ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1560/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Asupra cererii de revizuire de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2818/30.10.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.A., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 388.495,49 RON, reprezentând dobândă penalizatoare și suma de 10.489,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 7.489,90 RON, taxă judiciară de timbru acordată proporțional cu pretențiile admise și 3.000 RON, onorariu expert avansat de reclamantă și a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei; a admis în parte cererea de majorare a onorariului formulată de către expertul desemnat B., a majorat onorariul provizoriu stabilit în favoarea acesteia cu suma de 5.000 RON și, stabilind onorariul definitiv total în cuantum de 8.000 RON, a obligat pârâtul la plata către acest expert, în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare de pe lângă Tribunalul București, a diferenței în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 30.08.2020 și a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect aceste pretenții ca prescrisă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 48.092,87 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 asupra sumei de 284.876 RON, pentru perioada 30.08.2020-14.02.2022, și asupra sumei de 470.728 RON, pentru perioada 30.08.2020-15.02.2022 și suma de 2.047,79 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise, a menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 3.504,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

La 30.07.2025, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost înregistrată, sub nr. x/2025, cererea de revizuire promovată de S.C. A. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1134A/03.07.2025, a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, titulara căii extraordinare de atac a arătat că hotărârea supusă revizuirii este contrară sentinței civile nr. 270/28.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

A arătat că, în acel litigiu, instanța, anulând decizia FGA nr. 14454/03.05.2018, de respingere a cererilor formulate de societatea de asigurare, pe motivul depășirii plafonului de 450.000 RON, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a respins cererea sa de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 8.818.006,63 RON și a dispus ca pârâtul să soluționeze fiecare cerere de plată, stabilind că, în lipsa unei astfel de analize, nu poate fi verificată existența și întinderea creanțelor pretinse. A apreciat că, prin sentința menționată, curtea de apel a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul că sumele de bani pretinse prin cererile de plată înaintate FGA, nu aveau, la acel moment, o existență certă, iar instanța nu putea proceda la examinarea fondului pretențiilor și, în consecință, să dispună obligarea pârâtului să le achite.

Referitor la al doilea litigiu, a menționat că obiectul acestuia a fost obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii penalizatoare pentru despăgubirile aferente cererilor de plată în discuție în litigiul anterior, pe care pârâtul le-a achitat cu întârziere, după aproximativ 6 ani de la momentul înregistrării lor. A arătat că, în acel proces, pârâtul a invocat excepția prescripției, atât în raport cu termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cât și față de termenul de 3 ani, reglementat de art. 2.517 C. civ., momentul de început fiind data comunicării deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018, iar prima instanță a respins excepția prescripției, stabilind că termenul a început să curgă de la 03.02.2022, când a rămas definitivă soluția de anulare a deciziei FGA anterior menționate.

A precizat că sentința tribunalului a fost schimbată în apel, ca urmare a admiterii apelului declarat de FGA, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile anterioare datei de 30.08.2020.

Așa fiind, revizuenta a susținut că soluția respingerii ca prescrise a despăgubirilor respective încalcă dezlegările date prin sentința instanței de contencios administrativ, în primul litigiu, întrucât la momentul pronunțării acelei hotărâri, creanțele solicitate de societatea de asigurare nu fuseseră verificate de intimat, nu aveau caracter cert, astfel încât prescripția nu începuse să curgă.

A subliniat că acțiunea ce a făcut obiectul litigiului finalizat cu decizia supusă revizuirii este o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar potrivit dezlegărilor date prin decizia nr. 22/24.06.2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data de la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În opinia revizuentei, transpunând în cauză aceste statuări cu putere de lege, rezultă că, înainte de a se stabili caracterul cert al creanțelor pretinse, nu putea cunoaște dacă a suferit un prejudiciu, iar dacă instanța nu a putut determina întinderea eventualului prejudiciu, înseamnă că nici S.C. A. S.A. nu îl putea determina, iar prescripția nu putea începe să curgă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de revizuire invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în conformitate cu art. 513 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat".

Totodată, dispozițiile art. 24 C. proc. civ. prevăd că dispozițiile legii noi se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea ei în vigoare, iar art. 27 din același cod stabilește că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, având în vedere că dosarul nr. x/2023, în care a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii, a fost înregistrat pe rolul instanțelor la 30.08.2023, forma modificată a art. 513 alin. (4) C. proc. civ. este aplicabilă în prezenta cauză.

Din cuprinsul acestei norme de drept rezultă că legiuitorul a extins motivul de revizuire referitor la existența unor hotărâri potrivnice, în sensul că acesta vizează și încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia, concretizat în nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are drept fundament instituția autorității de lucru judecat, reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia " nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit art. 431 alin. (2) din același act normativ, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, prin intermediul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca, referitor la cele două litigii, să se impună întrunirea cerinței triplei identități de obiect, cauză și părți. Această normă de drept are drept scop înlăturarea contradicțiilor ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătorești, între dispozitivul și considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății și hotărârea pronunțată în această a doua judecată, precum și între considerentele decizorii ale hotărârilor.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente (părți, obiect și cauză), trebuie să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți), fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Prin cererea de revizuire, revizuenta invocă argumente cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, însă, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din această perspectivă, este necesară îndeplinirea unor condiții cumulative: hotărârea supusă revizuirii să fie pronunțată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, considerentele apreciate a fi contrare să susțină și să conducă, sub aspectul raționamentului logico-juridic, spre soluția pronunțată și, de asemenea, trebuie, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți.

În speță, hotărârea judecătorească invocată de revizuentă nu conține considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuție, din nou, în litigiul intervenit între părțile din prezenta cauză.

Revizuenta a susținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a fost încălcat prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2023, întrucât în litigiul anterior, soluționat prin sentința civilă nr. 270/28.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 651/03.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, curtea de apel a statuat că sumele a căror plată a solicitat-o nu aveau o existență certă și nu puteau face obiectul unei verificări de legalitate și temeinicie, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că nu cunoștea întinderea prejudiciului și, prin urmare, termenul de prescripție nu începuse să curgă, pe când în al doilea proces, instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind o parte din pretențiile deduse judecății în acel litigiu.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect contestația formulată de S.C. A. S.A. împotriva deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018 prin care au fost respinse cererile sale de plată, iar prin sentința civilă nr. 270/28.01.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea reclamantei, a anulat această decizie și a obligat pârâtul să soluționeze fiecare cerere de plată, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, interpretând dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, astfel că este nelegală decizia contestată prin care au fost respinse cererile societății de asigurare reclamante pe motivul depășirii acestui plafon prin însumarea creanțelor pretinse de titulara acțiunii; a mai reținut că nu poate proceda la analiza pe fondul pretențiilor de despăgubiri solicitate, întrucât actul administrativ litigios nu cuprinde vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanța să poată efectua un control de legalitate și temeinicie a deciziei sub acest aspect.

În cel de-al doilea litigiu, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma achitată de Fondul de Garantare a Asiguraților pentru cererile de plată respective, calculată de la momentul analizării cererilor până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 2818/30.10.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității cererii și prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 388.495,49 RON, cu titlu de dobândă legală, iar prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 30.08.2020 și a respins aceste pretenții ca prescrise, obligând pârâul să plătească reclamantei suma de 48.092,87 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată la suma de 284.876 RON, pentru perioada 30.08.2020 - 14.02.2022 și la suma de 470.728 RON, pentru perioada 30.08.2020 - 15.2.2022, precum și la plata cheltuielilor de judecată, menținând celelalte dispoziții din hotărârea atacată.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că societatea de asigurare reclamantă a cunoscut, din perioada 2016-2017, că nu a primit plata despăgubirilor solicitate și că vinovat de întârziere este pârâtul, astfel că a avut posibilitatea de a solicita daune-interese moratorii pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei introducerii cererii de chemare în judecată, 30.08.2023, astfel că dreptul său la acțiune pentru dobânda legală aferentă perioadei 14.11.2016 - 29.08.2020 este prescris.

Înalta Curte arată că, în condițiile în care obiectul și cauza celor două acțiuni sunt diferite - prima fiind o acțiune la instanța de contencios administrativ, care a anulat decizia contestată doar pe aspecte de nelegalitate, fără a analizat pe fond pretențiile reclamantei aferente cererilor de plată înaintate pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, iar a doua, o acțiune în pretenții pe rolul instanței civile, pentru plata dobânzii penalizatoare pentru achitarea cu întârziere a despăgubirilor aferente respectivelor cereri de plată - nu poate exista o legătură între acestea, nefiind vorba de două hotărâri potrivnice prin care să fi fost analizată de către două instanțe diferite aceeași chestiune litigioasă, iar în al doilea litigiu soluția să fi fost rezultatul încălcării puterii de lucru judecat a statuărilor din primul proces.

Din examinarea considerentelor sentinței civile nr. 270/28.01.2019 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal nu rezultă că această instanță a statuat asupra lipsei caracterului cert al despăgubirilor pretinse de S.C. A. S.A., ci revizuentul a dat o astfel de interpretare unui raționament prin care s-a analizat o altă temă.

Astfel, analizând chestiunea nulității deciziei FGA și susținerile reclamantei din acel proces referitoare la incompatibilitatea dispozițiilor legale interne cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, curtea de apel a apreciat, prin prisma Convenției, asupra naturii juridice de bun, în sensul de valoare patrimonială pentru care partea pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a o vedea concretizată.

În acest context, a reținut următoarele: "La momentul încheierii contractului de asigurare facultativă, legea în vigoare (Legea nr. 136/1995) nu prevedea, în cazul falimentului unui asigurător, plafonarea despăgubirilor acordate de către Fond. Problema care se pune este însă, dacă simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă și conținutul dispozițiilor Legii nr. 136/1995 erau suficiente să dea naștere speranței legitime a reclamantului de a vedea concretizat dreptul de despăgubire de către Fond. Or, în contextul reținut mai sus de către Curte, al mecanismului de formare a raportului juridic dintre cele două părți în cauză, bazat pe falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei și pe existența la acest moment a unei norme care să instituie obligația Fondului de garantare, Curtea apreciază că, anterior, reclamantul nu avea un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil. Din contră, acesta era beneficiarul unei valori patrimoniale multiplu condiționate, care s-ar fi stins prin nerealizarea condiției, neputând astfel beneficia de protecția Convenției".

Aceste considerente ale hotărârii pronunțate în litigiul anterior nu vizează, în concret, creanța S.C. A. S.A. aferentă cererilor de plată respinse de FGA prin decizia contestată, ci lămurește modul de formare a raportului juridic dintre părțile litigiului, stabilind că a luat naștere la momentul falimentului asigurătorului care trebuia să achite reclamantei respectivele despăgubiri, iar anterior acestui moment nu se putea prevala de existența în patrimoniul său a dreptului de creanță împotriva FGA.

Așa fiind, se desprinde concluzia că statuările din cuprinsul deciziei supuse revizuirii referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune nu se opun considerentelor curții de apel din litigiul anterior, întrucât în primul proces nu a fost dezbătută chestiunea prescripției, nici măcar a caracterului cert al creanței, cum susține revizuenta, ci instanța de contencios administrativ a examinat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților numai din perspectiva legalității, fără a dezlega aspecte vizând fondul pretențiilor S.C. A. S.A., reprezentând despăgubiri decurgând din contractele de asigurare, astfel că în al doilea proces chestiunea prescripției accesoriilor aferente acelor despăgubiri a fost evaluată pentru prima dată.

În consecință, întrucât hotărârea judecătorească invocată de revizuentă nu conține considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., să respingă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1134A/03.07.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.