ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 279/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureșt, secția a VI-a civilă la data de 26 aprilie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 5.040 USD sau echivalent în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă despăgubire sau indemnizație de asigurare pentru pierderea temporară a capacității sau aptitudinii medicale de zbor pentru perioada 20 iunie 2017 - 23 octombrie 2017, respectiv 126 zile x 40 USD/zi; obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 65.000 USD sau echivalent în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă despăgubire sau indemnizație de asigurare pentru pierderea permanentă sau definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 70.040 USD (5.040 USD + 65.000 USD), de la data de 20 februarie 2018, dată la care pârâta a fost pusă în întârziere și până la data achitării efective către reclamantă, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 C. proc. civ. și art. 1350 și următoarele din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3517 din 23 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1633 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A..

La 13 februarie 2020, reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în motivarea soluției de respingere a apelului, instanța a adus argumente contradictorii asupra ansamblului probator, dar și asupra situației de fapt prezentate de reclamantă.

Astfel, instanța de apel a reținut că în primul ciclu procesual reclamanta s-ar fi opus administrării probei cu expertiza medico-legală, iar în faza a doua de apel ar fi solicitat altceva, apreciind deopotrivă că solicitările reclamantei privind administrarea probelor în apel sunt dubitative, constatând în acest sens decăderea reclamantei din dreptul de administrare a acestei probe - în fapt nesolicitată nici în apel, în această cale de atac fiind solicitată o lucrare medico-legală efectuată pe baza analizei actelor medicale aflate la dosar.

Dat fiind rolul instanței de apel, acela de control judiciar, raportat la dispozițiile art. 477 C. proc. civ., coroborate cu art. 22 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel trebuia să analizeze cu prioritate dispozițiile legale în materia expertizei medico-legale, mai exact ce reprezintă de fapt proba solicitată raportat la dispozițiile art. 254 alin. (2), art. 478 alin. (1) C. proc. civ. și mai apoi să se pronunțe în sensul sancțiunii privind decăderea din dreptul de a mai propune probe.

Însă, neanalizând actele normative specifice, instanța de apel a reținut contrar că nu s-a solicitat expertiza medico-legală în apel, însă în cererea de apel reclamanta a solicitat lucrarea medico-legală, în drept reprezentând același lucru, devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, s-a susținut că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri de probatoriu au fost respinse, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a cauzei.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a legii de către instanța de apel.

În acest sens, s-a arătat că pentru acordarea primelor de asigurare "trebuie îndeplinită condiția sine qua non a intervenirii riscului asigurat, respectiv a unui accident, astfel cum acesta este definit în art. 2 al contractului de asigurare". Recurenta a susținut că, într-adevăr, trebuie îndeplinită această condiție a intervenirii riscului asigurat, însă acesta nu este reprezentat de un "accident", ci de motivele regăsite în Anexa 1, pct. 1.3 și 1.4 din Contractul de asigurări nr. x/31.01.2017 care prevăd "asigurarea pentru pierderea temporară/definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor" și nu contractatea unor boli în perioada asigurată, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

În opinia recurentei-reclamante, riscul asigurat nu îl reprezință afecțiunile medicale, ci pierderea temporară și permanentă a aptitudinii medicale de zbor a reclamantei, constatată prin acte medicale, așa cum prevede pct. 1.3 din Anexa 1 la contractul de asigurări, capitolul "riscuri asigurate", de altfel constatate prin notificările de refuz de certificat medical nr. 1044/06.07.2017, nr. 1044/18.09.2017 și nr. 1044/23.10.2017, ca urmare a actelor medicale puse la dispoziția A.A.C.R.

Potrivit art. 1.3 și 1.4 din Anexa 1 la contractul de servicii de asigurare de persoane nr. x/30.01.2017, riscul asigurat în cazul reclamantei este cel al pierderii temporare și permanente a aptitudinii medicale de zbor "RISCURI ASIGURATE: pierderea permanentă/definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor dovedintă de persoana asigurata cu acte medicale, prezentate în exemplar original eliberate de Institutul National de Medicină Aeronautică și Spațială O.N.M.A.S sau de alte insitutii medicale abilitate și autorizate în acest sens, în conformitate cu legislația aplicabilă."

S-a subliniat că instanța de apel a enumerat îndeplinirea altor condiții de existență a riscului fată de cele prevăzute de riscul asigurat determinat de pierderea aptitudinii de zbor, de vreme ce a reținut greșit că riscul asigurat în cazul reclamantei este reprezentat de către un accident sau o boală profesională.

În lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei din apel, în măsura în care instanța a dat efect notificării de refuz de zbor ce a stat la baza modificării raporturilor reclamantei de muncă, implicit activării contractului de asigurare ce face obiectul prezentului dosar, rezultă că instanța a ignorat efectul extinctiv al actului unilateral și s-a oprit și la caracterul obligatoriu și irevocabil al acestuia, prin lipsirea de orice efecte a actului ulterior.

Recurenta a apreciat că forța obligatorie și irevocabilitatea actului juridic unilateral, regăsite în dispozițiile art. 1270 C. civ., sunt consecințe care privesc pe emitentul actului și nu pe destinatarul său, subliniind că actul juridic unilateral (notificarea de refuz de zbor) îi este doar opozabil, iar efectele față de acesta se produc după acceptare sau după epuizarea oricărei contestații referitoare la valabilitatea sau eficacitatea acestuia. Or, instanța de apel nu a realizat o astfel de analiză pentru a putea aprecia efectul și utilitatea acestei notificări de refuz de zbor.

A mai arătat recurenta că în contractul de asigurare, la capitolul ce vizează riscul asigurat privind pierderea aptitudinii medicale de zbor, se prevede ca și condiție de excludere doar situația în care pierderea aptitudinii de zbor (adică existența riscului asigurat) ar fi intervenit ca urmare a unor boli cronice care nu sunt diagnosticate în perioada asigurată,

În final, recurenta a susținut că, indiferent de bolile de care ar fi suferit, manifestărilor acestora și a documentelor care le atesta, îndeplinea criteriile de sănătate impuse de autoritățile cu atribuții de autorizare și control pentru personalul aeronavigant, deci atât din punct de vedere legal cât și al înțelesului contractului de asigurare încheiat de sindicatul al cărui membru era aceasta, fiind aptă, deci sănătoasă, pentru desfășurarea activității de însoțitor de bord.

Totodată, recurenta-reclamantă a mai susținut că, în speță, contractul de asigurare încheiat de intimata-pârâtă cu sindicatul al cărui membru era a avut drept scop tocmai riscul rezultat din pierderea capacității de zbor efective și nu existența sau inexistența unor boli sau simptome.

În concluzie, recurenta a învederat că riscul asigurat, respectiv pierderea capacității de zbor, a intervenit pe perioada derulării contractului, iar intimata-pârâtă ca asigurător este cea obligată la a acorda despăgubirile convenite.

În plus, s-a arătat că valabilitatea Contractului de asigurare a început cu data de 1 februarie 2017, astfel încât la consultația din 24 martie 2017 reclamanta nu se afla "la un interval de timp situat sub 2 luni de la momentul intrării în vigoare a Contractului de asigurare" așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci se afla în perioada de valabilitate a Contractului de asigurare.

Așadar, s-a subliniat că această afecțiune a fost în mod greșit calificată de către instanța de apel ca apărând pentru prima data înaintea perioadei asigurate.

La 11 iunie 2020, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta vizează încuviințarea unei probe și aprecierea utilității acesteia, aspect care nu poate fi supus controlului judiciar printr-o cale extraordinare de atac.

În ceea ce privește afirmațiile făcute de recurentă în cuprinsul cererii, în motivarea criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a învederat că acestea sunt simple apărări pe fondul cauzei, critici aduse soluției date de către instanța de apel, fără a privi în vreun fel greșita aplicare a legii.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

Prin încheierea de ședință din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 9 februarie 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite această excepție și va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

De asemenea, potrivit art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, anulează recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Deși invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., nu a arătat care sunt argumentele pentru care, în opinia sa, nu este legală soluția instanței de prim control judiciar raportat la argumentele reținute de curtea de apel.

Astfel, subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în motivarea soluției de respingere a apelului, instanța a adus argumente contradictorii asupra ansamblului probator, dar și asupra situației de fapt prezentate de reclamantă, însă din susținerile recurentei nu rezultă în ce anume constă contradicția la nivelul considerentelor.

Mai mult decât atât, în expunerea argumentelor, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către instanța de apel, la modul în care instanța de apel a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului, în condițiile în care încuviințarea probelor, aprecierea caracterului pertinent, concludent și util cauzei al unei probe este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte. Or, aceste aspecte țin de temeinicia deciziei recurate și nu pot forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate, instanța de apel fiind suverană cu privire la încuviințarea și aprecierea probelor.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de situația de fapt reținută de către instanța de apel, de modalitatea de apreciere a încuviințării și utilității probelor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Recurenta tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta nu a indicat în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii și nu a adus niciun fel de argument de nelegalitate în sprijinul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

În speță, recurenta-reclamantă, susținând greșita aplicare a legii de către instanța de apel, a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără o argumentație în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate.

Se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aceasta aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele, situația de fapt, conduita părților, problemele medicale ale acesteia, respectiv bolile care au dus la pierderea capacității de zbor, temporară și apoi definitivă, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile prin care recurenta a susținut că, într-adevăr, trebuie îndeplinită condiția intervenirii riscului asigurat, însă acesta nu este reprezentat de un accident, ci de motivele regăsite în Anexa 1, pct. 1.3 și 1.4 din contractul de asigurări nr. x/31.01.2017 care prevăd "asigurarea pentru pierderea temporară/definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor" și nu contractarea unor boli în perioada asigurată, astfel cum eronat a reținut instanța de apel, precum și cele prin care se arată că riscul asigurat nu îl reprezintă afecțiunile medicale, ci pierderea temporară și permanentă a aptitudinii medicale de zbor a reclamantei, constatată prin acte medicale, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate.

Totodată, susținerile recurentei în sensul că riscul asigurat, respectiv pierderea capacității de zbor, a intervenit pe perioada derulării contractului, iar intimata-pârâtă ca asigurător este cea obligată la a acorda despăgubirile convenite și că valabilitatea contractului de asigurare a început la data de 1 februarie 2017, astfel încât la consultația din 24 martie 2017 reclamanta nu se afla "la un interval de timp situat sub 2 luni de la momentul intrării în vigoare a Contractului de asigurare" așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci se afla în perioada de valabilitate a contractului de asigurare, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, vizând astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor devolutive.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Argumentele din recurs vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, fiind susțineri de fapt ale recurentei referitoare la aceea că indiferent de bolile de care ar fi suferit, de manifestările acestora și a documentelor care le atesta, aceasta îndeplinea criteriile de sănătate impuse de autoritățile cu atribuții de autorizare și control pentru personalul aeronavigant, referitoare la împrejurarea că din actele medicale aflate la dosarul cauzei și din fișa medicală a recurentei, afecțiunile care au determinat pierderea aptitudinii medicale de zbor nu au intervenit ca urmare a unor afecțiuni cronice pentru a putea fi activată condiția de excludere a despăgubirii. Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a nemulțumirilor părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, fără a se aduce vreo critică raționamentului instanței de apel nu permite instanței de recurs realizarea unui control efectiv al legalității soluției pronunțate.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei vizează aspecte de fapt, ce țin de temeinica deciziei atacate, deși recursul nu are caracter devolutiv.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și, în consecință, va anula recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1633 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.