor măsuri fiscale de către Guvernul României cu impact asupra indemnizațiilor lunare.

Capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea indemnizațiilor la care reclamanții ar fi avut dreptul dacă aplicarea dispozițiilor din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu ar fi fost amânate de la aplicare în perioada 2020-2023 prin diferite ordonanțe de urgență, criticate pentru neconstituționalitate, reprezintă un capăt accesoriu de cerere aflat tot în competența instanței de contencios administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 123 C. proc. civ.

Această cerere accesorie se încadrează și în prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care stipulează că "Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative" astfel că, cererea prin care se solicită plata indemnizațiilor cuvenite, reprezintă o cerere de acordare a unor despăgubiri, ca efect al prorogărilor succesive de aplicare a dispozițiilor legale.

În acest context, se constată că prezentul litigiu nu poate fi calificat ca fiind unul privind conflictele de muncă, întrucât într-un astfel de litigiu este chemat în calitate de pârât angajatorul, iar nu emitentul actului în baza căruia se acordă drepturile salariale.

Este de observat că reclamanții au înțeles să cheme în judecată Guvernul României, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, autorități publice centrale ale puterii executive, Guvernul României exercitând conducerea generală a administrației publice, putând emite ordonanțe, care au aceeași putere legală ca legile obișnuite. Prin urmare, demersul reclamanților privește contestarea actelor normative emise de Guvern, prin care a fost prorogată aplicarea dispozițiilor legale în baza cărora beneficiau de creșterea indemnizațiilor lunare, în cauză nefiind puse în discuție raporturile juridice de muncă dintre reclamanți și unitățile administrativ teritoriale, care nu au fost chemate în judecată. Prin urmare, nu poate fi reținută incidența deciziei nr. 16/2016 date în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție, prin care s-a statuat asupra raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială.

De menționat este și textul art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, potrivit căruia, instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale

În ceea ce privește competența materială, se constată că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, astfel că, fiind vorba de contestarea unor ordonanțe de urgență emise de Guvern, competența aparține Curții de Apel Craiova în conformitate cu art. 10 alin. (3) din lege, în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul reclamanților.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. și cu respectarea principiului disponibilității, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.