ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2330/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâtei să precizeze modalitatea de stingere a debitului aferent contractului de credit prin încasarea poliței de asigurare în cuantum de 5.000 euro, sumă achitată de asigurător ca efect al incidenței unui caz de îmbolnăvire și pensionare a reclamantului A., sub sancțiunea de daune-compensatorii de 300 RON/zi până la data îndeplinirii obligației.

De asemenea, s-a solicitat să se constate declararea nelegală a scadenței anticipate a creditului la 21.03.2017 și impunerea plății întregii sume împrumutate, deși polița de asigurare pentru caz de boală acoperea dobânda restantă, iar clauzele de majorare a dobânzii contractuale au fost declarate abuzive și anulate prin hotărâre judecătorească.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 250.000 RON ca urmare a prejudiciilor aduse demnității, integrității și sănătății emoționale.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2020 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2020 a fost admisă excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având ca obiect acțiune în constatare.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes referitor la petitul doi al cererii, constând în obligarea pârâtei la restituirea dobânzii încasate în mod abuziv în perioada 28.05.2008 - 06.06.2011.

Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată cu privire la petitele doi și cinci ale cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea dobânzii încasate în mod abuziv în perioada 28.05.2008 - 06.06.2011 și respectiv la daune morale.

În temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., au fost unite cu fondul excepțiile inadmisibilității petitului patru și lipsei de interes a petitului trei al cererii de chemare în judecată, privind constatarea declarării în mod nelegal a scadenței anticipate a creditului la 21.03.2017 și obligarea pârâtei să precizeze modalitatea de stingere a debitului aferent contractului de credit prin încasarea poliței de asigurare în cuantum de 5.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1534/2022 din 24 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respins primul capătul de cerere, ca inadmisibil.

A fost admisă excepția lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere, fiind respins acest capăt de cerere, ca lipsit de interes.

De asemenea, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului patru de cerere, fiind respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.923,36 CHF, achitată suplimentar de reclamanți în perioada 28.05.2008-06.06.2011, cu titlu de dobândă în temeiul contractului de credit nr. x/28.05.2008, ce va fi actualizată cu indicele de inflație, precum și a sumei de 2.367,48 CHF, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată până la data de 18.01.2022, care se va calcula în continuare, până la plata efectivă a debitului.

Au fost respinse în rest pretențiile, ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.357,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâta C.

Prin decizia civilă nr. 336 din 1 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse apelurile, ca nefondate.

A fost respinsă cererea apelantei-pârâte de obligare a apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Totodată, recurenții au solicitat cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., deoarece instanța de apel a înlăturat de la analiză probele solicitate de reclamanți, fiindu-le încălcat acestora dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat înscrisurile depuse de bancă în susținerea modalității de efectuare a compensației poliței de asigurare cu debitele contractuale.

În susținerea motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții au arătat că excepția lipsei de interes cu privire la capătul trei de cerere a fost admisă, fără a fi motivată și fără a fi analizat probatoriul, concluzionându-se greșit că obligația de informare și de notificare a sumelor și modului de stingere a obligațiilor aplicat de bancă a fost îndeplinită.

Referitor la punctul patru al cererii de chemare în judecată, s-a arătat că instanța de apel a expus argumente contradictorii, apreciind că cererea este inadmisibilă. Potrivit reclamanților, argumentele expuse de instanță sunt contradictorii în sensul în care, pe de o parte, s-a arătat că partea nu poate formula o cerere în realizare, respectiv de constatare a nulității declarării scadenței anticipate iar, pe de altă parte, că această cerere poate fi dedusă judecății într-o contestație la executare.

Cu privire la capătul cinci al cererii, reclamanții au învederat că instanța de apel nu a analizat probatoriul referitor la situația medicală a acestora, reținând greșit că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între conduita băncii și prejudiciul invocat.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii a formulat recurs pârâta C. S.A, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului băncii și al compensării sumelor datorate reciproc de părți.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a criticat calificarea greșită a compensației invocate de pârâtă. Astfel, s-a arătat că banca a invocat compensația legală, și nu compensația convenționala sau judiciară, astfel încât opoziția celeilalte părți față de compensație nu conduce la respingerea aplicării compensației legale, aceasta din urmă intervenind de drept.

S-a mai învederat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.617 C. civ., întrucât instanța de apel în mod eronat a apreciat că sumele de bani opuse de bancă pe calea compensației sunt contestate, nefiind îndeplinite condițiile compensării de drept.

De asemenea, pârâta a invocat încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011 și art. 1.531 alin. (1) - (2) C. civ., instanța de apel reținând greșit că rata indicelui de inflație se datorează și pentru obligațiile pecuniare stabilite în monedă străină.

La 22 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă C. S.A. cu privire la recursul reclamanților, prin care s-a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Instanța supremă reține că unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac, care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege. Așadar, nu vor putea fi exercitate decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

În cauză, se reține că, prin acțiunea formulată la 5 septembrie 2019, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în considerarea efectelor constatării, în temeiul Legii nr. 193/2000, a caracterului abuziv și a anulării clauzelor art. 5.1 și art. 5.4 din contractul credit nr. x/28.05.2008, prin sentința civilă nr. 2503/2016 din 20.04.2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1224A din 29.06.2017, în dosarul nr. x/2015. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii aplicabile și restituirea sumei încasate cu titlu de dobândă nedatorată în perioada 28.05.2008 - 06.06.2011, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație, sub sancțiunea daunelor-interese moratorii.

Prin aceeași cerere s-a mai solicitat obligarea pârâtei să precizeze modalitatea de stingere a debitului aferent contractului de credit. Totodată, s-a solicitat să se constate declararea nelegală a scadenței anticipate a creditului la 21.03.2017, care a avut drept consecință impunerea plății întregii sume împrumutate, deși, potrivit reclamanților, polița de asigurare pentru caz de boală acoperea dobânda restantă, iar clauzele de majorare a dobânzii au fost declarate abuzive și anulate. Nu în ultimul rând, reclamanții au solicitat daune morale, ca urmare a prejudiciilor aduse demnității, integrității și sănătății lor emoționale.

Temeiurile de drept invocate în susținerea cererii au fost dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Cererea de chemare în judecată astfel formulată produce efecte atât pe planul dreptului procesual, cât și pe cel al dreptului substanțial.

În ceea ce privește timbrajul cererii, se observă că, prin încheierea din 13 noiembrie 2020, prima instanță a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, reținând că, prin toate capetele de cerere formulate, reclamanții invocă nerespectarea obligațiilor pârâtei în calitate de profesionist în relația cu reclamanții-consumatori, cererea fiind întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În același sens, în apel, astfel cum rezultă din rezoluția emisă în procedura prealabilă, s-a stabilit că cererea de apel formulată de reclamanți este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 28 C. proc. civ.. Acest aspect a fost reținut și în cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 1 februarie 2023.

În egală măsură, cererea reclamanților a determinat cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata, stabilindu-se definitiv părțile, obiectul cererii-pretenția concretă și situația de fapt calificată juridic.

În ceea ce privește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a apreciat că, raportat la capătul principal al cererii, de constatare a obligației pârâtei de restituire a dobânzii încasate în perioada 28.05.2008 - 06.06.2011, ca efect al constatării caracterului abuziv și al anulării, prin sentința civilă nr. 2503/2016 din 20.04.2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 1224A din 29.06.2017, pronunțate în dosarul nr. x/2015, a clauzelor art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit nr. x/28.05.2008, cererea are ca obiect acțiune în constatare obligație de restituire dobândă.

Acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil, față de posibilitatea formulării unei acțiune în realizare, pe care, de altfel, reclamanții au și dedus-o judecății în subsidiar.

Cu privire la acțiunea în realizare, prin care s-a solicitat să se dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă nedatorată în perioada 28.05.2008-06.06.2011, ca efect al constatării, în cadrul dosarului nr. x/2015, a caracterului abuziv al clauzelor art. 5.1 și 5.4 din contract, tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 6, art. 12 alin. (4) și art. 14 din Legea nr. 193/2000 și principiul restitutio in integrum, consumatorii având dreptul la restituirea a tot ceea ce au plătit în temeiul clauzelor abuzive. Prin urmare, a fost admis acest capăt de cerere, dispunându-se restituirea sumei de 2.923,36 CHF, cu titlu de dobândă plătită nedatorat și a sumei de 2.367,48 CHF, reprezentând dobândă legală penalizatoare.

Ca o consecință, cererea de restituire a dobânzii plătite nedatorat în temeiul clauzelor art. 5.1 și 5.4 din contract, cu care a fost învestită instanța în prezentul dosar, este o cerere subsecventă și în continuarea demersului în justiție inițial ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, fiind formulată tot în scopul apărării drepturilor reclamanților în calitate de consumatori. Această cerere putea fi, de altfel, dedusă judecății chiar în dosarul nr. x/2015, fiind accesorie celei de constatare a caracterului abuziv și a nulității clauzelor 5.1 și 5.4. din contractul de credit.

În continuare, se reține că, în susținerea capetelor de cerere subsecvente, având ca obiect precizarea modalității de stingere a debitelor aferente contractului de credit, constatarea declarării nelegale a scadenței anticipate a creditului, respectiv a plății întregii sume împrumutate, precum și plata de daune morale, capete de cerere respinse de către prima instanță, reclamanții înșiși au invocat dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În alți termeni, prevalându-se de O.G. nr. 21/1992, reclamanții au invocat nelegalitatea unor acte emise în executarea contractului de credit și, ca o consecință a prejudiciului cauzat, au solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale.

Or, este incontestabil că O.G. nr. 21/1992 invocată de reclamanți cuprinde norme de protecție a consumatorilor, nu numai prin raportare la momentul încheierii contractului, ci pe toată durata contractului de credit, așadar, și în faza de executare a acestuia, scopul final al edictării dispozițiilor legii speciale fiind acela al remedierii eventualelor prejudicii cauzate consumatorilor prin nerespectarea de către profesioniști a obligațiilor legale sau contractuale de care sunt ținuți în relația cu consumatorii.

Se impune astfel observația că noțiunea de cerere în materia protecției consumatorilor, contrar opiniei exprimate de părți, nu se limitează numai la formularea unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale sau invocarea în mod singular a unui temei specific de drept din legislația specială, fiind o noțiune mai largă, care trebuie raportată la calitatea de consumatori a reclamanților și la drepturile care se urmăresc a fi ocrotite.

Mai mult, se reține că instanța de apel, respingând apelul reclamanților, a înlăturat criticile formulate cu privire la sentința atacată și a confirmat raționamentul judiciar expus de prima instanță.

Având în vedere argumentele mai sus arătate, instanța supremă constată că, raportat la obiectul și natura litigiului, astfel cum au fost stabilite în etapele procesuale anterioare și temeiurile de drept invocate în susținerea cererii și reținute de instanțele devolutive, reclamanții au calitatea de consumatori, iar pârâta pe aceea de profesionist, raportul juridic dedus judecății intrând sub incidența legislației consumatorilor.

Niciuna dintre părți nu a contestat această calificare juridică, ea impunându-se întocmai în fața instanței de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reține că recursurile cu care a fost învestită instanța supremă vizează o hotărâre pronunțată într-un litigiu în materia protecției consumatorilor. Or, în funcție de natura litigiului se produc efecte juridice pe plan procesual și din perspectiva căilor de atac prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

Procesul demarat de reclamanți a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv la 5 septembrie 2019, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j)

3

, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății - 5 septembrie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele pronunțate în materia protecției consumatorilor.

Raportat la dispozițiile legale mai sus citate, decizia atacată este o hotărâre definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Implicit, nici împotriva încheierilor premergătoare hotărârii, care, potrivit legii, pot fi atacate numai odată cu fondul, nu este deschisă calea extraordinară de atac.

Faptul că în dispozitivul deciziei recurate s-a menționat dreptul părților de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoașterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, în acest sens stabilind art. 457 alin. (1) C. proc. civ. că, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 336 din 1 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 336 din 1 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.