ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2157/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE - TAROM S.A., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 65.000 de dolari americani (USD) sau echivalentul în RON la data plății efective, sumă ce reprezintă despăgubire/indemnizație de asigurare pentru pierderea permanentă/definitivă a capacității/aptitudinii medicale de zbor, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății debitului principal. Totodată, a solicitat și cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentința civilă nr. 3850 din 30 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. și a respins, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 65.000 dolari americani (USD - în echivalentul în RON din ziua plății), reprezentând despăgubire pentru pierderea permanentă a capacității medicale de zbor, precum și dobânda legală aferentă sumei anterior menționate, de la data de 08.02.2017 până la data plății integrale a debitului principal și suma de 7.517 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (6.530 RON taxă judiciară de timbru, 800 RON onorariu de avocat redus și 187 RON taxă expertiză I.N.M.L.). Totodată, a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei Compania Națională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3850 din 30 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei suma de 4.294,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și, în rejudecare, menținerea soluției pronunțate de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că decizia recurată este nelegală pentru că instanța de apel a schimbat în tot soluția instanței de fond bazându-se pe motive străine de natura cauzei și, în urma aplicării greșite a normelor de drept material, a dat o soluționare eronată și injustă.

În concret, a arătat că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală generată de un contract de asigurare care are o anumită specificitate prin raportare la riscul asigurat și la obligația angajatorului-companie aeronautică de a asigura personalul aeronavigant pentru acest risc. Consideră că instanța de apel, rejudecând cauza în fond, ar fi trebuit să verifice legalitatea și temeinicia cererii reclamantei în sensul întrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului și prin raportare la prevederile Legii nr. 223/2007 și, identificând aceste texte legale, să le aplice speței deduse judecații prin prisma riscului asigurat și anume: dobândirea inaptitudinii de zbor.

A arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre atât de sumar motivată, încât reclamanta nu a beneficiat, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, de o judecare efectivă a cauzei.

În acest context, a susținut că instanța de apel a procedat la o rejudecare a fondului încălcând sau aplicând greșit legea pentru că, fie nu a identificat corect textele legale aplicabile - art. 55 și art. 17 din Legea nr. 223/2007, natura riscului asigurat și obligația legală a angajatorului de a încheia o asigurare pentru riscul dobândirii inaptitudinii de zbor, și nu o asigurare medicală, precum și prevederile legale din aceeași lege și normele de aplicare care stabilesc ce înseamnă condiții medicale pentru aptitudine de zbor, fie le-a încălcat omițând sau adăugând condiții pe care textele legale nu le prevăd, aplicând totodată greșit, prezentei spețe, aspectele legale aplicabile contractelor de asigurare a riscurilor de îmbolnăvire/sănătate.

Astfel, consideră că pretențiile sale au fost corect admise de instanța de fond, însă instanța de apel a schimbat în tot hotărârea pentru că a pierdut din vedere identificarea corectă a riscului asigurat și a abordat eronat verificarea executării condițiilor contractuale similar cu situația în care s-ar fi încheiat un contract de asigurare medicală, apreciind greșit asupra condițiilor de excludere prin raportare la alt risc decât cel asigurat, străin de obiectul cauzei.

În acest sens, a arătat că, printre drepturile stabilite de Legea nr. 223/2007 (adoptată în baza unor prevederi internaționale și a Codului Aerian) pentru protecția celor care fac parte din această categorie profesională se află și dreptul de a beneficia de o asigurare de persoane încheiată de compania aeronautică angajatoare (în cazul de față Tarom S.A.) și o societate de asigurări (în cazul de față B.) așa cum este statuat de art. 17 și art. 55 din Legea nr. 223/2007.

Contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul B. de angajator și de sindicatul al cărei membră era reclamanta, și însușit de aceasta, are ca scop asigurarea riscului rezultat din pierderea capacității/aptitudinii de zbor, și nu riscul dobândirii/existenței/evoluției unor boli sau simptome ale acestora.

A mai arătat că obligația de a încheia acest contract de asigurare este o obligație legală prevăzută de contractele colective de muncă referitor la cuantum, dar care rezultă din Legea nr. 223/2007 privind Statutul Personalului Aeronavigant al cărui membru era și recurenta-reclamantă.

Scopul acestui contract este asigurarea riscului rezultat din pierderea capacității de zbor efective, și nu alte aspecte privind starea de sănătate. Aspectele medicale de luat în considerare nu se referă la starea de sănătate/apariția unor boli, ci se rezumă la întrunirea condițiilor medicale necesare pentru desfășurarea activităților aeronautice (adică aptitudine de zbor).

A mai arătat că, la data încheierii contractului de asigurare, întrunea condițiile medicale pentru îndeplinirea activităților aeronautice.

Consideră că nu are relevanță ce afecțiuni avea la data încheierii contractului și preluării riscului asigurat, atât timp cât aceste afecțiuni nu au împiedicat-o să zboare și a fost declarată aptă de zbor. De altfel, susține că intimata B. nu a procedat anterior încheierii contractului la o verificare a stării de sănătate a recurentei, nu a condiționat încheierea contractului de istoricul stării de sănătate, tocmai pentru a nu prelua riscul îmbolnăvirii, ci riscul dobândirii inaptitudinii de zbor.

Recurenta susține că instanța de apel a rejudecat apelul și a dat o soluționare greșită pentru că s-a raportat greșit la o altă chestiune decât cea aflată în analiză și nu a valorificat complet și corect textele legale aplicabile speței: tipul asigurării; riscul asigurat; caracterul obligatoriu al încheierii asigurării, în baza Legii nr. 223/2007; competența exclusivă a instituțiilor medicale special abilitate să verifice aptitudinea de zbor (O.U.G. nr. 4/2000 aprobata prin Legea nr. 279/2001, H.G. nr. 405/1993).

Prin urmare, a apreciat că, față de considerentele dezvoltate, devin incidente dispozițiile art. 1350, art. 1270 și art. 1516 C. civ., iar condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului sunt îndeplinite, urmând a fi menținută hotărârea dată în fond.

Printr-o altă critică, a susținut că decizia este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 425 lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care nu a fost motivată. În acest sens, a arătat că, în cuprinsul motivării, nu se regăsesc considerentele care au stat la baza convingerii instanței, argumentele pentru care au fost admise sau respinse susținerile părților.

Prin urmare, consideră că decizia atacată nu răspunde acestor exigențe, punând partea recurentă în dificultatea de a critica considerentele pentru care instanța a apreciat apelul ca fiind fondat, instanta de apel arătând, în termeni generali, că a stabilit corect starea de fapt și a aplicat corespunzător dispozițiile legale incidente, fără a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat motivat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât, hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea unui controlul judiciar efectiv.

Prin decizia nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că autoarea prezentului demers judiciar a adus deciziei recurate critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Luând în analiză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a arătat că, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră atât lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, instanța de recurs a apreciat că hotărârea instanței de apel este motivată, că prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-reclamantă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

A mai arătat că, prin cererea de apel, pârâta a susținut că evenimentul reclamat nu este acoperit prin contractul de asigurare nr. x, întrucât afecțiunile reclamantei la coloana vertebrală au fost diagnosticate cu mult înainte de intrarea în valabilitate a poliței de asigurare, iar pierderea permanentă a capacității medicale de zbor nu a fost cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecțiune dobândită în urma exercitării funcției, iar intimata-reclamantă, în combaterea apelului, a susținut, în esență, că riscul asigurat a intervenit în perioada derulării contractului.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel a analizat aceste critici și apărări, evaluând probele administrate și a concluzionat în sensul că pierderea aptitudinii permanente de zbor se datorează unor afecțiuni medicale preexistente perioadei asigurate și că acestea nu reprezintă un risc asigurat conform contractului, astfel încât a apreciat că teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanței de apel explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluției pronunțate.

În concluzie, în privința acestei critici, instanța de recurs a reținut că este străină de considerentele pentru care instanța de apel a analizat motivele de apel și apărările reclamantei, instanța fundamentându-și soluția pe cauzele preexistente contractului de asigurare, care au fost avute în vedere ca și cauze pentru pierderea capacității temporare de zbor, analizate prin sentința civilă nr. 9641 din 19.12.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 1265 din 04.04.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, concluzionând în sensul că acestea se impun ca prezumție absolută în prezenta cauză.

Totodată, instanța de recurs a mai arătat că, din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate, reiese că instanța de apel a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor formulate de părți pe parcursul procesului, înlăturând, argumentat, apărările aduse de reclamantă în combaterea apelului.

În aceste condiții, a subliniat că împrejurarea constând în faptul că instanța de apel nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de reclamantă sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În acest sens, Înalta Curte a arătat că motivarea clară și accesibilă a instanței de apel răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Prin urmare, a conchis în sensul că, prin criticile recurentei-reclamante, nu se susține nemotivarea, ci acestea vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, motiv pentru care a statuat în sensul că dezlegarea dată prin hotărârea curții de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs a constatat că memoriul de recurs poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor de drept material încălcate, respectiv art. 55 și art. 17 din Legea nr. 223/2007, în interpretarea noțiunii de "boală".

A reținut că nemulțumirea recurentei-reclamante vizează faptul că instanța de apel nu a apreciat ca fiind incidente dispozițiile reglementate de art. 55 și art. 17 din Legea nr. 223/2007 și a aplicat greșit legea, adăugând condiții pe care textele legale aplicabile contractelor de asigurare nu le prevăd, aspectele medicale de luat în considerare se referă la aptitudinea de zbor, condiție îndeplinită la data încheierii asigurării.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a precizat că evaluarea probelor în contextul general al examinării acestora este atributul instanței de fond, necenzurabil din perspectiva legalității, arătând că nu pot fi analizate criticile referitoare la aceste aspecte.

Totodată, Înalta Curte a mai arătat că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

În acest sens, a menționat că disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor contractului de asigurare, în sensul de a se stabili faptul că aspectele medicale de luat în considerare pentru asigurarea riscului rezultat din pierderea capacității de zbor efective nu se referă la starea de sănătate/apariția unor boli, ci se rezumă la întrunirea condițiilor medicale necesare pentru desfășurarea activităților aeronautice.

Evocând ceea ce a susținut recurenta, anume că Autoritatea competentă a stabilit faptul că era aptă de zbor anterior datei de 13.06.2016, iar manifestările anterioare ale unor boli nu i-au afectat sau interzis capacitatea de zbor și acestea nu au importanță prin raportare la contractul de asigurare și la riscul asigurat, instanța de recurs a statuat că instanța de apel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, a efectuat un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau evenimentul reclamat, constatând că acesta nu este acoperit prin contractul de asigurare, pierderea permanentă a capacității de zbor nefiind cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecțiune dobândită în urma exercitării funcției.

În acest sens, a arătat că, potrivit art. 2 Definiții, din Condițiile de asigurare, prin afecțiune (condiție) preexistentă se înțelege boala, vătămare corporală din accident sau altă condiție medicală a persoanei asigurate, prezentă înaintea intrării în asigurare a acesteia, cu excepția afecțiunilor acute care au fost tratate și vindecate în totalitate și că, prin boală cronică se înțelege o afecțiune medicală cunoscută, care are o perioadă îndelungată de evoluție sau care reprezintă recăderi frecvente, necesitând îngrijiri medicale de specialitate repetate.

A mai reținut că, potrivit pct. 14 din Anexa 1 a contractului de asigurare, Condiții privind asigurarea personalului aeronavigant, printre riscurile asigurate se află și pierderea permanentă a capacității medicale de zbor cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecțiune medicală dobândită în urma exercitării funcției și că, printre excluderile de la asigurare se află și cea care este urmare a bolilor cronice care au fost diagnosticate în decursul perioadei asigurate.

Totodată, instanța de recurs a reținut că expertiza medico-legală efectuată în cauză a concluzionat în sensul existenței afecțiunilor medicale încă din anul 2008, ceea ce a înlăturat caracterul viitor și incert al riscului asigurat, care nu s-a manifestat prima oară în decursul perioadei asigurate, potrivit art. 2 cap. Definiții din contractul de asigurare.

Revenind la criticile recurentei-reclamante, care a susținut că instanța de apel s-a raportat la o altă chestiune decât cea aflată în analiză și nu a valorificat tipul asigurării, riscul asigurat, caracterul obligatoriu al încheierii asigurării și competența exclusivă a instituțiilor medicale special abilitate să verifice aptitudinea de zbor, Înalta Curte a constatat că, prin acțiunea de față, reclamanta a solicitat pârâtei să acopere un prejudiciu cauzat de riscul determinat de pierderea permanentă a capacității de zbor.

Însă, pentru ca reclamanta să fie îndreptățită să primească indemnizația de asigurare, instanța de recurs a reținut că este necesară îndeplinirea a trei condiții, și anume: aceasta să își piardă permanent capacitatea medicală de zbor, respectiva pierdere să fie cauzată de o boală profesională/afecțiune în legătură cu profesia, iar boala/afecțiunea să apară în perioada de asigurare.

Din analiza acestor condiții cerute a fi îndeplinite cumulativ, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a apreciat judicios că aceleași afecțiuni medicale, invocate ca temei al producerii riscului asigurat, au fost analizate prin decizia nr. 1265/03.04.2019 de către Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, stabilindu-se că pierderea capacității temporare de zbor pentru perioada 13.06.2016-07.10.2016 se datorează unor cauze preexistente contractului de asigurare.

Reținând că, în prezenta cauză, se solicită plata unei despăgubiri pentru pierderea definitivă a capacității de zbor în temeiul aceluiași contract de asigurare, Înalta Curte a statuat că aspectele criticate de recurenta-reclamantă privind lipsa de relevanță a existenței bolilor și cauzelor lor prin raportare la contractul de asigurare și la riscul asigurat, în considerarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi repuse în discuție, astfel încât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei mai sus evocate se impune în prezenta cauză ca prezumție absolută.

De asemenea, instanța de recurs a mai arătat că, în prezenta cauză, instanța de apel a analizat aceeași situație de fapt, reprezentată de pierderea capacității de zbor, în cazul de față, definitivă, iar, în cel anterior, pierderea temporară a capacității de zbor, a interpretat clauzele aceluiași contract de asigurare de persoane x/19.01.2016 și a apreciat corect în sensul existenței cauzei de excludere din contract, respectiv afecțiunile invocate fiind preexistente perioadei de asigurare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a conchis în sensul că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante, nefiind în concordanță cu cele statuate prin considerentele instanței de apel.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de recurs (decizia nr. 840/07.04.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017), la 24 august 2022, A., prin avocat, a formulat contestație în anulare, prin care a arătat că înțelege să invoce motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea contestației, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța de recurs a respins ca nefondat recursul pe care l-a formulat, la baza respingerii recursului fiind: o eroare (confuzia între indemnizația de asigurare prevăzută de art. 17 și art. 55 din Legea 223/2007 și indemnizația prevăzută de art. 53 lit. b) din Legea 223/2007); faptul că, în mod efectiv, instanța de recurs a omis unul dintre motivele de casare invocate, și anume că instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 17 și art. 55 din Legea 223/2007.

În concret, consideră că instanța de recurs a dat o dezlegare greșită cererii de recurs cu care a fost învestită, susținând că, dintr-o eroare materială, a analizat un alt risc decât cel dedus judecății.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat, în esență, că instanța de recurs nu a analizat incidența Legii 223/2007, riscul asigurat, caracterul legal și obligatoriu al asigurării încheiate de angajator în favoarea recurentei (art. 55), specificitatea acestui risc în comparație cu riscul specific unui contract de asigurare de sănătate și viață (pe care angajatorul îl poate încheia pentru angajat, însă în temeiul art. 17), arătând că, din analiza celor două articole din legea specială, rezultă diferența absolută între cele două riscuri, riscuri care nu pot fi confundate.

A mai subliniat că instanța de recurs a confundat explicațiile date cu privire la greșita evaluare a probatoriului în sensul că a fost interpretat din perspectiva unui risc care nu era asigurat prin contractul în litigiu, că nu s-a aplicat legea incidentă specială (Legea 223/2007 și art. 17).

În continuare, contestatoarea a reiterat mare parte din aspectele susținute în faza procesuală a recursului, arătând că, soluționând recursul, Înalta Curte a validat soluția dată în apel, fără să analizeze unul dintre motivele de casare invocat, și anume neaplicarea art. 17 și art. 55 din Legea nr. 223/2007, obligația legală a angajatorului de a încheia o asigurare pentru riscul dobândirii inaptitudinii de zbor.

Astfel, contestatoarea apreciază că acest motiv de casare trebuia analizat, fiind esențial pentru justa soluționare a cauzei și că ignorarea acestei prevederi legale stă la baza soluționării greșite a cauzei în apel și la confuzia în care s-a aflat instanța de recurs.

În continuare, recurenta solicită a se observa că nu s-a aplicat legea specială incidentă, că s-a aplicat o lege străină de obiectul cererii de chemare în judecată, că riscul din perspectiva căruia s-a analizat contractul de asigurare este diferit de riscul asigurat, astfel încât, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs prin care se critica faptul că probatoriul a fost analizat de instanța inferioară din perspectiva unei legi greșit aplicate și că prevederile art. 17 și art. 55 din Legea 223/2007 au fost ignorate.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

La 26 septembrie 2022, intimata a depus în termen legal întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, iar, la 10 octombrie 2022, contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Analizând argumentele invocate în susținerea contestației în anulare, subsumate motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită - al cărei obiect poate fi o hotărâre definitivă) și art. 503 alin. (2) C. proc. civ. (contestația în anulare specială - al cărei obiect poate fi o hotărâre a instanței de recurs).

Contestatoarea și-a întemeiat contestația în anulare pe tezele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., susținând atât existența unei erori materiale în dezlegarea dată recursului, cât și omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare.

Teza corespunzătoare art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Față de caracterul de cale de atac de retractare al contestației în anulare, existența unei "erori materiale" la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele erori materiale care au caracter procedural și care au dus, în mod necesar, la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Așadar, noțiunea de "eroare materială" prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvență statuat și în doctrină că această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de eroarea materială, instanța de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunțării hotărârii contestate. Explicația constă în aceea că se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanța de recurs avea la dispoziție în momentul pronunțării hotărârii.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că titulara contestației în anulare susține, în esență, că eroarea materială care a condus la respingerea recursului propriu constă în faptul că instanța de recurs a analizat un alt risc decât cel dedus judecății (a confundat indemnizația de asigurare prevăzută de art. 17 și art. 55 din Legea nr. 223/2007 și indemnizația prevăzută de art. 53 lit. b) din aceeași lege), nu a analizat incidența Legii nr. 223/2007, riscul asigurat, caracterul legal și obligatoriu al asigurării încheiate de angajator în favoarea recurentei (art. 55), specificitatea acestui risc în comparație cu riscul specific unui contract de asigurare de sănătate și viață.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menționate, prin care s-a arătat că noțiunea de "eroare materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că recursul contestatoarei a primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, Înalta Curte reține că toate aspectele evocate de contestatoare ca fiind erori materiale constituie eventuale greșeli de judecată, care nu pot fi îndreptate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac extraordinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 503 din C. proc. civ. și nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noțiunii de "eroare materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum tinde contestatoarea.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe motivul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care privește omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, Înalta Curte observă că titulara contestației în anulare a susținut faptul că instanța de recurs a omis unul dintre motivele de casare invocate, și anume că instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 17 și art. 55 din Legea nr. 223/2007, mai precis, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs care critica faptul că probatoriul a fost analizat de instanța inferioară din perspectiva unei legi greșit aplicate și că prevederile art. 17 și art. 55 din Legea 223/2007 au fost ignorate.

Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatoare impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni subsumate motivelor pe care recurenta (contestatoare) și-a întemeiat recursul declarat în cauză.

Deși contestatoarea pretinde că instanța a omis să cerceteze unul din motivele de recurs, în realitate, nu se invocă neanalizarea motivelor de recurs invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.), ci a unor argumente aduse în susținerea acestora.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanța de recurs poate grupa argumentele invocate în susținerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, așa cum susține contestatoarea din prezenta cauză sau poate exprima propriul raționament, fără a fi necesar să răspundă fiecărui argument în parte.

De vreme ce textul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. este neechivoc în privința cerinței ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuție necercetarea unor argumente care susțin motivele de recurs, contestația în anulare urmează a fi respinsă, întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susținerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestației în anulare, ci și principiului legalității căilor de atac.

De altfel, chiar dacă din modul de redactare a considerentelor nu rezultă cu claritate punctul de vedere al instanței asupra recursului, contestația nu este admisibilă, întrucât lipsa de claritate a considerentelor nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.