ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2564/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.12.2019 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Unitatea Administrativ Teritotială Comuna GORBAN, Instituția Primarului UAT Comuna GORBAN și B., solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului până la data plății efective a despăgubirilor. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23.07.2020 instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a instituției primarului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B..

Prin sentința civilă nr. 2971 din 23.12.2021, Tribunalul Iași a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritotială Comuna GORBAN.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 125/2023 din 14 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva aceste decizii, A. S.R.L. a formulat recurs.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, după prezentarea succintă a istoricului litigiului, recurenta-reclamantă critică încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material incidente situației deduse judecății.

O primă critică vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor care reglementează modul de acordare a plăților prevăzute de O.U.G. nr. 3/2015. În acest sens, recurenta arată că interpretarea greșită este rezultatul necorelării art. 8 lit. n) teza finală din O.U.G. nr. 3/2015 cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015, precum și omisiunea de a analiza întreg textul art. 8 lit. n) din O.U.G. nr. 3/2015. În continuare, recurenta redă dispozițiile celor două texte legale și susține că potrivit art. 8 lit. n) din O.U.G. nr/3/2015, din cele trei categorii de documente care dovedesc că terenul se află la dispoziția fermierului, prevăzute de art. 5 alin. (2) din Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015, doar în cazul în care terenul este deținut în temeiul unui contract de concesiune, închiriere sau arendă încheiat cu o unitate administrativ teritorială sau cu Agenția Domeniilor Statului, este necesară depunerea documentului încheiat înaintea depunerii cererii de plată, deoarece în celelalte cazuri dovada deținerii terenului se realizează prin intermediul adverinței eliberate pe baza registrului agricol, acestui înscris nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 8 lit. n) din O.U.G. nr. 3/2015. Prin urmare, arată recurenta, soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală, aceasta întemeindu-se pe raționamentul greșit conform căruia utilizarea unui teren agricol este legală numai în situația existenței unor înscrisuri care să îi confere utilizatorului dreptul de a folosi respectiva suprafață.

Potrivit recurentei, ipoteza avută în vedere de instanța de apel este eronată deoarece utilizarea unui bun poate avea caracter legal și în lipsa unor documente, cum este cazul celui care exercită posesia unui bun fără a avea un titlu asupra acestuia sau în cazul unui detentor precar care stăpânește bunul cu îngăduința proprietarului, detenția precară neimplicând în mod necesar încheierea unui înscris care să confere detentorului dreptul de a folosi bunul, aspect prevăzut de art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ.. Mai arată recurenta că stăpânirea unui bun în calitate de detentor precar este recunoscută de lege, astfel cum este prevăzut de art. 949 alin. (2) C. civ.

Totodată, recurenta susține că atât timp cât legislația în materie impune doar condiția utilizării terenului pentru activități agricole, fără a face nicio distincție din perspectiva titlului în temeiul căreia se exercită respectiva utilizare, o astfel de distincție nu poate fi făcută de către intimata-pârâtă, aceasta fiind obligată să emită adeverința care atestă utilizarea terenului pentru activități agricole, indiferent de izvorul juridic al dreptului de a utiliza terenul. Autoarea căii de atac face trimitere la dispozițiile Ordinului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 147/2017 prin care au fost aprobate Normele tehnice privind modul de completare a registrului agricol pentru perioada 2015-2019 și concluzionează că, din moment ce aceste dispoziții legale atestă că utilizarea terenului se poate realiza și în condițiile în care utilizatorul l-a primit sub alte forme decât cele prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este evident că statuarea instanței conform căreia utilizarea legală implică un titlu legal în mod necesar, este eronată.

Sub un alt aspect, recurenta susține că argumentul instanței de apel conform căruia reclamanta nu deține calitatea de detentor precar al terenului este eronat, instanța de prim control judiciar aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1254 C. civ. cu privire la efectele nulității actului juridic și ale art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ.. Potrivit recurentei, raționamentul instanței de apel prin care a reținut că societatea A. S.R.L. nu are calitatea de detentor precar al suprafeței de 238 ha este greșit deoarece A. S.R.L. a susținut că deține terenul cu acordul proprietarului de drept al acestuia, diferit de fostul proprietar C. S.R.L., împrejurare care îi conferă calitatea de detentor precar, și nu calitate de arendaș. De asemenea, recurenta arată că titlul de proprietate al arendatorului C. S.R.L. a fost desființat prin sentința penală nr. 49 din 10.06.2016 a Curții de Apel Suceava, sens în care aceasta nu mai avea calitatea de arendator și nu se mai putea opune folosinței exercitate de societatea recurentă.

În drept, recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece dispozițiile privind cazurile care nu constituie posesie (art. 918 C. civ.), cele privind desființarea contractului și a actelor subsecvente (art. 1254 C. civ.), precum și prevederile O.U.G. nr. 3/2015 și ale Ordinului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 619/2015 sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce normele materiale nu au fost corect aplicate.

Instanța supremă reține că simpla menționare formală a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și indicarea formală a unor texte de lege despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs de nelegalitate.

Nemulțumirile recurentei și susținerile legate de soluția pronunțată cu privirea la cererea de apel, nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, recurenta-reclamantă, în expunerea motivelor de recurs, a reluat critici exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, susținerile recurentei-reclamante prin care expune amplu instituția detentorului precar, precum și trimiterile pe care aceasta la face la înscrisurile din dosar și relatarea situației de fapt, justificând astfel, în opinia aceteia, calitatea societății A. S.R.L. de detenor precar al terenului în litigiu, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., or, se constată că în speță, doar a fost înlocuit termenul de "instanța de fond" cu "instanța de apel", sens în care controlul judiciar nu se poate realiza dacă nu sunt aduse critici punctuale deciziei atacate.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante cu privire la situația de fapt nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125/2023 din 14 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125/2023 din 14 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2023.