ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2384/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă la 16.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 571.200 RON, reprezentând contravaloarea utilajelor de panificație livrate pârâtei, sumă ce se va actualiza cu indicele ratei de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

La 10.02.2021 pârâta a formulat cerere reconvențională, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 85.243,94 RON, plus T.V.A, care, prin încheierea din 15.07.2021, a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 14/25.01.2022, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondate acțiunea principală și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 296/19.12.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 36/29.12.2022, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din 13.03.2020, sumă ce se va actualiza cu indicele ratei de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 11.12.2020 și până la data plății efective a debitului, a admis în parte cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.119,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prima etapă procesuală și în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și, după rejudecare, admiterea apelului promovat de aceasta împotriva sentinței primei instanțe și schimbarea acesteia, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.

În susținere, după prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. nu erau aplicabile în cauză, de vreme ce aceasta s-a opus administrării probei cu audierea martorului C., angajat al intimatei, pentru care exista o situație de incompatibilitate și nu și-a exprimat acordul, expres sau tacit, cu privire la administrarea acestei probe.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură instituite de acest text de lege, a căror nerespectare este sanționată cu nulitatea actului de procedură, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

A mai subliniat că declarația acestui martor este vătămătoare, în măsura în care a fost determinantă în formarea convingerii instanței de prim-control judiciar în sensul că recurenta a vândut intimatei doar un cuptor, ca deșeu sau pentru piese de schimb și că prețul convenit de părți ar fi fost 5.000 euro; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.240 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.270 C. civ.

Astfel, a afirmat că pentru lămurirea cauzei era necesar să fie analizate două aspecte, obiectul și prețul contractului încheiat între părți, în concordanță cu voința acestora.

Cu privire la primul element, recurenta-reclamantă a precizat că părțile au avut poziții divergente asupra acestuia, întrucât, pe de o parte, ea a susținut că a vândut bunuri în stare de funcționare, având reprezentarea că acestea vor fi utilizate de intimata-pârâtă pentru desfășurarea activității sale, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă a afirmat că respectivele bunuri s-au vândut ca deșeuri sau piese de schimb, invocând starea degradată a acestora.

De asemenea, a susținut că, în mod greșit instanța de prim-control judiciar a reținut că nu s-a făcut dovada certitudinii produselor vândute, din perspectiva faptului că acestea nu au fost enumerate în avizele de însoțire a mărfii aflate la dosar, în măsura în care în cadrul interogatoriului administrat intimatei în apel, aceasta a recunoscut discuțiile purtate de fostul administrator al acestei societăți cu recurenta în privința vânzării bunurilor, discuții expuse în cererea de apel, iar intimata nu a contestat faptul că produsele livrate ar fi fost cele indicate în acțiunea introductivă.

Potrivit recurentei, proveniența bunurilor a fost probată, precum și valoarea și data de achiziție a acestora, respectiv octombrie 2018, martie 2019 și iulie 2019, apropiată datei transferului proprietății asupra bunurilor către intimată. Pe aceste premise, a considerat că aplicarea prezumției judiciare fundamentată pe practicile statornicite între părți și pe uzanțele profesioniștilor în domeniu, putea releva că bunurile nu s-au vândut ca deșeuri, ci ca bunuri utilizabile.

Referitor la prețul contractului, a arătat că bunurile au fost vândute în schimbul unui preț similar cu cel de achiziție. Prin urmare, a apreciat că apărarea intimatei, conform căreia acordul părților a fost ca bunurile să se vândă la un preț de 5.000 - 6.000 euro, de 20 ori mai mic decât cel facturat, nu putea fi primită.

Mai mult, recurenta a susținut că factura aferentă bunurilor vândute i-a fost comunicată intimatei prin poștă electronică, conform dovezii aflate la dosar, la adresa de e-mail utilizată de aceasta în mod curent, dar și prin poștă, aceasta refuzând să o primească.

A subliniat că apărările și conduita procesuală a intimatei au fost contradictorii pe tot parcursul procesului, în condițiile în care a susținut, pe de o parte, că nu ar fi primit factura sus-indicată, iar, pe de altă parte, că bunurile ar fi fost livrate în stare degradată sau că s-ar înscrie în fals, demers la care a renunțat.

A mai arătat că, în mod eronat s-a stabilit că factura sus-menționată nu a fost comunicată intimatei, omițându-se că aceasta a fost transmisă prin e-mail și că instanța de apel a ignorat principiul conform căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale, atât timp cât intimata a refuzat să ridice factura originală de la oficiul poștal, în pofida avizării sale.

De asemenea, în susținere, a arătat că raportat la art. 1.266 alin. (2) teza finală C. civ. și la conduita părților ulterior încheierii contractului, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că intimata a avut reprezentarea prețului facturat, în lipsa contestării facturii și că aceasta a căutat mijloace de a eluda obligația de plată ce îi incumba, refuzând să primească documentul original.

Conchizând, a subliniat că a făcut dovada existenței raportului juridic obligațional în virtutea căruia aceasta s-a obligat a vinde bunurile în litigiu, iar intimata să le achiziționeze și să achite prețul, așa cum acesta este menționat în factura nr. x/13.03.2020.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim set de critici formulate împotriva hotărârii atacate vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care recurenta, în fața primei instanțe, s-ar fi opus administrării probei cu audierea martorului C., angajat al societății intimate-pârâte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte remarcă faptul că, în prima etapă procesuală, pentru combaterea acțiunii, intimata a solicitat, printre alte probe, și audierea martorului sus-menționat. La termenul din 19.10.2021, reprezentantul convențional al reclamantei, recurentă în prezenta fază procesuală, a arătat că se opune administrării probei testimoniale, motivat de faptul că nu este pertinentă, concludentă și utilă cauzei.

Prin memoriul de apel, reclamanta a criticat, printre altele, măsura dispusă de către prima instanță cu privire la proba cu martori încuviințată pârâtei, susținând că ea nu a fost de acord cu audierea martorului, întrucât acesta era angajat al pârâtei, astfel că, în temeiul art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., această probă nu trebuia încuviințată, fiind inadmisibilă. Asupra acestui motiv de apel, instanța de prim-control judiciar a apreciat că susținerile reclamantei au fost formulate omisso medio și cu depășirea termenului legal pentru invocarea lor, în condițiile în care reprezentantul convențional al reclamantei s-a opus administrării probei în discuție pentru alte motive decât cele sesizate în apel.

Această dezlegare este corectă, fiind dată cu respectarea normelor legale criticate.

Astfel, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "Nu pot fi martori: (...) cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți; (...)".

Totuși, alin. (2) al acestui text de lege permite ca părțile să convină, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și respectivele persoane. Incapacitatea persoanelor aflate în dușmănie sau în legături de interese cu una dintre părți de a depune mărturie a fost stabilită de legiuitor exclusiv în interesul părților litigante, împrejurare care impune ca partea în favoarea căreia a fost consacrată o astfel de interdicție să formuleze obiecțiuni cu privire la audierea acestor persoane.

Cu alte cuvinte, constituie o piedică legală pentru ascultarea respectivei persoane în proces, împrejurarea ca partea interesată să ridice obiecțiuni în privința audierii.

Relevante în acest sens sunt și statuările Curții Constituționale din decizia nr. 738/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326/13.04.2018, aplicabilă în speță pentru identitate de rațiune, în evaluarea constituționalității dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 1 și alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, (...) o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens".

În atare condiții, atitudinea procesuală a apărătorului reclamantei care, la termenul din 19.10.2021, a arătat că se opune cererii de administrare a probei cu audierea martorului din perspectiva neîndeplinirii cerințelor de utilitate, concludență și relevanță pentru soluționarea procesului, nu echivalează cu opoziția părților la ascultarea martorului, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât motivele care puteau atrage aplicarea acestei ipoteze nu au fost aduse la cunoștința instanței la momentul încuviințării probei, relația dintre martor și pârâtă fiind sesizată abia în calea de atac devolutivă.

Așa fiind, instanța de recurs apreciază că administrarea probei cu martorul D. nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, față de caracterul de ordine privată al acestei norme legale, opoziția recurentei ar fi trebuit să fie expresă și manifestată cel mai târziu înainte de audierea martorului. Or, în condițiile în care reclamanta, care a beneficiat, de altfel, de asistență juridică, a fost prezentă la termenul din 19.10.2021 în fața primei instanțe, fără să se opună audierii, în acord cu art. 315 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză a intervenit o convenție tacită a părților sub acest aspect.

Mai mult, fiind în prezența unei nulități relative, determinată de interesul particular al părților protejat de norma în discuție, aceasta putea fi invocată doar de partea interesată, potrivit art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. Prin urmare, față de contextul procesual, această chestiune trebuia sesizată la termenul la care s-a săvârșit, astfel că, în mod corect instanța de prim-control judiciar a stabilit că respectivele aspecte nu pot fi deduse judecății direct în apel, față de prevederile legale citate, reclamanta fiind decăzută așadar din dreptul a invoca neregularitatea procedurală.

În atare condiții, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel referitoare la administrarea probei în discuție, este legală, sens în care susținerile recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel nerespectarea dispozițiilor art. 1.240 C. civ., raportate la cele ale art. 1.270 și art. 1.266 alin. (2) teza finală C. civ., din perspectiva nestabilirii corecte a obiectului și prețului vânzării.

Analizând criticile dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că viciul de nelegalitate imputat deciziei atacate este invocat de către autoarea căii de atac prin prisma valorificării greșite de către instanța de prim-control judiciar a unor elemente factuale și probatorii ale cauzei, care, potrivit recurentei, relevau faptul că obiectul contractului de vânzare dintre părți a fost reprezentat de bunuri utilizabile în desfășurarea activității intimatei, și nu piese de schimb sau deșeuri, iar prețul vânzării era cel menționat în factura nr. x/13.03.2020.

Or, aceste susțineri nu pot fi circumscrise motivelor de casare statuate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, potrivit acestui text de lege, limitele controlului judiciar în recurs sunt limitate la aspecte de nelegalitate, și nu de temeinicie.

Astfel, criticile privind modul în care instanța de apel a analizat și a apreciat probele și conduita părții intimate, în scopul stabilirii situației de fapt, respectiv a condițiilor vânzării intervenite între părți, excedează motivului de casare invocat, în recurs nefiind permisă reevaluarea celor două elemente, în actualul context legislativ; numai instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză și este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Simpla neconcordanță dintre situația de fapt reținută de instanțele de fond și teza prezentată de recurentă nu are aptitudinea să declanșeze controlul judiciar de legalitate al deciziei din apel, în lipsa unor argumente de nelegalitate, care să permită reformarea hotărârii atacate, decurgând din "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", și nu din statuarea în fapt de către instanța de apel, pe baza probelor administrate.

Totodată, Înalta Curte constată că susținerile recurentei privind nerespectarea voinței părților în stabilirea condițiilor vânzării sunt invocate direct în recurs, omisso medio, astfel că, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acestea vor fi înlăturate de la examenul de legalitate al decizie recurate.

Față de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, context în care, în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenții, cheltuielile de judecată solicitate de aceasta, în prezenta cale extraordinară de atac, vor rămâne în sarcina sa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/19.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.