ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2306/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând: să fie obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 65.000 USD sau echivalent în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă despăgubire/indemnizație de asigurare pentru pierderea permanentă/definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor, să fie obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 65.000 USD, de la data introducerii cererii și până la data achitării efective către reclamantă, să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1915/24.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 65.000 USD echivalent în RON din ziua plății, reprezentând pretenții, precum și dobânda legală aferentă sumei, de la 04.05.2018 până la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.164 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 1915 din 24.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, fond și apel.

În motivare, apelanta a susținut că hotărârea apelată este nelegală, soluția fiind pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor legale, sens în care a invocat prevederile art. 1270 C. civ.. A susținut că în mod greșit instanța a ignorat dispozițiile referitoare la clauzele de excludere, dispunând obligarea asigurătorului, independent de preexistența unor boli. De asemenea, a mai arătat că de esența contractului de asigurare este tocmai elementul alea, adică un eveniment viitor, posibil, dar incert. Prin urmare, asumându-și asigurătorul obligația de a despăgubi un eveniment care deja există la data încheierii asigurării și despre care asiguratul are cunoștință, respectiv boala, contractul s-ar transforma într-un contract comutativ, producerea riscului fiind o certitudine.

Totodată, a mai susținut că soluția a fost pronunțată fără analizarea corectă a întregului probatoriu și că, în mod greșit instanța a acordat raportului de expertiză o forță probantă superioară celorlalte probe. În acest sens arată că, potrivit înscrisurilor medicale atașate întâmpinării, afecțiunile de astm și afecțiunile arterelor și arteriolelor s-au manifestat anterior perioadei asigurate, iar afecțiunea de gonartroză nu este generată de factorii de risc din timpul zborului, constituind, așadar, excluderi de la obligația de plată a despăgubirii.

În apel, în cadrul probei cu înscrisuri, s-au depus copii ale actului adițional și ale actelor medicale.

La 24.09.2020, apelanta a precizat clauzele de excludere incidente în cauză, indicând în acest sens clauza prevăzută de art. 1.4 lit. d) din contract.

Totodată, cu privire la cuantumul despăgubirii, a arătat că notificarea de refuz este ulterioară actului adițional nr. x la contractul de asigurare, pe care îl depune.

Prin decizia civilă nr. 1251A din 08 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelul pârâtei, precum și cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 26.11.2020, pârâta B. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în limita sumei stabilite prin actul adițional la contractul de asigurare încheiat cu angajatorul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., făcând o aplicare greșită a acestora și a efectelor pe care ar trebui să le producă, interpretându-le vădit greșit ca neaplicabile în cauză.

În concret, arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta a "strecurat" în notele scrise de la termenul din 24.09.2020 o referire la actul adiționat nr. 1 din 06.11.2017 la contractul de asigurare, susținând existența și efectele acestuia doar în concluziile orale, în condițiile în care principiul forței obligatorii a contractului impune ab initio stabilirea exactă a conținutului raporturilor juridice dintre părțile contractante înainte de a angaja răspunderea contractuală a uneia dintre acestea.

În realitate, arată că precizarea realizată în maniera arătată supra nu constituie o critică sau un motiv de apel, pentru a acorda efect principiilor tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum și a face aplicabile dispozițiile art. 477 alin. (1) și ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere instanța de apel fără a le stipula în decizia atacată (pag. 5, par. 2 și 3), ci constituie o clarificare a raporturilor juridice, ca expresie a voinței părților, absolut necesară pentru ca decizia astfel pronunțată să fie una legală și justă.

De asemenea, mai susține că actul adițional nr. x/06.11.2017 constituie o parte integrantă a contractului de asigurare, fundament al pretențiilor reclamantei, respectiv al răspunderii societății pârâte, contract invocat atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, astfel că aceasta din urmă, în baza principiului forței obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, legal aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Totodată, arată că, procedând în această manieră, instanța de apel, deși și-a întemeiat decizia pe răspunderea civilă contractuală a recurentei, s-a raportat la o formă a contractului care nu corespunde voinței reale, legitime și neviciate a părților.

De asemenea, mai arată că stabilirea conținutului raporturilor contractuale este esențială și obligatorie anterior pronunțării unei hotărâri de atragere a răspunderii contractuale, pentru a nu se ajunge în situația în care instanța se pronunță în baza unui conținut al contractului care nu mai este aplicabil părților, atrăgând răspunderea unei părți în temeiul unui contract care nu mai poate produce acele efecte între părți.

Apreciază că instanța învestită cu soluționarea apelului era obligată să se raporteze la forma contractului în vigoare, raportat la situația de fapt invocată de reclamantă și nicidecum să invoce considerente de ordin procesual pentru a înfrânge voința părților.

Totodată, precizează că reclamanta cu rea-credință nu a indicat, pe tot parcursul soluționării cauzei, actul adițional, parte a contractului de asigurare pe care își întemeiază pretențiile.

Prin urmare, susține că, prin înlăturarea actului adițional, instanța de apel a produs o încălcare gravă a principiilor securității raporturilor juridice și al executării contractului cu bună-credință.

Finalmente, recurenta a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în limita sumei stabilite prin actul adițional la contractul de asigurare încheiat cu angajatorul reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

La 18 ianuarie 2021, intimata-reclamantă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 februarie 2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității, ca neîntemeiată, iar, pe fond, înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru în ședința din 10 februarie 2022, a fost comunicat părților, cu mențiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat în scris punct de vedere, prin care a susținut excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, totodată, să se analizeze și excepția netimbrării recursului. Nu în ultimul rând, apărătorul intimatei a menționat că partea pe care o reprezintă nu dorește soluționarea cauzei în procedura de filtru, ci, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 17 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251 A din 08 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilindu-se termen de judecată la data de 08 noiembrie 2022, pentru soluționarea căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată stabilit în cauză, în ședință publică, Înalta Curte a respins singura excepție susținută de apărătorul intimatei-reclamante din cele invocate prin punctul de vedere la raport, respectiv cea a nulității recursului, reținând cauza în pronunțare pe fondul recursului, iar intimata, prin avocat, a depus la dosar și concluzii scrise în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezii depuse în ședință.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea introductivă are ca obiect principal obligarea recurentei-pârâte (asigurător) la plata indemnizației de asigurare în cuantum de 65.000 USD, în temeiul contractului de servicii de asigurare persoane, încheiat de Compania TAROM cu aceasta, pentru pierderea definitivă a aptitudinii medicale de zbor a reclamantei, în calitate de însoțitor de bord al Companiei TAROM S.A.

Subsumat motivului de nelegalitate indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 1270 alin. (1) C. civ., prin aceea că instanța de prim control judiciar s-a raportat la o formă a contractului care nu corespunde voinței reale a părților, fără a avea în vedere actul adițional la contractul de asigurare, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile.

De altfel, și prin susținerile orale formulate în recurs, pârâta a arătat în mod explicit că decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în vedere actul adițional la contractul de asigurare prin care au fost diminuate limitele de despăgubire, or răspunderea asigurătorului trebuia angajată în aceste limite, actul adițional făcând parte din contract.

Totodată, se reține că recurenta și-a exprimat nemulțumirea și în privința faptului că instanța de apel a invocat considerente de ordin procesual pentru a înlătura actul adițional nr. x/06.11.2017, parte integrantă a contractului de asigurare pe care intimata-reclamantă și-a întemeiat pretențiile. Prin urmare, în opinia sa, instanța de apel, în baza principiului forței obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, aplicabilă situației de fapt deduse judecății.

Înalta Curte reține că pretinsa încălcare a normelor de drept material (art. 1270 alin. (1) C. civ.) vizează nesocotirea/încălcarea caracterului obligatoriu al contractului de asigurare, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 6.11.2017, respectiv modificarea Anexei 1 la contractul de asigurare prin Actul adițional nr. x din 6.11.2017, cu referire la cuantumul despăgubirilor, critică cu care instanța de apel nu s-a considerat învestită.

În acest context, însă, pentru a putea stabili dacă a avut loc o încălcare a normelor de drept material (art. 1270 C. civ.), este necesar a se cerceta cu prioritate argumentele pentru care instanța de apel nu a luat în considerare dispozițiile respectivului act adițional de care se prevalează recurenta, raportat la critica acesteia prin care a susținut că instanța de apel, în baza principiului forței obligatorii a contractului, nu ar fi trebuit să excludă precizarea cu privire la modificarea prevederilor contractului de asigurare, instanța învestită cu soluționarea apelului fiind obligată să se raporteze la forma în vigoare a contractului, și nicidecum să invoce considerente de ordin procesual pentru a înfrânge voința părților.

Pentru început, se impune precizarea că "puterea de lege" pe care o conferă legiuitorul contractului valabil încheiat nu se confundă cu puterea de lege a unui act normativ, pentru care o aplicare corectă ar presupune, din partea judecătorului, printre altele, și raportarea (din oficiu) la o anumită "formă în vigoare" a respectivei norme. Altfel spus, exprimarea metaforică a legiuitorului în privința contractului valabil încheiat nu impune aceleași exigențe ca atunci când judecătorul se află în situația de a cunoaște și de a aplica dreptul/dispoziții normative/tratate și acorduri internaționale aplicabile în România, integrate într-un text de lege.

În altă ordine de idei, procesul civil este un proces al intereselor private, caracterizat de principiul disponibilității/dreptul de dispoziție al părților (obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) și în care rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut.

De altfel, principiul disponibilității nu caracterizează exclusiv judecata în primă instanță, astfel încât, și în calea de atac a apelului, judecata este limitată, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituind garanția respectării și aplicării principiului disponibilității.

Însă, așa cum se va arăta în cele ce urmează, recurenta propune un raționament sui generis, făcând abstracție de aceste reguli de procedură și absolutizând rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, Înalta Curte reține că, deși recurenta admite faptul că respectiva "precizare" (aflată la dosar apel care, la pct. 3 cuprinde o mențiune cu privire la cuantumul despăgubirii raportat la actul adițional nr. x la contractul de asigurare de persoane) nu constituie o critică sau un motiv de apel, așa cum, de altfel, nici instanța de apel nu a calificat-o/reținut-o, cu toate acestea, prin cererea de recurs, autoarea susține că acea precizare reprezenta o clarificare a raporturilor juridice, ca expresie a voinței părților, pe care instanța de apel a înlăturat-o.

În realitate, însă, în condițiile în care soluția primei instanțe o obliga la plata unor despăgubiri, iar recurenta a atacat soluția instanței de fond exclusiv pe aspectul existenței răspunderii contractuale, invocând dispoziții din contract referitoare la cauze de excludere a răspunderii, se reține că, deși aceasta avea interes să atace soluția primei instanțe nu numai din perspectiva verificării condițiilor răspunderii sale contractuale, ci și din cea a cuantumului despăgubirii, așa cum, de altfel, reiese și din acea "precizare" formulată ulterior motivării apelului, apelanta (recurenta din prezenta cauză) nu a criticat soluția primei instanțe și din perspectiva cuantumului despăgubirii, ci a adus pentru prima dată în atenția instanței modificarea cuantumului despăgubirii prevăzută de actul adițional, prin depunerea acestuia ulterior motivării apelului.

Mai mult decât atât, așa cum a reținut și instanța de apel, nici prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe pârâta nu s-a referit la un act modificator al contractului de asigurare, acest aspect nefiind, așadar, invocat, nici în fața primei instanțe.

Neprocedând de o manieră diligentă, Înalta Curte notează că raționamentul recurentei se grefează pe o greșită înțelegere a regulilor procedurale, dar și pe propria culpă în gestionarea strategiilor de apărare, astfel că va respinge criticile formulate de aceasta pe calea căii extraordinare de atac, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251A din 8 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs (factura seria x din 25.02.2021, însoțită de chitanța seria x nr. x din 25.02.2021), raportat la dosar recurs (împuternicirea avocațială a avocatului intimatei), atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 6100 RON.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte, constatând culpa procesuală a recurentei, ca parte căzută în pretenții în prezenta fază procesuală, va obliga recurenta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6100 RON, către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1251A din 8 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6100 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.