ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2506/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 31.01.2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 143.312 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit din încheierea contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 și nr. y/17.05.2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 08.02.2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția necompetenței funcționale a completului învestit cu soluționarea acțiunii, complet specializat în litigii de contencios administrativ și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în litigii civile.

La termenul din 19.03.2019 reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii, arătând că aceasta este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 882/27.03.2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind pretențiile aferente contractului de lucrări nr. x/17.05.2012, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile care derivă din contractul de lucrări nr. x/17.05.2012 și, în consecință, a respins acest capăt de cerere, ca prescris.

Împotriva acestei sentințe, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs.

Prin încheierea nr. 63R/06.06.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului, spre competentă soluționare, uneia dintre secțiile civile ale Curții de Apel București, specializată în litigii cu profesioniști.

Astfel învestită, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis, prin încheierea nr. 65/18.012.2019, excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 422/14.05.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile; constatând intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat decizia nr. 4900/02.10.2020, prin care a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a Civile din cadrul Curții de Apel București, care, prin decizia civilă nr. 474/19.05.2021, a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis pentru o nouă judecată primei instanțe.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 3568/24.11.2021, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins-o ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs.

Prin încheierea din 09.02.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reținând că acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform precizărilor reclamantei din 19.03.2019, a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel, iar prin decizia civilă nr. 575A/06.04.2022, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, U.A.T. Comuna Snagov a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1.349, art. 1.350 și ale art. 1.385 C. civ.

Astfel, a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că existența contractelor de lucrări excludea de plano posibilitatea formulării unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, în condițiile în care art. 1.350 alin. (3) C. civ. limitează dreptul creditorului de a recurge la răspunderea civilă delictuală doar atunci când există o neexecutare contractuală.

Potrivit recurentei, cauza dedusă judecății nu privește modalitatea în care intimata și-a îndeplinit obligațiile contractuale, ci împrejurarea că încheierea contractelor și derularea raporturilor juridice contractuale între părți s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale, ipoteză ce nu putea fi circumscrisă unei răspunderi civile contractuale, în absența unor obligații contractuale încălcate.

A mai afirmat că demersul său judiciar a fost inițiat în vederea executării măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin decizia nr. 35/2015, în cuprinsul căreia au fost reținute o serie de fapte ilicite, care au avut drept consecință prejudicierea bugetului local.

Totodată, autoarea căii de atac a precizat că nu a optat pentru aplicarea unor reguli mai favorabile, ci pentru răspunderea incidentă în raport cu fapta ilicită dedusă judecății.

Mai mult, a apreciat că posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a fost confirmată chiar de către instanța de apel, care a asimilat în mod nelegal îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aspect ce privea fondul cauzei, cu îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, chestiune ce ține de exercițiul acțiunii.

Potrivit recurentei, prevederile art. 1.350 alin. (3) C. civ. permit formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală în toate acele situații în care există o faptă ilicită care nu este reprezentată de neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului, iar îndeplinirea condițiilor acestei răspunderi este o chestiune ce ține de temeinicia pretențiilor, care nu poate antrena inadmisibilitatea acțiunii.

În continuare, a criticat decizia recurată prin prisma aplicării greșite de către instanța de prim control judiciar a prevederilor art. 1.349 și ale art. 1.350 alin. (2) C. civ., arătând că, în temeiul acestor texte de lege, existența încheierii unui contract nu generează în mod automat incidența răspunderii contractuale, pentru că, în situația în care, cu ocazia încheierii sau derulării raporturilor contractuale, prejudiciul generat de una dintre părți nu are legătură cu obligațiile contractuale, răspunderea va fi una delictuală, și nu contractuală.

Pentru a sublinia admisibilitatea acțiunii sale, recurenta a arătat că, în speță, prejudiciul nu este consecința neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către intimată, ci a încheierii și derulării contractelor cu nerespectarea normelor imperative în materia achizițiilor publice, așa cum a constatat Curtea de Conturi.

A apreciat că, în mod nelegal, s-au reținut în cauză dispozițiile art. 1.270 C. civ., din moment ce recurenta nu a criticat validitatea ori efectele juridice ale contractelor, nici conduita contractuală a intimatei, ci a susținut încălcarea art. 1.349 alin. (1) C. civ., care obligau intimata la respectarea prevederilor legale imperative în materie de achiziții publice în executarea operațiunilor desfășurate între părți.

În final, autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1.385 C. civ., întrucât instanța de apel a procedat la analiza condițiilor răspunderii civile, deși cerințele exercițiului dreptului la acțiune sunt diferite de cele privind fondul cauzei.

Potrivit recurentei, apreciind că în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul nu se poate identifica cu prețul contractului, instanța de apel a adăugat la lege și a nesocotit principiul reparării integrale a acestuia, de vreme ce cuantificarea pagubei s-a realizat în această manieră de către Curtea de Conturi, potrivit art. 1.385 C. civ., care consacră principiul răspunderii integrale a prejudiciului.

În drept, criticile au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29.07.2022 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Disputa în recurs poartă asupra naturii răspunderii civile ce poate fi antrenată în cauză, în condițiile în care, pe de o parte, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru acoperirea prejudiciului, constând în sumele pe care le-a achitat în baza contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 și nr. y/17.05.2012, iar, pe de altă parte, faptele ilicite imputate intimatei privesc executarea celor două contracte.

Astfel cum a fost stabilită de instanțele devolutive, situația de fapt care a generat litigiul dintre părți rezultă din încheierea, între părțile litigante, a contractelor de lucrări nr. x/17.05.2012 și nr. y/17.05.2012, prin care pârâta s-a obligat să execute pentru reclamantă, contra unui preț, lucrări de sistematizare pe verticală, de amenajare parcare, alei acces elevi și alei intrare principală, precum și lucrări de amenajare a locului de joacă și spații verzi pentru copii.

Prin cererea de chemare în judecată, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 143.312 RON, care, în opinia sa, se impune a-i fi restituită în baza celor două contracte de lucrări.

Demersul judiciar al reclamantei a fost inițiat ca urmare a controlului realizat de către reprezentanții Curții de Conturi, care, prin decizia nr. 35/2015, au reținut o serie de abateri ocazionate de decontarea sumelor aferente lucrărilor ce fac obiectul celor două contracte.

Acțiunea, la momentul înregistrării ei pe rolul Tribunalului Ilfov, a fost fundamentată în fapt pe neregularitățile reținute de Curtea de Conturi prin decizia nr. 35/2015 și, în drept, pe răspunderea contractuală.

Ulterior, la termenul din 19.03.2013, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând, în temeiul acelorași motive de fapt expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În primul ciclu procesual, analiza tribunalului s-a centrat pe răspunderea civilă contractuală, însă în cel de-al doilea, prima instanță a reținut că angajarea răspunderii pârâtei nu se poate realiza decât pe tărâm contractul, întrucât răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar față de cea contractuală; ca o consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Confirmând soluția primei instanțe, curtea de apel a constatat că dreptul la restituirea sumelor achitate în temeiul celor două contracte de lucrări nu poate fi întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, cât timp drepturile și obligațiile deduse judecății rezultă din cele două contracte, iar restituirea sumelor este fundamentată pe neregularități constate de Curtea de Conturi în legătură cu derularea lor. De asemenea, a reținut că demersul judiciar al reclamantei ar fi fost admisibil numai în ipoteza desființării contractelor, situație neincidentă în cauză. A apreciat că inadmisibilitatea acțiunii este relevată și de împrejurarea că prejudiciul reclamat se identifică cu însuși obiectul prestației asumate, respectiv cu prețul lucrărilor din două contracte.

Aceasta dezlegare este corectă și respectă dispozițiile art. 1.350 alin. (3) C. civ.

Articolul 1.349 C. civ. consacră un principiu general, ce corespunde unor cerințe de echitate socială și securitate juridică, potrivit căruia cei care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit dintr-o faptă ilicită ce îmbracă forma delictului sau cvasidelictului civil.

Așa cum rezultă din conținutul acestui text de lege, principiul este fundamentat pe obligația generală ce incumbă oricărei persoane de a nu aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, fapta ilicită fiind apreciată în raport cu regulile generale de conduită.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea contractuală, reglementată de art. 1.350 alin. (2) C. civ., are în conținutul său îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării prestației datorate sau al executării cu întârziere ori al executării ei necorespunzătoare.

Distincția între cele două forme ale răspunderii civile este determinată, așadar, de izvorul obligației încălcate care a cauzat prejudiciul, respectiv dacă fapta ilicită este determinată de nerespectarea obligației generale legale de prudență și diligență de a nu prejudicia sau a unei obligații contractuale.

În speță, cauza acțiunii decurge din conduita intimatei afirmată pe parcursul derulării celor două contracte de lucrări și vizează executarea lucrărilor de această parte, în condițiile lipsei devizelor de ofertă de lucrări, dublarea prețului cu manopera, achitarea unor cheltuieli supradimensionate cu forța de muncă, neexecutarea lucrărilor ce au format obiectul contractului nr. x/17.05.2012, lipsa recepției lucrărilor executate în temeiul acestor contracte.

În determinarea instanței competente să judece cauza în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțând regulatorul de competență, în primul ciclu procesual, a stabilit că, raportat la cauza pretențiilor deduse judecății, cererea reclamantei privește executarea unor contracte.

Dezlegările instanței supreme asupra obiectului acțiunii se impun în cauză nu doar în planul competenței, ci și în procesul de judecată realizat de instanțe în ambele cicluri procesuale, excluzând, sub acest aspect, orice statuare în sens contrar.

În acest context, având în vedere că elementele raporturilor juridice litigioase decurg din cele două contracte de lucrări încheiate între părți, rezultă că dreptul la restituirea plăților efectuate în baza lor nu putea fi valorificat decât pe tărâm contractual, potrivit art. 1.350 C. civ.

Pretențiile deduse judecății sunt consecința exercitării unui drept care rezultă din raportul juridic contractual, cel de a încasa prețul unor lucrări ce fac obiectul contractelor, nefiind urmarea exclusivă a unei fapte ilicite a debitorului în plan extracontractual.

Mai mult decât atât, în măsura în care intimatei i se impută o executare necorespunzătoare a contractelor, analiza existenței faptei ilicite nu putea fi realizată decât prin raportare la drepturile și obligațiile asumate de părți prin cele două convenții, chestiune incompatibilă cu natura răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a stabilit că, în cauză, plasarea litigiului în sfera răspunderii delictuale nu este posibilă, calea admisibilă fiind cea a răspunderii contractuale, în considerarea art. 1350 alin. (3) C. civ.

De asemenea, succesiunea considerentelor expuse în cuprinsul deciziei recurate relevă că în justificarea soluției pronunțate, referirea instanței de apel la dispozițiile art. 1.270 C. civ. s-a realizat pentru a sublinia obligativitatea aplicării celor două contracte între părți chiar și în sfera răspunderii, în contextul în care conduita pretins ilicită și prejudiciul cauzat derivă din acestea.

De altfel, nici criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.385 C. civ. nu pot fi primite, de vreme ce statuările instanței de apel cu privire la obiectul reparației sunt consecința transpunerii în cauză a cerinței impuse de normele legale cu privire la prejudiciu în vederea angajării răspunderii civile delictuale, expusă de această instanță în cuprinsul considerentelor, în ultimul paragraf de la fila x a hotărârii atacate, necontestată în recurs.

Simpla fundamentare a demersului judiciar al reclamantei pe răspunderea civilă delictuală nu poate impune de plano concluzia afirmării unei răspunderi deduse din nerespectarea regulilor de conduită, în măsura în care, în speță, situația dedusă judecății se circumscrie sferei răspunderii speciale reglementate de art. 1.350 alin. (1) C. civ., care, în lumina alin. (3) al aceluiași articol, nu poate fi înlăturată de părți.

În concluzie, față de considerentele expuse mai sus, instanța de apel a dat o interpretare corectă a normelor de drept material, sens în care motivul de nelegalitate circumscris ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Așa fiind, constatând că deciziei recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov împotriva deciziei civile nr. 575A/06.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.