ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 13 februarie 2019 și înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3320/13.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale, și suma de 705 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 3320/13.11.2019 și împotriva încheierilor de ședință premergătoare pronunțate în cauză, iar pârâta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a declarat apel împotriva aceleiași sentințe.

Prin decizia civilă nr. 1189/A din 1 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate, ca nefondate.

De asemenea, a fost respinsă și cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel

Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs reclamantul A., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub numărul de dosar x/2019

Recursul a fost întemeiat, în drept, pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii), că a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției a VI - a civila a Curții de Apel București, la primul termen de judecată în apel, solicitând declinarea competenței de soluționare a apelului în favoarea uneia dintre cele două secții civile, a III - a sau a IV - a, față de faptul că obiectul acțiunii deduse judecății este pur civil, respectiv atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită săvârșită de către pârâta TAROM, prin emiterea unor adrese neconforme realității către organele de urmărire penală, litigiul nefiind născut în legătură cu serviciile contractate de către reclamant din partea TAROM, pentru a rezulta natura comercială a acestuia.

Instanța de apel a respins această excepție cu motivarea ca secția a VI-a civilă a Curții de Apel București ar fi instanța superioară secției a VI-a civilă a Tribunalului București, însă această argumentare vine în contradicție cu considerentele invocate de aceeași instanță pentru respingerea motivului de apel referitor la necompetența materială procesuală a secției a VI-a civilă a Tribunalului București, și anume acelea că cererea de chemare în judecată a fost soluționată în mod corect de către o secție civilă a instanței competente din punct de vedere material, în condițiile în care C. civ. nu mai realizează o diferență între normele de drept comun aplicabile profesioniștilor și, respectiv, neprofesioniștilor.

Arată recurentul că dosarul nr. x/2019 nu a fost repartizat aleatoriu între cele 4 secții civile ale Curții de Apel București, ci a fost direcționat direct către secția a VI-a civilă.

S-a mai susținut de către instanța de apel că prezentul litigiu ar avea la bază rezultatul activității companiei pârâte, fiind invocate în acest sens de către Curtea de Apel București "considerentele expuse în decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii".

Însă, arată recurentul, întemeindu-se pe considerentele de la punctele 172-173 din Decizia nr. 18/2016, soluția instanței de apel contravine chiar acestei decizii, pe care instanța de apel a invocat-o în mod eronat, competența materială procesuală de soluționare a cauzei aparținând uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), recurentul-reclamant invocă dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care condiționează verificarea competenței instanței de legala citare a părților și de posibilitatea formulării concluziilor. Această condiționare se coroborează cu prevederile art. 14 și ale art. 15 C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității în procesul civil, respectiv principiul oralității procesului civil, ca garanții ale dreptului la apărare.

Pornind de la aceste dispoziții legale, recurentul precizează că la primul termen de judecată din fața primei instanțe (ședința din 19.06.2019) avocatul reclamantului a solicitat în mod expres cuvântul pe competența instanței la minutul 4'00" al ședinței ("Ați putea da cuvântul pe competență... să constatați dacă sunteți abilitată conform C. proc. civ. să soluționați această cauză..."), însă Tribunalul a decis să pună în discuția părților, cu prioritate, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al TAROM. Practic, Tribunalul a considerat că una dintre părțile procesului nu este legal reprezentată, iar în aceste condiții părțile nu ar fi putut pune concluzii la acel termen și de aceea explicația propusă de către Curtea de Apel București cu privire la atitudinea primei instanțe nu concordă cu discuțiile purtate la acel termen între instanța de judecată și părți.

Refuzul primei instanțe de a pune în discuția contradictorie a părților competența materială procesuală a secției a Vi-a civilă a Tribunalului, la primul termen de judecată (sau la oricare dintre termenele ulterioare de judecată), reprezintă o asemenea încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar prin validarea greșelii primei instanțe, Curtea de Apel București a încălcat de asemenea aceste reguli de procedură.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant invocă și încălcarea și aplicarea greșită de către instanțele inferioare a normelor de drept procesual în materia încuviințării și administrării probatoriului.

Sub acest aspect, se arată că probatoriul solicitat era absolut necesar pentru stabilirea proporționalității răspunderii TAROM în adoptarea celor două măsuri preventive.

Prima instanță a redus valoarea prejudiciului produs reclamantului la nivelul de 20.000 RON, iar instanța de apel a considerat că răspunderea TAROM este proporțională, însă proporția la care au ajuns instanțele inferioare este de doar 2% (20.000 Iei din 200.000 EUR).

Prin motivele de apel s-a arătat că, din cauza probatoriului limitat administrat de către prima instanță, ca urmare a respingerii unor mijloace de probă esențiale pentru demonstrarea prejudiciului, Tribunalul a reținut în mod eronat că "măsura reținerii s-a dispus în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, fiind invocate de către organul care a dispus măsura mai multe circumstanțe care, coroborate, i-au format convingerea asupra necesității măsurii". Totodată, în mod eronat Tribunalul a reținut că ar exista o culpă proporțională deoarece "fapta ilicită a pârâtei Tarom a reprezentat numai una dintre circumstanțele avute în vedere de către organul de cercetare penală la luarea măsurii reținerii, fiind analizată în contextul celorlalte aspecte de conduită procedurală care, coroborate, au format convingerea organului de cercetare că măsura reținerii este necesară".

Critică recurentul faptul că în mod netemeinic Tribunalul a calculat prejudiciul moral produs ca urmare a adoptării măsurii controlului judiciar, prin raportare la numărul de 7 zile în care măsura a fost în ființă, până la revocarea de către judecătorul de drepturi și libertăți, deși a constatat că motivarea instanței penale s-a bazat și pe argumentul că "neprezentarea reclamantului la chemările polițistului pe data de 08.05.2018 nu este suficientă pentru a se ajunge la concluzia că inculpatul trebuie supus acestei măsuri preventive", iar în același mod a procedat și Curtea de Apel București, care a respins probatoriul reiterat prin motivele de apel.

Susține recurentul că, probatoriul solicitat ar fi condus la stabilirea corectă a proporționalității răspunderii pârâtei.

Suplimentar față de aspectele legate de probatoriu, recurentul-reclamant învederează încălcarea de către instanțele inferioare și a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 13, art. 20 art. 22 alin. (1), (2) și 7 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât deși reclamantul și-a întemeiat cererile și argumentele pe mijloacele de probă invocate încă de la început, instanțele inferioare au decis să le înlăture, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a îndatoririi judecătorilor de a administra probatoriul solicitat în scopul aflării adevărului și stabilirii corecte a faptelor și a responsabilității pârâtei TAROM.

Cu referire la motivul de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. l C. proc. civ. (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), se invocă de către recurent faptul că secția a VI-a civilă a Tribunalului București și secția a VI-a civilă a Curții de Apel București sunt secții specializate pentru soluționarea cauzelor civile cu profesioniștii, în timp ce cauzele civile de drept comun sunt de competența secțiilor civile a III - a, a IV-a și a V-a ale Tribunalului București, respectiv de competența secțiilor civile a III-a și a IV-a ale Curții de Apel București, care se poate afirma că sunt secții specializate în materia răspunderii civile delictuale.

Sub acest aspect, se invocă și faptul că prin decizia ÎCCJ nr. 17/2018, s-a stabilit că "necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică".

Se susține că a fost afectată procedura de judecată prin intermediul probatoriului care a fost cenzurat excesiv de către judecătorii instanțelor inferioare nespecializați în materia răspunderii civile delictuale, soluțiile pronunțate devenind nelegale sub aspectul nivelului cuantumului prejudiciului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul învederează că răspunderea autorului faptei ilicite este reglementată la art. 1349 coroborat cu art. 1373, cu art. 1381 și următoarele din C. civ., iar în cauză instanțele de fond au considerat că responsabilitatea TAROM pentru adoptarea de către organele de urmărire penală a celor două măsuri preventive (reținerea pentru 24 de ore Ia data de 14.05.2018 și controlul judiciar pentru 60 de zile la data de 15.05.2018) nu este exclusivă.

Susține recurentul că limitarea excesivă a probatoriului a avut drept consecință imposibilitatea aflării adevărului și nerespectarea dreptului Ia un proces echitabil al lui A., fiind încălcate următoarele prevederi ale C. civ. care reglementează raporturile juridice între părți rezultate din săvârșirea unor fapte ilicite:

- art. 1381 alin. (1):

"Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" - în cazul de față, dreptul reclamantului a fost negat de către ambele instanțe inferioare, valoarea acordată de 2% din valoarea prejudiciului fiind total nesemnificativă;

- art. 1382:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabila sunt ținuți solidar la reparație față de cei prejudiciat';

- art. 1383:

"între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. în cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului";

- art. 1384 alin. (3):

"Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. în toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul" - prin urmare, repararea integrală de către TAROM a prejudiciului produs reclamantului |nu poate fi limitată de existența și a altor persoane care ar putea fi vinovate de producerea prejudiciului, întrucât toate acele persoane sunt ținute în solidar la reparație față de reclamant și împotriva acestora TAROM are un drept de regres;

- art. 1385 alin. (1):

"Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" - în cazul de față, prejudiciul nu a fost reparat integral, deoarece instanțele inferioare au limitat răspunderea la doar 2% din valoarea prejudiciului.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.

Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2021, intimata-pârâtă Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a invocat tardivitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei atacate.

S-a arătat că este vădit nefondată critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă este ierarhic superioară primei instanțe care a soluționat fondul cauzei.

De asemenea, intimata-pârâtă a susținut că, în raport cu considerentele expuse în decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, natura litigiului este aptă să atragă competența secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, cât timp delictul civil imputat a fost săvârșit în desfășurarea activității Companiei, iar delimitarea competenței materiale procesuale între secțiile pur civile și secțiile specializate nu este dată de natura răspunderii civile.

Cu privire la celelalte motive de casare invocate de recurent, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ., intimata solicită să se constate că din dezvoltarea acestora nu rezultă aspecte de nelegalitate, ci apărări de fond, ce atrag nulitatea parțială a căii de atac.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a combătut excepția tardivității recursului și celelalte apărări ale intimatei-pârâte, subliniind încă o dată contradicția din raționamentul instanței de apel cu privire la excepția necompetenței materiale procesuale, iar în ceea ce privește solicitarea intimatei de anulare parțială a recursului, arătând că motivele de recurs formulate se încadrează perfect în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 16 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimată, întrucât din verificările efectuate a rezultat că acesta a fost depus cu respectarea termenului prescris de lege, și a calificat excepția nulității parțiale a recursului ca fiind o apărare de fond, ce urmează a fi analizată la soluționarea căii de atac.

Analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea pe care reclamantul A. a dedus-o judecății, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. și obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 EUR, cu titlu de daune morale, pentru fapta ilicită constând în emiterea unor adrese către organele de urmărire penală, prin care a arătat, în mod neadevărat, că reclamantul nu s-ar fi îmbarcat ca pasager la bordul aeronavei Tarom care a efectuat cursa x la data de 08.05.2018, pe ruta Otopeni - Barcelona.

Prima instanță a constatat că fapta ilicită a produs reclamantului un prejudiciu moral, constând în atingerea integrității psihice, onoarei și reputației sale, deoarece informațiile eronate au stat la baza măsurii preventive a reținerii și a măsurii controlului judiciar în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, prejudiciul de natură nepatrimonială fiind apreciat la suma de 20.000 RON, iar acțiunea fiind admisă în aceste limite.

Pornind de la această precizare a cadrului procesual, Înalta Curte constată că reclamatul reiterează, pe calea recursului și subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale) și 3 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii) C. proc. civ., critica formulată prin cererea de apel, sub aspectul necompetenței materiale procesuale a secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști care a soluționat cauza în primă instanță, precum și pronunțarea hotărârii de judecători având o alta specializare,

De asemenea, este criticată respingerea de către instanța de apel a excepției necompetenței materiale procesuale a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, invocată de apelantul-reclamant cu referire la competența de soluționare a apelului.

Examinând decizia atacată și considerentele reținute de instanța de apel cu privire la excepțiile invocate de reclamant, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată este legală si perfect concordantă sub ambele aspecte criticate.

Astfel, în căile de atac, instanța competentă material să soluționeze apelul/recursul trebuie să fie stabilită în funcție de instanța a cărei hotărâre se atacă, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, din treaptă în treaptă, iar nu în funcție de natura cauzei.

În acest sens sunt considerentele Deciziei nr. 18 din 17 noiembrie 2016, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și Deciziei nr. 40 din 18 mai 2020, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, prin aceasta din urmă reținându-se următoarele:

"132. De altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a mai reținut deja și prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond.

…………………………………………………………………………

Prin urmare, în cauza de față, competența soluționării apelului revenea instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, respectiv Curții de Apel București, secția a VI- a civilă, care a fost în mod legal învestită cu soluționarea acestei cai de atac.

Cât privește necompetența materială procesuală a secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști a Tribunalului București (Secția a VI-a Civilă), care a soluționat cauza în primă instanță, trebuie avut în vedere regimul invocării excepției de ordine publică, regim prevăzut în mod expres de art. 130 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Totodată, trebuie ținut cont și de faptul că, potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Din aceste dispoziții legale rezultă că invocarea unei excepții absolute de ordine publică este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de fond, fie de către părți, fie de către instanță din oficiu, în termenele de decădere prevăzute. Evident, pentru a justifica interesul exercitării apelului/recursului pentru acest motiv, este necesar ca instanța să fi respins excepția invocată sau să fi omis să se pronunțe asupra ei.

Or, în speță, se constată că, așa cum a reținut și instanța de apel, până la primul termen de judecată niciuna dintre părți nu a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției specializate în materia litigiilor pentru profesioniști, iar conform încheierii de ședință din data de 19.06.2019, reclamantul a ridicat chestiuni care priveau reprezentarea pârâtei în proces, fără a invoca necompetența secției a VI-a din cadrul Tribunalului București.

De asemenea, în considerentele încheierii de la primul termen de judecată, se menționează că tribunalul s-a declarat competent din punct de vedere general, material și teritorial să procedeze la soluționarea prezentei cauze, iar la următorul termen de judecată, din data de 04.09.2019, reclamantul a solicitat instanței îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii anterioare în sensul de a se elimina fraza prin care tribunalul își constată competența, motivând că nu s-a acordat cuvântul asupra competenței.

Înalta Curte subliniază că obligația de verificare a propriei competențe, stabilită în sarcina instanței sesizate cu soluționarea cererii, este distinctă de obligația părților de a invoca excepția de ordine publică a necompetenței materiale procesuale în condițiile prevăzute de lege.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 17/2018, necompetența materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, susținerile recurentului sub acest aspect fiind corecte, însă această excepție poate fi invocată numai în condițiile prescrise de art. 130 alin. (1) și (2) C. proc. civ., la care s-a făcut mai sus referire.

De aceea, împrejurarea că reclamantul a solicitat instanței îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii anterioare, în sensul de a se elimina fraza prin care tribunalul își constată competența, ori pretinsa solicitare ca instanța să-și verifice competența, nu pot complini lipsa invocării excepției de necompetență chiar de către parte.

Așadar, excepția necompetenței materiale procesuale a secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști a fost invocată contrar prevederilor art. 130 C. proc. civ., această chestiune nemaiputând fi repusă în discuție ulterior, în cursul judecății.

În aceea ce privește argumentul subsidiar reținut de instanța de apel, Înalta Curte constata ca acesta are suport în prevederile legale, așa cum au fost acestea lămurite în jurisprudența instanței supreme.

Astfel, susținerile recurentului reclamant în sensul că litigiul nu este unul dat în competența secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, deoarece fapta ilicită nu ar fi fost comisă în derularea raporturilor contractuale dintre Tarom și pasagerul său, nu poate fi primit, întrucât delimitarea competenței materiale procesuale între secțiile pur civile și secția specializată nu este dată de natura răspunderii, în sensul că primele ar fi specializate în acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și cealaltă ar fi specializată în acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, natura litigiului de față este aptă să atragă competența secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, atât timp cât delictul civil imputat a fost comis în desfășurarea activității companiei pârâte, cazul în speță, iar nu în afara acestei activități.

Așa cum a reținut și instanța de apel, secțiile civile, inclusiv cea specializată în materia litigiilor cu profesioniști, judecă, deopotrivă, acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală și acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale sau că hotărârea ar fi fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Pentru motivele anterior arătate este nefondată si critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), care vizează dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. fiind respectate.

Circumscris aceleiași critici, recurentul a invocat și faptul că ambele instanțe de fond i-au încuviințat administrarea unui probatoriul limitat, care nu a permis stabilirea corectă a proporționalității răspunderii pârâtei, ceea ce ar constitui o încălcare a prevederilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), art. 9 C. proc. civ. (dreptul de dispoziție al părților), art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea), art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât deși reclamantul și-a întemeiat cererile și argumentele pe mijloacele de probă invocate încă de la început, instanțele inferioare au decis să le înlăture.

Însă aceste susțineri și invocarea generică a unor principii ale procesului civil, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele deja administrate în cauză, oportunitatea administrării altor probe în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs nefiind îndrituită a proceda la o reevaluare sau cenzurare a instanțelor de fond sub aceste aspecte.

Așa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, cererea de probe formulată de apelantul - reclamant a făcut obiectul unor ample dezbateri, iar instanța de apel s-a pronunțat motivat asupra acesteia, cu reținerea temeiurilor de drept corespunzătoare.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate ce pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, situație care nu se regăsește în cauză.

Nefondate sunt și susținerile recurentului referitoare la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material), întrucât prin criticile formulate, respectiv prin dispozițiile de drept material indicate (art. 1381 - art. 1385 C. civ.), se aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, apreciat de parte ca derizoriu în raport cu suma solicitată prin acțiune, deși acest cuantum, stabilit de instanța de fond și menținut în apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel de argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Se reține că, în cauză, instanța de apel a stabilit, în acord cu instanța de fond, că există fapta ilicită a pârâtei și că aceasta trebuie să răspundă față de reclamant pentru prejudiciul moral real și efectiv cauzat, existând legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, însă la evaluarea prejudiciului, alături de alte criterii, s-a avut în vedere și împrejurarea că măsurile preventive dispuse în ceea ce-l privește pe reclamant nu s-au bazat exclusiv și determinant pe informațiile nereale comunicate de către pârâtă. Prin urmare, nu s-a reținut existența unei răspunderi solidare, a mai multor debitori, care să atragă incidența art. 1382, 1383 C. civ. sau a dreptului de regres reglementat de art. 1383 C. civ., cum eronat consideră recurentul.

Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentul-reclamant cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele în stabilirea daunelor morale și cele referitoare la situația de fapt rezultată în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1189A din 1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2022.