ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 748/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1350 alin. (1), art. 1548, art. 1357, art. 1382, art. 1383 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 247/2022 din 14.04.2022 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, au fost respinse ca nefondate atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de chemare în garanție.

În susținerea recursului, după expunerea situației de fapt, recurenta a arătat că, decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind coroborată starea de fapt cu aspectele contractuale și cele legale, instanța de apel neluând în considerare faptul că intimata este un profesionist în exploatarea unei întreprinderi, care nu și-a respectat obligația prevăzută la art. 21 din contract, de a pune în valoare masa lemnoasă și a o valorifica.

A precizat titulara memoriului de recurs că prejudiciul produs nu îi poate fi imputat, întrucât a depus toate diligențele pentru evitarea lui, adresându-se în repetate rânduri Ocolului Silvic Moinești pentru punerea în valoare a materialului lemnos.

A mai învederat că intimata avea, în temeiul art. 21 din contractul de prestări servicii nr. x/14.09.2016, obligația minimă de diligență și de a face demersurile necesare pentru punerea în valoare a partizilor. Fiind un profesionist în exercitarea unei întreprinderi, intimata, în temeiul art. 4 alin. (4) lit. c) din Ordinul nr. 1540/2011, avea obligația de a-și elibera singură autorizarea acelor partizi.

Recurenta a criticat concluzia instanței de apel, în sensul că obligația prevăzută de art. 21 din contract nu reprezintă o obligație, ci o posibilitate, precizând totodată că, existând un caz de forță majoră, trebuia acționat de îndată, fiind și obligația intimatei de a conserva biodiversitatea pădurii și de a se îngriji de sănătatea acesteia potrivit art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 46/2008.

De asemenea, a mai adăugat recurenta că lipsa semnăturii de pe contractul încheiat cu societatea B. S.R.L. nu semnifică faptul că nu s-a realizat acordul de voință între cele două societăți, contractul fiind încheiat în scopul valorificării materialului lemnos rezultat din produse accidentale. O dovadă a perfectării contractului este factura de avans nr. x din 29.07.2018.

Autoarea memoriului de recurs a mai precizat că intimata, contrar bunei-credințe în executarea contractului stabilită de art. 1170 C. civ., nu a adus la cunoștință faptul că se află în imposibilitate de a emite autorizațiile de exploatare din cauza lipsei unei semnături. Întrucât motivul neemiterii autorizației a fost adus la cunoștință mult prea târziu, instanțele de fond nu au analizat o eventuală executare cu bună-credință a contractului din partea intimatei, transferând întreaga responsabilitate pentru producerea prejudiciului societății reclamante, în contradicție cu dispozițiile art. 1358 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 13 aprilie 2023.

Intimata-pârâtă Direcția Silvică Bacău și intimatul-chemat în garanție Ocolul Silvic Moinești nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea criticilor sale în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de nelegalitate pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L. instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată.

Prin criticile formulate, recurenta susține, în esență, că nu îi poate fi imputat prejudiciul produs, întrucât a depus toate diligențele pentru evitarea lui și că intimata avea, potrivit art. 21 din contractul de prestări servicii nr. x/14.09.2016, obligația minimă de diligență și de a face demersurile necesare pentru punerea în valoare a partizilor, iar conform art. 4 alin. (4) lit. c) din Ordinul nr. 1540/2011, avea obligația de a-și elibera singură autorizarea acelor partizi, fiind un profesionist în exercitarea unei întreprinderi.

Prin memoriul de recurs a fost criticată concluzia instanței de apel, în sensul că prin clauza prevăzută la art. 21 din contract nu s-a stabilit o obligație în sarcina intimatei, ci o posibilitate de a executa lucrările de recoltare a produselor accidentale și a valorifica masa lemnoasă, recurenta precizând și că, dată fiind existența forței majore, trebuia acționat de îndată, fiind și obligația intimatei de a conserva biodiversitatea pădurii și de a se îngriji de sănătatea acesteia potrivit art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 46/2008.

Recurenta a mai susținut că intimata nu a executat cu bună-credință obligațiile contractuale, așa cum prevăd dispozițiile art. 1170 C. civ. și nu a adus niciodată la cunoștință faptul că se află în imposibilitate de a emite autorizațiile de exploatare din cauza lipsei semnăturii de pe contractul încheiat cu societatea B. S.R.L., instanțele de fond aplicând astfel greșit dispozițiile art. 1358 C. civ.

Deși recurenta-reclamantă indică prin memoriul de recurs norme de drept material cuprinse în C. civ., respectiv art. 1170, art. 1358, dispozițiile art. 4 alin. (4) lit. c) din Ordinul nr. 1540/2011, art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 46/2008, precum și prevederi contractuale, respectiv art. 21 din contractul de prestări servicii nr. x/14.09.2016, criticile formulate au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o simplă reluare, în recurs, a susținerilor formulate în fața instanțelor devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reiterarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, vizând executarea obligațiilor contractuale, precum și criticile privind interpretarea art. 21 din contractul de prestări servicii nr. x/14.09.2016 și reaua-credință a intimatei cu referire la art. 1170 C. civ., fără a se formula critici punctuale și a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.

Recurenta-reclamantă readuce în discuție aspecte de fapt privind culpa în derularea raporturilor contractuale dintre părți, susținând că hotărârea nu este fundamentată pe coroborarea dispozițiilor legale și contractuale, precizând totodată că a efectuat toate demersurile pentru evitarea producerii prejudiciului, astfel de critici neputând însă forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă decât aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Titulara memoriului de recurs nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la argumentele instanței de apel, criticile expuse reprezentând nemulțumirea acesteia cu privire la soluția de respingere a pretențiilor sale, concluziile instanței de control judiciar devolutiv fiind extrase în urma interpretării clauzelor contractuale deduse judecății și dispozițiilor legale incidente.

Astfel, instanța de prim control judiciar, analizând criticile reclamantei, a reținut ca argument în respingerea apelului faptul că, nu i se putea reproșa intimatei-pârâte neîndeplinirea obligației contractuale de a emite autorizații de exploatare pentru masa lemnoasă la care se face referire prin cererea de chemare în judecată, întrucât nu erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea acestora având ca titular societatea B. S.R.L., deoarece nu exista un contract de cumpărare a masei lemnoase încheiat între această societate și apelantă. A mai statuat instanța de apel că intimata-pârâtă nu a încălcat obligația prevăzută de art. 21 din contract, întrucât nu a executat lucrări de recoltare a produselor accidentale și nu a valorificat masa lemnoasă, deoarece clauza respectivă nu prevedea o obligație, ci o opțiune în sarcina intimatei. De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu îndeplinea condițiile pentru a fi titularul unei autorizații de exploatare și nici nu a solicitat emiterea unei astfel de autorizații pe numele unui operator economic care să îndeplinească aceste condiții. Neputându-se reține o culpă a intimatei-pârâte, instanța de control judiciar devolutiv a constatat că nu poate fi analizată o culpă comună a apelantei-reclamante și a intimatei-pârâte în producerea prejudiciului pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Prin reluarea pe calea memoriului de recurs a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse prin cererea de apel recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Invocarea anumitor dispoziții legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu reiterarea susținerilor de la judecata din fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv și punctual în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 995/2022 din 8 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 995/2022 din 8 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.