ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2025

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Ilfov sub număr de dosar x/2021, reclamantul COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G. și H., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul reclamantei, constând în: 1.1. prejudiciul în sumă de 21,793,40 RON reprezentând cheltuieli nelegale efectuate ca urmare a încheierii intre Tarom și I. S.A. cu încălcarea dispozițiilor legale a contractului nr. x/02.10.2013; 1.2. beneficiul nerealizat prin lipsirea de folosința sumei de 21.793,40 RON, respectiv dobânda legală calculată de la data efectuării plații nelegale (09.10.2013) și până la data recuperării integrale a acesteia. La data introducerii cererii de chemare în judecata, reclamanta a indicat că valoarea dobânzilor legale astfel calculate este de 10.766,24 RON, suma pe care o indică exclusiv în scopul stabilirii taxei de timbru, dobânzile fiind calculate până la recuperarea integrală a prejudiciului; 1.3. suma de 2.096.76 RON reprezentând beneficiul nerealizat în perioada 13.09.2013-19.12.2019, prin lipsirea de folosința sumei de 5.259,56 RON, respectiv valoarea dobânzii legale aferentă cheltuielii nelegale în cuantum total de 5.259,56 RON, efectuată ca urmare a încheierii intre Tarom și J. S.A., cu încălcarea dispozițiilor legale a actului adițional nr. x la contractul nr. x/19.09.2012, calculată de la data efectuării plății nelegale (13.09.2013) și până la data recuperării sumei de 5.259,56 RON de la J. S.A. (19.12.2019). 2. în subsidiar, obligarea pârâților la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul Tarom, constând în sumele enunțate mai sus la pct. 1.1, 1.2 și 1.3., ținând cont de contribuția la producerea prejudiciului a fiecărei categorii de pârâți (directori, respectiv administratori) cu consecința: 2.1. obligării în solidar a pârâților K. și H., care aveau calitatea de director general executiv, respectiv director general adjunct-director financiar și care au semnat și angajat Tarom în contractele nelegale, la plata sumelor enunțate mai sus la pct. 1.1, 1.2 și 13 sau, după caz, la plata cotei din prejudiciu determinată proporțional cu culpa acestei categorii de pârâți (directori), precum și a 2.2. obligării în solidar a celorlalți pârâți, care aveau calitatea de membri ai consiliului de administrație și aveau obligația de supraveghere a activității directorilor, la plata acelorași sume enunțate mai sus la pct. 1.1, 1.2 și 1.3 sau, după caz, la plata cotei din prejudiciu determinată proporțional cu culpa acestei categorii de pârâți (administratori); 3. în al doilea subsidiar, obligarea pârâților la plata integrală a prejudiciului creat în patrimoniul Tarom constând în sumele enunțate mai sus la pct. 1.1, 1.2 și 1.3, în mod divizibil intre aceștia, în cote egale sau ținând cont de contribuția fiecăruia dintre pârâți la producerea prejudiciului; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură.

Prin sentința civilă nr. 1043 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2021, s-a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv conform art. 204 C. proc. civ. și cererii modificatoare depuse de reclamant la fila x a vol. 3, dosar fond. S-a dispus eliminarea din citativ a pârâtului F., decedat anterior introducerii acțiunii pe rolul instanței; a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului pârâtului L. și s-a anulat cererea formulată de acesta ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta Tarom S.A., în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., M., G. și H., ca fiind prescrisă.

A fost admisă excepția inadmisibilității cererii subsidiare, pe care, astfel, a respins-o ca fiind inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta Tarom la plata cheltuielilor de judecată către pârâții A., B., C., D., M., H. și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtul G..

Împotriva acestei sentinței reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A și pârâtul G. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile promovate de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. și de apelantul-pârât G..

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimații-pârâți A., C., D. și E. a sumei de 1766,83 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea cererii, cu referire la incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține, în esență, că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel încălcând limitele cu care a fost învestită, precum și îndatorirea de a stărui pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, judecând pricina pornind de la o premisă greșită.

Aceasta întrucât, curtea de apel a reținut că "prezentul litigiu decurge din acțiunea de control desfășurată de reprezentanții Curții de Conturi" și că acțiunea introductivă "a fost întemeiată pe constatările mai sus menționate efectuate de Curtea de Conturi a României în cadrul deciziei nr. 111/27.03.2014".

Or, împrejurarea că dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect cererea promovată de TAROM S.A. pentru anularea în parte, ca nelegală, a deciziei Curții de Conturi a României nr. III/9/27.03.2014 nu este de natură să conducă la concluzia că acțiunea acesteia este întemeiată pe constatările Curții de Conturi.

Contrar celor reținute de curtea de apel, mai arată recurenta, după cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din apărările formulate în cauză, TAROM nu și-a întemeiat acțiunea pe constatările Curții de Conturi, și nici nu a invocat drept izvor al obligației intimaților-pârâți de a repara paguba produsă TAROM raportul de control ori decizia Curții de Conturi, acte pe care TAROM Ie-a contestat. Raportul de control și decizia Curții de Conturi au fost valorificate în cadrul acțiunii, exclusiv, ca mijloace de probă.

Precizează că reclamanta TAROM a invocat că certitudinea prejudiciului s-a ivit în urma intervenției instanțelor de judecată, care au stabilit caracterul nelegal al cheltuielilor care compun prejudiciul a cărui reparație este solicitată de TAROM. prin decizia civilă nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins recursul TAROM și a fost menținută sentința civilă nr. 198 din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, a fost stabilit cu caracter definitiv caracterul nelegal al plăților efectuate în anul 2013 de intimații-pârâți în legătură cu achiziția de bunuri pentru organizarea de zile festive, respectiv existența și întinderea prejudiciului.

Precizează că acțiunea TAROM este întemeiată pe aceste hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește incidența motivului de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 10 și art. 2528 C. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel a reținut, cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 2528 C. civ., că momentul (obiectiv) de la care a început să curgă prescripția extinctivă îl reprezintă data efectuării plăților nelegale, precum și că data de început a prescripției extinctive nu poate fi momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești (12 decembrie 2018) pentru considerente de "similitudine de raționament juridic" cu statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din recursul în interesul legii nr. 19/2019, potrivit cărora nici actul de control al Curții de Conturi nu prezintă relevanță și nu marchează începutul prescripției extinctive, aceasta deși raportul juridic dedus judecății nu se încadrează în ipoteza vizată de recursul în interesul legii.

Considerentele cuprinse în decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu pot fi aplicate prin analogie așa cum în mod nelegal a procedat Curtea de Apel, cu încălcarea art. 10 C. civ.

Totodată, instanța de apel nu a avut propriul raționament, ci doar a realizat o înșiruire a considerentelor din decizia pronunțată în recursul în interesul legii, fără a motiva de ce sunt aplicabile în speța dedusă judecății.

Astfel, consideră că decizia recurată este nemotivată, instanța de apel neindicând care sunt motivele pentru care a stabilit că momentul de început al prescripției ar fi situat la data efectuării plăților (motiv de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din interpretarea dispozițiilor art. 2528 C. civ., pe care le redă, rezultă că, în vederea stabilirii începutului prescripției extinctive, prezintă relevanță două momente: un moment subiectiv, la care victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, la care victima ar fi trebuit să cunoască paguba și persoana responsabilă.

Apreciază că soluția Curții de Apel București încalcă dispozițiile art. 2528 C. civ., momentul de când a început să curgă prescripția neputând fi plasat în timp la momentul plăților din anul 2013 (ori la momentul aprobării situațiilor financiare anuale pentru anul 2013, după cum a reținut în mod nelegal prima instanță), în interpretarea și aplicarea art. 2528 C. civ. nefiind relevantă data producerii prejudiciului, cum în mod nelegal a procedat curtea de apel, ci data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei.

Pentru ca TAROM să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască paguba la care se face referire în dispozițiile art. 2528 C. civ., era necesar să se stabilească caracterul ilicit al plăților efectuate de intimații-pârâți la nivelul anului 2013, respectiv era necesar ca TAROM să cunoască aspectul de nelegalitate al izvorului acesteia, adică aspectul nelegalității cheltuielilor în cauză.

Or, caracterul nelegal al cheltuielilor a fost stabilit cu titlu definitiv prin decizia nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin care a fost respins recursul TAROM în dosarul nr. x/2014 și a fost menținută sentința civilă nr. 198 din 27 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Astfel, certitudinea existenței prejudiciului s-a ivit în urma intervenției instanțelor de judecată, singurele care au fost învestite și abilitate a se pronunța în acest sens.

Urmare a deciziei nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a intrat în sfera ilicitului și de la acel moment se poate reține că TAROM a cunoscut sau trebuia să cunoască că în patrimoniul său s-a produs o pagubă ce trebuie recuperată, din acel moment curgând și termenul de prescripție în cauză.

Prin urmare, subliniază recurenta, în raportul juridic dedus judecății, singura interpretare corectă și legală a art. 2528 C. civ. nu poate fi decât că data de referință este data de 12 decembrie 2018 - data pronunțării Deciziei nr. 4481/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești invocate, acesta fiind momentul de la care TAROM putea și trebuia să cunoască paguba și pe cei răspunzători de ea, rezultând că acțiunea introdusă de TAROM la data de 25 noiembrie 2021 (data transmiterii acțiunii prin serviciul de curierat) respectă termenul de prescripție de 3 ani stabilit de art. 2517 din C. civ.

În susținerea argumentelor prezentate, reiterează și considerentele deciziei civile nr. 1587/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o speță similară.

Sub un ultim aspect, în ceea ce privește menținerea soluției cu privire la inadmisibilitatea capătului de cerere subsidiar, apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 245 C. proc. civ., art. 248 C. proc. civ. și art. 1350 alin. (3) C. civ., motive de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, reiterând cele susținute în apel, arată că excepția inadmisibilității era în fapt și în drept o apărare de fond și nu o veritabilă excepție procesuală în sensul stabilit la art. 245 C. proc. civ., astfel încât acțiunea nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.

Prin cererea de chemare în judecată nu a invocat aplicarea celor două forme de răspundere în mod concomitent, ci a formulat capete de cerere alternative pe care instanța urma să le analizeze cu ocazia soluționării fondului. Însă, prima instanță nu a analizat raportul juridic pe fond, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă, iar această soluție fiind menținută prin decizia recurată.

În acest context, în lumina dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., curtea de apel ar fi trebuit să constate că, în raport de efectele produse de admiterea excepției, nu era necesar ca prima instanță să se pronunțe cu privire la excepția inadmisibilității, pe care ar fi trebuit să o unească cu fondul, având în vedere că pentru judecarea excepției era necesară administrarea acelorași dovezi ca și pentru soluționarea fondului.

Consideră că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., deoarece reclamanta prin cererea de chemare în judecată nu a invocat aplicarea celor două forme de răspundere în mod concomitent, ci a invocat răspunderea delictuală exclusiv în subsidiar, doar dacă instanța ar fi concluzionat că nu sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, intimatul-pârât H. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. Intimații-pârâți A., B., E., C. și D. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului. De asemenea, intimatul-pârât L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea regulilor de procedură reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu se poate pretinde că instanța de apel a "pornit de la o premisă greșită", întrucât ar fi reținut că izvorul obligațiilor îl reprezintă decizia Curții de Conturi, care a fost contestată și soluționată prin decizia nr. 4481 din 12 decembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, având în vedere că pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului, care a stat la baza hotărârii recurate, situația de fapt a presupus expunerea pe larg a evenimentelor care au condus la învestirea instanței cu acțiunea dedusă judecății, aspect ce nu poate echivala cu o nerespectare a limitelor învestirii și a principiului rolului activ al judecătorului.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, raportat la art. 2528 C. civ., potrivit căruia:

"Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Astfel, recurenta apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, respectiv de la 12 decembrie 2018, data pronunțării deciziei nr. 4481/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a soluționat contestația împotriva constatărilor Curții de Conturi.

Or, stabilirea în concret a momentului la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, vizează netemeinicia deciziei atacate.

Momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit recurenta se prevalează de o încălcare a prevederilor art. 10 C. civ., conform cărora:

"Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege."

Argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a reținut cu justețe că decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în RIL, este aplicabilă prin analogie cauzei, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

În acest context juridic, instanța de apel a constatat legal că "pentru similitudine de raționament juridic" nici contestarea în justiție a statuărilor expuse de organul de control în decizia emisă nu este de natură a determina atragerea ca punct de pornire a calculului termenului de prescripție momentul pronunțării hotărârii definitive de către instanță.

Așa fiind, nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau aplicare greșită a normelor materiale ori a regulilor de procedură și nici nu poate echivala cu o nemotivare, astfel cum pretinde recurenta.

De altfel, examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și care conduce logic la soluția adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude ipoteza nemotivării invocată de recurentă.

Așa fiind, se constată ca fiind nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, în condițiile în care prejudiciul ce se solicită a fi acoperit în prezenta cauză decurge din plăți efectuate nelegal de intimații-pârâți la nivelul anului 2013, dată la care păgubitul, în speță recurenta Tarom S.A., ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel (sau pe cei) care răspunde (răspund) de ea, este de necontestat că în cauză a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. pentru pretinderea acestuia pe calea prezentului demers judiciar, prin raportare la momentul promovării pe rolul primei instanțe a prezentei acțiuni, respectiv 26 noiembrie 2021.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a.c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că jurisprudența națională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanța învestită cu soluționarea cauzei fiind ținută de particularitățile concrete ale speței. Aceasta întrucât Constituția României proclamă principiul conform căruia judecătorul se supune numai legii și, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care se bucură de generalitate și obligativitate.

În acest sens, se impune precizarea că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății.

În ceea ce privește menținerea soluției de către instanța de apel cu privire la inadmisibilitatea capătului subsidiar de cerere, simpla reluare a alegațiilor recurentei din etapa procesuală a apelului nu reprezintă o motivare valabilă a recursului și nu poate atrage nicio analiză.

Pentru ca susținerile recurentei să poată fi examinate din perspectiva motivelor de casare invocate, este necesar nu numai ca titulara recursului să indice norma de drept material sau procedural pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci aceasta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate, însă, în cauză, nu s-a procedat în acest mod.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimaților H., G., E., A. și B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admise cererile acestora, în sensul obligării recurentei-reclamante COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 2825,50 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H., la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A., la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

Cu privire la solicitarea intimatului-pârât L. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât L..

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 2825,50 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A..

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE TAROM S.A. la plata sumei de 1775,65 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2025.